scris de: Cristian Țițca
De ceva vreme încoace observ că în interiorul breslei jurnaliștilor apare un nou curent. Cei care au pășit pe meleagurile jurnalismului în anii 90, aflați acum la vârsta maturității, se tot plâng de starea deplorabilă a presei actuale. Oameni care au intrat în presă prin conjunctură, interese politice sau noroc se apucă acum să vorbească de dragul jurnalismului și al deontologiei. Cică presa de acum nu mai are oameni de calitate. Presa de acum e aservită diverselor interese economice și politice. Presa de azi e un exemplu de rătăcire intelectuală… spun ei.
Ca să vă dați seama despre cât de ,,evoluată” era presa de după Revoluție, am să vă dau un exemplu. Dacă la începutul celui de-al doilea război mondial nu puteai deveni pilot de avion, indiferent de tabăra beligerantă, decât dacă aveai niște studii și multe ore de zbor la activ, către final erau angajați ca piloți până și elevii de liceu. Pentru că cererea era extrem de mare iar programele de pregătire a specialiștilor durau prea mult.
Înainte de 1989 noi nu am avut școală de presă. Maximum de erudiție în domeniu putea fi atins de cineva care a urmat un curs de câteva luni de propagandă la ,,Ștefan Gheorghiu”. Din această categorie de inițiați s-au născut propagandiștii de atunci și ziariștii de azi. Pentru a forma o generație nouă de ziariști în adevăratul sens al cuvântului a fost nevoie de eforturi. Eu, spre exemplu, fac parte din a doua generație de ziariști cu diplomă din România. Dat fiind faptul că sistemul de învățământ post-revoluționar nu avea cadre universitare pregătite să ne îndrume, s-a apelat la ajutor extern. Cei din generația mea de absolvenți știu că doar 30% dintre profesorii noștri erau români. Restul erau americani, olandezi, germani, etc. Tocmai din acest motiv specializările în jurnalism de la începutul erei post-decembriste erau de fapt catedre ale facultăților de limbi străine. Așa s-a născut învățământul universitar specializat în România. Cu facultăți precum cele de Jurnalism-Engleză, Jurnalism-Franceză sau Jurnalism-Germană. Pentru că trebuia să stăpânești o limbă străină pentru a înțelege ce se predă la curs.
Din păcate, din cei treizeci și ceva de absolvenți din anul meu, suntem cam cinci la număr cei care mai activăm în presă. Sau pe la marginile ei. Restul au făcut orice altceva decât presă. De ce? Pentru că în timp ce statul român cheltuia bani pe specializarea noastră (pe vremea aia dădeam 11 pe un loc, iar la limba engleză, probă eliminatorie, aveai de tradus un sonet din limba engleză medievală) la ziarele libere și democrate au fost umplute golurile de personal. Așa se face că toți inginerii, filosofii și propagandiștii PCR erau în 1994 montați, bine-merci, în posturile de conducere ale ziarelor.
În majoritatea lor, aceștia nu au făcut un minut de documentare de-alungul carierei. S-au trezit dintr-o dată editorialiști, șefi de secție sau redactori-șefi de ziar. Nici unul dintre ei nu s-a întors acasă plin de pureci și păduchi după o documentare în țigănie, la Covăsânț. Nici unul dintre ei nu și-a pierdut noaptea de Anul Nou în documentare pe ogoarele patriei, ca să vadă publicul cititor cum se distrează românii la cumpăna dintre ani. Nici unul dintre ei nu a fost pus în situația de a-și vărsa mațele pe caldarâm la accidentele cu morți, răniți și sfârtecați pe șoselele patriei.
Acum ei sunt exact acei oameni care deplâng calitatea presei. Oameni care au ținut de scaune până la Dumnezeu și înapoi. Oameni care de frica viitorului nu au lăsat să crească nimic la umbra falnicului lor eșec profesional. Oameni care au înțeles din presă doar avantajele, nu și obligațiile. Și ne mai mirăm azi că avem presa pe care o avem? O raită prin facultățile de jurnalism ale patriei vă va lămuri și veți veni acasă oripilați. Profesorii universitari de acum sunt propagandiștii de ieri. Niște personaje care s-au retras în locul călduț al universităților private, cocoțați pe munți întregi de plagiat, pile și relații. Moraliștii de azi sunt bine acoperiți. Vine vârsta pensiei iar ei nu vor duce lipsă de nimic. Între timp scot pe piață generații după generații de ziariști slabi, retarzi sau puși pe căpătuială. Am avut o șansă de schimbare după Revoluție și am ratat ocazia cu brio. Dacă dorim o presă corectă, echidistantă și profesionistă avem nevoie de zeci de ani pentru a o construi. De aceea vă spun că, până la urmă, tot cea auziți de la marii protectori ai eticii e frecție la un picior de lemn. În presa română am dus tot timpul lipsă de ziariști. Nu doar acum. De asemenea, am dus lipsă și de caractere. La fel ca în zilele noastre. Nimic nu e nou sub soare. Doar ipocrizia pare că e la mare căutare.
Ca să vă dați seama despre cât de ,,evoluată” era presa de după Revoluție, am să vă dau un exemplu. Dacă la începutul celui de-al doilea război mondial nu puteai deveni pilot de avion, indiferent de tabăra beligerantă, decât dacă aveai niște studii și multe ore de zbor la activ, către final erau angajați ca piloți până și elevii de liceu. Pentru că cererea era extrem de mare iar programele de pregătire a specialiștilor durau prea mult.
Înainte de 1989 noi nu am avut școală de presă. Maximum de erudiție în domeniu putea fi atins de cineva care a urmat un curs de câteva luni de propagandă la ,,Ștefan Gheorghiu”. Din această categorie de inițiați s-au născut propagandiștii de atunci și ziariștii de azi. Pentru a forma o generație nouă de ziariști în adevăratul sens al cuvântului a fost nevoie de eforturi. Eu, spre exemplu, fac parte din a doua generație de ziariști cu diplomă din România. Dat fiind faptul că sistemul de învățământ post-revoluționar nu avea cadre universitare pregătite să ne îndrume, s-a apelat la ajutor extern. Cei din generația mea de absolvenți știu că doar 30% dintre profesorii noștri erau români. Restul erau americani, olandezi, germani, etc. Tocmai din acest motiv specializările în jurnalism de la începutul erei post-decembriste erau de fapt catedre ale facultăților de limbi străine. Așa s-a născut învățământul universitar specializat în România. Cu facultăți precum cele de Jurnalism-Engleză, Jurnalism-Franceză sau Jurnalism-Germană. Pentru că trebuia să stăpânești o limbă străină pentru a înțelege ce se predă la curs.
Din păcate, din cei treizeci și ceva de absolvenți din anul meu, suntem cam cinci la număr cei care mai activăm în presă. Sau pe la marginile ei. Restul au făcut orice altceva decât presă. De ce? Pentru că în timp ce statul român cheltuia bani pe specializarea noastră (pe vremea aia dădeam 11 pe un loc, iar la limba engleză, probă eliminatorie, aveai de tradus un sonet din limba engleză medievală) la ziarele libere și democrate au fost umplute golurile de personal. Așa se face că toți inginerii, filosofii și propagandiștii PCR erau în 1994 montați, bine-merci, în posturile de conducere ale ziarelor.
În majoritatea lor, aceștia nu au făcut un minut de documentare de-alungul carierei. S-au trezit dintr-o dată editorialiști, șefi de secție sau redactori-șefi de ziar. Nici unul dintre ei nu s-a întors acasă plin de pureci și păduchi după o documentare în țigănie, la Covăsânț. Nici unul dintre ei nu și-a pierdut noaptea de Anul Nou în documentare pe ogoarele patriei, ca să vadă publicul cititor cum se distrează românii la cumpăna dintre ani. Nici unul dintre ei nu a fost pus în situația de a-și vărsa mațele pe caldarâm la accidentele cu morți, răniți și sfârtecați pe șoselele patriei.
Acum ei sunt exact acei oameni care deplâng calitatea presei. Oameni care au ținut de scaune până la Dumnezeu și înapoi. Oameni care de frica viitorului nu au lăsat să crească nimic la umbra falnicului lor eșec profesional. Oameni care au înțeles din presă doar avantajele, nu și obligațiile. Și ne mai mirăm azi că avem presa pe care o avem? O raită prin facultățile de jurnalism ale patriei vă va lămuri și veți veni acasă oripilați. Profesorii universitari de acum sunt propagandiștii de ieri. Niște personaje care s-au retras în locul călduț al universităților private, cocoțați pe munți întregi de plagiat, pile și relații. Moraliștii de azi sunt bine acoperiți. Vine vârsta pensiei iar ei nu vor duce lipsă de nimic. Între timp scot pe piață generații după generații de ziariști slabi, retarzi sau puși pe căpătuială. Am avut o șansă de schimbare după Revoluție și am ratat ocazia cu brio. Dacă dorim o presă corectă, echidistantă și profesionistă avem nevoie de zeci de ani pentru a o construi. De aceea vă spun că, până la urmă, tot cea auziți de la marii protectori ai eticii e frecție la un picior de lemn. În presa română am dus tot timpul lipsă de ziariști. Nu doar acum. De asemenea, am dus lipsă și de caractere. La fel ca în zilele noastre. Nimic nu e nou sub soare. Doar ipocrizia pare că e la mare căutare.
Like a boss.
No Comments
Comments for Hai să lăsăm ipocrizia, domnilor ,,jurnaliști”! (editorial) are now closed.