de prof. Ioan Tuleu: Drama prizonierilor de război transportați de Armata Roșie în lagărele din cuprinsul imens al Uniunii Sovietice este de neimaginat de persoanele care care nu au trăit acolo, pe întinsele stepe, nenorocirile care au adus moarte multor români. Unul dintre participanții la cumplita dramă a fost Radu Mărculescu, locotenent rezervist de artilerie, luat prizonier la Cotul Donului care descrie calvarul prin care a trecut el și camarazii lui până să ajungă în lagăr: „Unii mergeau ca automatele, cătând în jos, prăbușiți în lumea lor interioară. Cu băieții mei încercam să-i smulg din acest abis interior. Unora le căram pumni în spinare și nu ne opream până nu se dezmeticeau; unii ne și înjurau, un semn îmbucurător la revenirea la normal. Pe cei la care vedeam pete albe pe față – semn neîndoielnic de îngheț – îi luam la palme până le înroșeau obrajii. Alții, toropiți de somn și oboseală, se așezau pe vreun nămete din marginea șoselei să-și tragă sufletul câteva clipe. Cuprinși de dulcea senzație a morții prin îngheț, nu înțelegeau de ce trebuie să se ridice și protestau când îi smulgeam cu forța de pe tărâmul minunat al morții și-i îmbrânceam pe șleaurile cumplite ale existenței”.

El mai povestește că la capătul coloanei exista un casovoi (paznic) care îi împușca în cap pe cei rămași în urmă, căzuți în zăpadă, după care câinele le lingea sîngele de pe frunte și obraji.

Altădată, în urma unei confuzii – na leva (la stânga), cu hleba (pâine) – mulțimea prizonierilor a început să fugă spre închipuitele mașini cu pâine. Dar după infructuoasele somații ale gărzilor care voiau să stăpânească mulțimea acestea au tras în plin omorând sute de oameni. Dar, la un moment dat a sosit și mașina cu pâine: „În sfârșit, mult așteptatul eveniment se produse: un camion cu pâine, un camion real, nu unul imaginar produs de eroare acustică, se oprise în fața coloanei. Ce s-a întâmplat atunci, la impactul dintre mașina cu pâine și coloana înfometată, este de nedescris. Avalanșa de disperați a acoperit dintr-o dată, în întregime, mașina. A sfâșiat prelatele, a înșfăcat fiecare cât putea apuca și „fericiții” au rupt-o la fugă cu prada, urmăriți de alții ca să le-o smulgă. Din nenorocire avalanșa aceasta umană a răsturnat și vreo doi ceasovoi. Aceștia călcați în picioare, răcniră înspăimântați, așa încât ortacii lor, care nu așteptau mai mult, își descărcară iar armele în plin. Ordinea nu se restabili decât atunci când zăpada se înroși din nou de sânge. Mașina se golise și din ea nu apucaseră să ia ceva decât câteva sute de oameni”.

scris de> prof Ioan Tuleu

Ostaşii români, cu toate greşelile de comandament, au dat dovadă de mult elan ofensiv în această primă mare bătălie din Uniunea Sovietică, în care armata română a operat singură, sub comandă proprie. În memoriile sale, veteranul Gheorghe Cociuba, din Târnova, Regimentul 1 Roşiori, îl remarcă în mod deosebit pe sergentul Teodor Halic, comandantul lui de grupă: „Mai şezurăm trei zile după care am avut alte trei atacuri. Atunci o fost greu. La un atac numai ce-l auzii pe Halic: Auu f… muma lor de bolşevici, iacă mă puşcară în picior. Da io imediat mă duc la el să văd cum îi, să-l pansez şi să îi dau ajutor. Ne-am băgat amândoi într-o groapă de proiectil, dar nu am putut să stau în sus, să-i trag cizma, că pe sus piu…piu, gloanţele pe lângă capul meu, că ruşii erau aproape. Atunci am îmboţit cizma, am ridicat pantalonul şi am văzut că glonţul a intrat puţin prin pulpă, deci nu era aşa grav. Nici nu o vrut să strice pansamentul Halic, aşa că l-am legat cu batista. Dar nici nu o vrut să plece ca rănit din linia întâi, cum i-o spus locotenentul Drăgulescu: „Hai pleacă de aici”. „Pentru rana asta nu mă duc”. Da să ştiţi că numa colonelul Şuţu (comandantul regimentului n.n.), Halic Teodor şi încă un locotenent de la escadronul doi or fost decoraţi cu „Crucea de Fier”, clasa a doua, germană”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

În primăvara anului 1945 războiul Germaniei cu Aliații (Uniunea Sovietică, Anglia, Atatele Unite) se apropia de sfârșitul inevitabil: capitularea necondiționată. Cu toate că sfârșitul era aproape, germanii încă rezistau, luptând în condiții deosebit de grele. Ofensiva declanșată de mareșalul Jukov, la 16 aprilie 1945, asupra liniilor germane avea să cunoască o rezistență înverșunată pe înălțimile Seelow din care cauză înaintarea a bătut pasul pe loc iar generalisimul Stalin s-a enervat teribil. Au existat atunci acte de vitejie din partea germanilor care nu renunțau la luptă nici atunci când nu mai exista nici un fel de speranță pentru victorie. Iată un astfel de exemplu: „În dreapta, tancurile lui Bogdanov suferiseră pierderi grele atât din cauza tunurilor de calibrul 88 milimetri adăpostite în subteran la Neuhardenburg, cât și a contraatacurilor înverșunate din partea unor grupuri mici dotate cu aruncătoare de rachete. Un pluton de tunuri de asalt, condus de Wachtmeister-ul Gernert, din cadrul Brigăzii 111 de instrucție, a apărut pe neașteptate din fumul de la Oderbruch, lângă Neutrebbin, și s-a angajat în luptă cu un mare număr de tancuri sovietice. Gernert însuși a distrus șapte, el trecându-și pe răboj până a doua zi patruzeci și patru de tancuri inamice. Curajul său ieșit din comun și conducerea sa tactică ingenioasă au salvat flancul întregii brigăzi, nota generalul Heinrici, confirmând decorarea acestuia cu „Crucea Cavalerului”. Dar până în momentul semnării decernării decorației, pe 28 aprilie, atât brigada sa cât și Armata 9, ca formațiuni militare, aveau să înceteze să mai existe. (Antony Beevor, Berlin – căderea – Editura RAO, p. 318)

scris de> prof Ioan Tuleu

Înaintarea armatei germane pe teritoriul Uniunii Sovietice în a doua jumătate a anului 1941 le-a permis Einsatgruppen (detaşamente de represiune), ajutate de poliţişti înrolaţi din rândurile populaţiei locale, să procedeze la execuţii în masă a populaţiei evreieşti foarte numeroasă în vestul Ucrainei şi în Bielorusia.

La Lutsk, evreii reprezentau cam jumătate din populaţie, în jur de 10 mii de oameni. În decembrie 1941 evreii au fost duşi cu sila într-un ghetou. Dar nu au stat prea mult acolo pentru că, pe 20 august 1942, poliţia evreiască locală a pornit să caute evreii care se ascundeau. În aceeaşi zi, bărbaţii evrei au fost trimişi în pădurea Hirka Polonka, aflată la 7 kilometri de Lutsk să sape gropi. Germanii care îi păzeau nu s-au străduit deloc să ascundă ce urma să se întâmple. Le-au spus bărbaţilor să sape bine, pentru că în ziua următoare în gropi aveau să se odihnească nevestele şi mamele lor. Pe 21 august, au fost duse la Hirka Polonka femeile şi copiii dn Lutsk. Germanii au mâncat, au băut, au râs şi le-au silit pe femei să recite: „Pentru că sunt evreică nu am dreptul să trăiesc”. Apoi femeile, în grupuri de câte cinci, au fost obligate să se dezbrace şi să îngenuncheze goale la marginea gropilor. Grupul următor trebuia să se culce în pielea goală peste primul start de cadavre şi era împuşcat. În aceeaşi zi bărbaţii evrei au fost duşi în curtea castelului Lutsk şi au fost ucişi acolo. (Timothy Snyder, Tărâmul morţii, editura Humanitas, Bucureşti 2012, p. 257)