Pentru Florin Matei „fotbalul zâmbește” în ceruri!

A plecat Florin Matei. Mi-e greu să scriu câteva cuvinte despre un om pe care l-am cunoscut în urmă cu mai bine de 25 de ani. Cu care am împărțit atâtea, în lumea asta a presei sportive. Și bune și rele. A fost jurnalist, scriitor, poet. Un redutabil rebusist.

Dar în primul și în primul rând a fost un om de o demnitate și o corectitudine extraordinare. Ne-am întâlnit și reîntâlnit de sute și sute de ori pe stadioane, în redacțiile în care am fost colegi și apoi la „șuetele” care aveau acel farmec al despicării firului fotbalistic cel puțin în patru.

Poate ciudat, sau poate nu, am fost de cele mai multe ori pe aceeași „frecvență”, în variile subiecte abordate, fie ele sportive sau nu. Am avut și discuții în contradictoriu, dar nu țin minte să ne fi certat. Îmi plăceau mult poveștile lui, cu fotbalul mic, îmi plăcea ceea ce scria și cum scria. Îmi plăcea și jurnalistul și omul, felul în care își apăra principiile, modul în care vedea viața.

Ultima noastră întâlnire a fost una „bătrânească”, nostagică, am povestit despre copii și nepoți, despre nucul și florile din grădină, despre Țara Zărandului și Țara Moților, dar mai ales despre fotbalul acela simplu și curat, care aducea atâta bucurie în tribune. Am povestit multe. Nu credeam că nu vom mai apuca să vorbim. E vina mea, o mărturisesc, că am amânat o nouă întâlnire, care ne-ar fi bucurat pe amândoi. Știam că e un luptător, speram că va mai câștiga timp. Cineva, acolo sus a hotărât însă altfel.

A plecat prietenul meu Florin Matei. E acum în „valea inorogilor albaștri”, privind cu nesaț la „fotbalul care zâmbește”!