scris de: prof. Ioan Tuleu

Despre traversarea fluviului Volga, în toamna lui 1942, de către unitățile trimise ca întărire orașului încercuit Stalingrad, jurnalistul și scriitorul de origine evreiască Vasili Grosmann ne-a lăsat însemnări cutremurătoare: „Avioanele germane au început să-și regleze lansările de bombe. O trombă subțire de apă albă-albăstruie a țâșnit la vreo 50 de metri de unul din barjele noastre, o a doua s-a înălțat și s-a prăvălit mai aproape, apoi o a treia. Bombele explodau pe fața apei, iar Volga era acoperită toată de spuma exploziilor. Apoi o ambarcațiune cu soldați înghesuiți unii în alții a fost lovită în plin. Întâi a izbucnit o flacără, fum negru și gros a învăluit nva, apoi s-a auzit bubuitura unei explozii, după care imediat a răsunat un țipăt prelung de parcă s-ar fi născut din trăsnetul acela, amintește Ivan Scilaev, care nu avea să uite niciodată momentul. Nava mergea în zig-zag, apoi o flacără a țâșnit de pe puntea superioară. Forța exploziei a zguduit Volga. Când totul s-a liniștit și fumul s-a împrăștiat, nu se mai vedea nimic, doar niște valuri acolo unde fusese nava. Scena ne-a înghețat sângele în vene”.

Toți istoricii militari confirmă faptul că bătălia Stalingradului a fost cea mai sângeroasă, cea mai dură din Al Doilea Război Mondial. În acel oraș de pe Volga se hotăra soarta întregului război și era esențial pentru taberele care se confruntau -  germani contra ruși – să câștige. Ziua de 14 septembrie a fost hotărâtoare pentru rezistența rusească din oraș, fiind vorba de ore până când totul putea să se prăbușească. Dar, în condiții deosebit de dificile, de pe malul stâng al marelui fluviu a fost adusă ca întărire Divizia a 13-a, care a ajuns pe malul drept cu mai puțin de jumătate din efectiv și cu puține muniții. Dar trupele arătau hotărâre și erau decise să nu predea orașul. Iată, în povestirea unui participant, Hamlet Dallakian, un exemplu de dăruire în luptă, dusă până la irațional, în condiții în care în alte situații se impunea retragerea:  „Un soldat rămăsese fără armă, sângele-i șiroia din rana de la cap, mantaua îi era plină de sânge, dar a gonit țintă spre un neamț și i-a rupt gâtul cu mâinile goale. I-a aruncat trupul peste umăr și apoi, fără să se uite înapoi, s-a repezit la următorul. Oamenii s-au aruncat pur și simplu în bătălie, din fugă, îmboldiți de situația de urgență, strigându-le apărătorilor împrăștiați pe țărm: Nu vă lăsați, nu vă lăsați, venim și noi.