Despre Ucraina, fără ipocrizie…(editorial)

scris de: Cristian Țițca

Arestarea Elenei Udrea ne-a lăsat prea puțin timp la dispoziție pentru a arunca o privire peste graniță. Îmbătați de lupta anti-corupție din țara noastră, presa națională a uitat să ne explice și cum stăm cu războiul de la graniță. Pentru că, vrem sau nu vrem, România este statul UE și NATO care are cea mai lungă frontieră cu Ucraina. Iar Ucraina, vrea sau nu vrea, cu acordul de la Minsk sau fără el, se află în stare de război cu Federația Rusă. Așadar, lăsând de o parte propaganda de război, haideți să ne îndreptăm atenția spre adevărata stare de fapte din nord-estul nostru.
E necesar să înțelegem din start faptul că Ucraina nu e o țară. Ucraina e un teritoriu care a avut independență în istoria sa doar câțiva ani. În rest, a fost ocupată ba de tătari, ba de polonezi, ba de lituanieni, ba de români (nu uitați că Ștefan cel Mare a ocupat Pocuția doar pentru a-i enerva pe polonezi!), ba de turci, ba de germani și cu voia dumneavoastră, ultimi pe listă: de ruși. Doar o asemenea înșiruire de națiuni și popoare care au dominat Ucraina ne poate lămuri despre statalitatea, continuitatea și unitatea acestui „No man’s land”. Adică nici măcar odată în istoria sa Ucraina nu a funcționat decât condusă de alții.
După căderea Uniunii Sovietice, Ucraina s-a trezit brusc liberă. Ca român, îmi vine greu să înțeleg cum poate deveni o țară liberă, fără război de independență. Fac o paranteză și vă spun că, în multele mele discuții cu străini, când vine vorba de ziua noastră națională (1 Decembrie, Marea Unire) mi-e greu să le explic că nu e ziua independenței. De atâtea ori am luptat și ne-am câștigat independența în trecut, încât nici manualele de istorie nu pot acoperi toate războaiele din care am ieșit independenți. Când ne eliberam de unii, ne ocupau alții… Am încheiat paranteza. În ceea ce privește Ucraina însă, lucrurile nu stau așa. Departe de a avea în spate o istorie glorioasă, nici măcar mediocră, ucrainienii și-au dezvoltat un prezent naționalist. Nu uitați faptul că, până la apariția Maidanului de la Kiev, principalul inamic al statalității perceput de societatea ucraineană era… România. Nu uit cât trăiesc un titlu de ziar care zicea exact așa: „România – ultimul imperiu al Europei”! Generalii ucrainieni și-au făcut scenarile de război ani la rândul considerând că amenințarea vine de la sud. Adică de la noi. Aici și-au mutat deștepți ăia tot arsenalul militar, toate unitățile de logistica și așa mai departe. Să nu cumva să intre vreun bețivan din Vaslui și să ocupe de unul singur Pocuția în numele marelui Ștefan! Nu trebuie de asemenea să uităm lista lungă de ziariști români cărora le-a fost interzis accesul pe teritoriul măreței Ucraine doar pentru că vameșilor li se năzărea că erau teroriști-fasciști-imperialiști. Iar când frații lor ruși de gașcă slavă au intrat în Crimeea și estul Ucrainei nu au găsit pe nimeni să dea cu o piatră după ei.
Mâncată de corupție până în măduva oaselor, Ucraina a avut totuși spirit național. Din 1990 până acum nu a recunoscut nicio minoritate etnică. Există în momentul actual peste 400 000 de etnici români declarați în țara de la nord de Vaslui. Bănuiala mea este însă că numărul lor trece de un milion. Mulți dintre ei nu s-au declarat români de frică. Alții, mai spălați pe creier, s-au declarat moldoveni. Mulți au format famili mixte și de aceea au lăsat identitatea etnică la o parte de dragul copiilor. Dar, atenție!, foarte mulți români au fost trecuți în documente, la referendum, ca fiind țigani! Comunități întregi de români din Maramureșul istoric, din Bucovina sau din Ținutul Herței au fost catalogați, fără voia și știința lor, ca fiind țigani. Ucraina a dorit să arate astfel, prin minciună, că până și la nivel de raioane (județele lor) ei sunt majoritari.
În afară de țigări fără timbru, Ucraina nu a dat nimic bun României. Doar bătăi de cap. Ba ne-au scufundat o navă pe Dunăre pentru a bloca transportul fluvial. Ba s-au apucat să sape un canal la Bâstroe fără acordul nimănui. Ne-au scos peri albi. Acum s-au apucat să facă recrutări pentru a trimite carne de tun în estul țării, taman din mijlocul minorității române. E clar, recrutările se fac pe criterii etnice iar ucrainienii sunt menajați de la satisfacerea stagiului militar. Până și micuțul minister de externe al marelui Imperiu Român a înțeles asta și i-a urecheat pe ucrainieni.
Trecând însă peste toată această istorie de proastă vecinătate, trebuie să ne întrebăm de ce, totuși, e necesar, e vital, să îi apărăm pe ucrainieni? Iar răspunsul este simplu. Ucraina (în limba slavă în seamnă ținutul de margine) a fost și va fi o periferie. Nu e parte a Europei Occidentale, nu e parte nici a Eurasiei. E zona tampon. Și așa trebuie să rămână. Pentru că dacă Ucraina cade sub talpă rusească, ne trezim vecini la Dunăre, în deltă, cu Federația Rusă. Resursele noastre de gaz din Marea Neagră vor fi ale lui Putin și a acoliților lui. Nu ne permitem să ne învecinăm cu cineva atât de primejdios și cu siguranță nici nu ne putem muta de aici. De aceea, indiferent de ce ne-a făcut Ucraina până acum, e de datoria noastră să sprijinim lupta lor de supraviețuire.