scris de: prof. Ioan Tuleu

Toate marile popoare ale lumii au avut perioadele lor de glorie,de maximă creştere a  puterii politice şi economice şi înflorire a spiritului. Pentru români,fără  îndoială, cei aproape cincizeci de ani de domnie ai lui Ştefan cel Mare  şi Sfânt(1457-15o4) au constituit „veacul de aur” al unei  naţiuni creştine, europene, şi luptătoare .Niciodată faima conducătorului n-a străbătut atât de departe, niciodată Ţara (Moldova) n-a fost mai respectată, niciodată creştinătatea n-a  datorat mai multă recunoştinţă  unui principe angajat  în lupta pentru apărarea credinţei celei drepte. Grecii l-au avut pe Pericle, romanii pe Augustus, francezii pe Napoleon I, ruşii pe Petru cel Mare iar noi românii pe Ştefan cel Mare şi Sfânt – Atletul lui Hristos.

El a fost înălţat la rangul de Domn pe câmpul numit Direptate, nume predestinat pentru lunga sa domnie pentru că asta a urmărit el cu obstinenţă: dreptate pentru neamul său, pentru oamenii care îl slujeau, pentru toţi cei de o credinţă.

Faima lui a trecut cu mult graniţele Tării Moldovei ajungând până departe la Şahul Persiei, Hanul Tătarilor, sau la Ţarul tuturor ruşilor, ca să nu mai vorbim de Principii creştini ai Europei.

Faptele lui de arme au fost unanim recunoscute iar puternicii lui vecini – turcii, ungurii, polonezii, tătarii – au cunoscut pe pielea lor ce înseamnă  să înfrunte voinţa de libertate a unei ţări mici care are în frunte un Mare bărbat de stat. Istoricii sunt unanimi în a aprecia,peste toate marile lui însuşiri,deosebita-i înţelepciune. Ţara în timpul lui a prosperat, negoţul s-a dezvoltat, liniştea oamenilor a fost asigurată. Ştefan a ştiut să răsplătească întotdeauna meritul şi devotamentul. Îndeplinindu-şi slujba cu pricepere şi credinţă, dregătorii erau înaintaţi treptat până la rangurile cele mai înalte. În schimb era necruţător cu cei care ar fi încercat să uneltească ceva împotrivă-i.

Niciunul dintre domnii Moldovei n-a înălţat atâtea lăcaşuri de rugăciune ca Ştefan. Tradiţia spune că după fiecare luptă el ridica câte o biserică sau mănăstire şi ea se confirmă aproape întocmai prin mărturiile documentare. Mănăstirea Putna şi Biserica Voroneţ – cele mai cunoscute – sunt capodopere ale artei creştine universale.

O asemenea puternică personalitate nu putea să nu lase urme în conştiinţa urmaşilor urmaşilor lui. „Ştefan, Ştefan, Domn cel Mare / Seamăn pe lume el n-are / Decât numai mândrul soare…” spus-au moldovenii care i-au purtat peste veacuri o neţărmurită admiraţie. Mai târziu marii scriitori români s-au aplecat cu puterea slovei şlefuite asupra faptelor şi meritelor sale spre exemplu peren, creând opere nemuritoare. Cine nu cunoaşte vestitele versuri: „Un orologiu sună noaptea jumătate / În castel în poartă oare cine bate…” ale lui Dimitrie Bolintineanu. Barbu Ştefănescu Delavrancea a creat în „Apus de soare”, o dramă în care „se desfăşoară conflictul dintre o mare energie ce nu vrea să piară şi moarte „– cum spune George Călinescu. Iar cel mare cât Ceahlăul – l-am numit pe Mihail Sadoveanu – nu putea să ignore o epocă atât de bogată în întâmplări şi învăţăminte ca domnia lui Ştefan şi creează astfel „Fraţii Jderi” iar „Viaţa lui Ştefan cel Mare” este o romanţare a istoriei voievodului său de suflet.

În urmă cu exact 510 de ani, în ziua de marţi, 2 iulie 1504, în ceasul al patrulea din zi, Ştefan închide ochii pentru totdeauna trecând la cele veşnice.

Din vreme viteazul voievod îşi pregătise mormântul în Mănăstirea Putna. Lespedea de marmură care trebuia să-i acopere trupul avea săpată inscripţia: „Bine cinstitorul Domn Io Ştefan Voievod din mila lui Dumnezeu domn al Ţării Moldovei, fiul lui Bogdan Voievod, ctitorul şi ziditorul acestui sfânt lăcaş carele aici zace şi s-a mutat în veşnicele lăcaşuri în anul 7…”

Astăzi, după 510 de ani spunem doar că gloria lui va străluci veşnic în istoria românilor.