scris de: prof. Ioan Tuleu

Germanul Albrecht Appelt avea să cadă prizonier la sovietici în timpul bătăliei de la Stalingrad și să cunoască teribila realitate a lagărelor siberiene.  Cu toate acestea, a întâlnit și în acea lume a violenței și mizeriei multă umanitate chiar de la aceia care au suferit la rândul lor  atrocitățile germane. Este ceea ce povestește  și Albrecht Appelt în cele ce urmează:

„M-am îmbolnăvit de febră tifoidă. Și era ciudat să-ți vezi vecinul verificând în fiecare dimineață dacă mai ești în viața sau nu. Moartea de febră tifoidă nu mi s-a părut atât de îngrozitoare. În faza finală bolnavul începe să aibă halucinații. Își doreau să meargă la aerodrom sau la gară. Voiau să-și ia cheile ca să poată pleca acasă.

În timpul epidemiei am avut un medic evreu, o doamnă care s-a purtat cu noi foarte frumos. Era din Leningrad. Își pierduse un braț în timpul unui bombardament german și toată familia îi fusese omorâtă. Și totuși își îngrijea pacienții germani cum putea mai bine. A făcut tot ce i-a stat în putință. Ea mi-a salvat viața trimițându-mă la un spital în ciuda voinței mele.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Marșurile morții

În urma capitulării Armatei 6 germane la Stalingrad, în 2 februarie 1943, peste 90 de mii de soldați, ofițeri, subofițeri și generali au căzut prizonieri în mâinile armatei sovietice. Au urmat apoi marșuri istovitoare spre lagărele de prizonieri care au redus mult numărul captivilor. Iată câteva mărturii ale acelor puțini supraviețuitori care s-au întors după război în Germania:

Albrecht Appelt: „Marșul devine un chin. Îmi simțeam picioarele ca de lemn. Nu eram în stare să-mi adun forțele. Mă lăsam dus de val. Treceam peste cadavrele mutilate ale soldaților care fuseseră călcați de tancuri. Erau împrăștiate peste tot, înghețate deasupra zăpezii pătate de sânge. Totul e încă viu în mintea mea”. Herbert Wendeller a trăit aceeași dramă dar el mai adaugă că „mergeam peste zăpadă și gheață, trecând pe lângă cadavrele acelora care nu putuseră să țină pasul și fuseseră împușcați”.

     Horst Rocholl a ajuns la limita suportabilității și nu mai dorea altceva decât să moară, dar tentația somnului de veci i-a fost schimbată de camarazii aflați în aceași situație: „Seara am fost atât de epuizat încât m-am așezat pur și simplu pe marginea drumului. Speram că soldații ruși care ne escortau mă vor scăpa de chin, trăgându-mi un glonț. Doi soldați din unitatea mea, care fără îndoială mă simpatizau, m-au apucat fiecare de o parte și m-au ajutat să merg și să-i ajung din urmă pe ceilalți. Mi-au spus ce aveau de gând să facă în captivitate. Voiau să muncească și erau hotărâți să facă tot posibilul ca să se întoarcă acasă. Atunci mi-am dat seama că asta vreau și eu.”

Mulți germani n-au supraviețuit marșului, peste 20 de mii au murit pe drum.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Dacă pe frontul de est, la începutul campaniei, germanii aveau superioritate absolută, începând cu a doua jumătate a anului 1942 raportul de forțe avea să se schimbe. Acest lucru îl observăm și din relatarea tânărului aviator (21 de ani) Heinrich von Einsiedel, conte și strănepot al al cancelarului Otto von Bismarck, făcută în toamna lui 1942 în timp ce lupta în zona Stalingradului: „Fiecare Stuka germană, fiecare avion de luptă era înconjurat de roiuri de avioane de vânătoare rusești…ne aruncăm în tumult la întâmplare. Un „Rato” cu două stele mi-a trecut prin față. Rusul m-a văzut, a intrat în picaj și a încercat să scape zburând jos. Teama trebuia să-l fi paralizat. Zbura cam la zece metri deasupra solului în linie dreaptă și nu a făcut nimic să se apere. Mașinăria mea  vibra de la reculul mitralierelor. Un jet de flăcări a țâșnit din rezervorul de combustibil al avionului rusesc. A explodat și s-a rostogolit la pământ. În urma sa a rămas doar o fâșie lungă și lată de stepă pârjolită”.

Observând un grup de avioane deasupra sa, Einsiedel a ieșit din picaj și s-a îndreptat spre ele.  „Plăcerea vânătorii – mărturisea el – și o senzație de indiferență puseseră stăpânire pe reacțiile mele”. Făcând o buclă abruptă, a ajuns înapoia unuia dintre avioane și l-a doborât. A fost o acțiune nesăbuită. „Când m-am întors să mă uit după avioanele de vânătoare rusești – scria el în jurnalul său după incident – le-am văzut armele scăpărând la optzeci de metri în spatele meu. A urmat o explozie groaznică și am simțit o lovitură puternică la picior. Mi-am răsucit Messerschmitt-ul și l-am forțat să urce abrupt. Rusul mi-a pierdut urma”. Dar avionul lui Einseidel a fost grav avariat, armele nu mai puteau fi reparate iar el a trebuit, după ce a aterizat forțat, să șchiopăteze până la bază.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Alexandru Trânc, din Mărăuş, a fost unul dintre numeroşii prizonieri români înternaţi la Stalingrad pentru a reconstrui oraşul complet dărâmat după cumplitele lupte desfăşurate acolo. Traiul în lagăr era de o duritate extremă, doar cei foarte puternici supravieţuind. Dar să-l lăsăm pe el să povestească ce s-a întâmplat acolo: „În lagăr eram cazaţi 400 într-o baracă. Erau podele pe jos. Dacă aveai o cărămidă la cap era bine. Dar după ce te culcai nu te puteai întoarce numai dacă se întorceau toţi din rând.Uşanu stătea o clipă închisă în timpul nopţii. Aveam un cântar să împărţim pâinea şi trăgeam la sorţi bucata cuvenită. Dacă nimereai mjlocul, care era aşa de moale încât de dădeai cu el de perete se lipea, atunci o încurcai. Se mai şi fura şi iar era scandal. Iarna nu mai puteam de frig, ne încălzeam unul de la altul şi sufeream de atacul păduchilor. Din cauza păduchilor am avut tifos în lagăr şi numai ce vedeai că vecinul din pat era mort. În fiecare dimineaţă pleca din lagăr maşina încărcată cu morţi. Îi duceau în pielea goală şi îi aruncau unul peste altul într-o groapă comună.

Dar să vă spun cum o fost omorât unul dintre noi. Era de vreo 50 de ani, o fost luat dintr-un sat din Basarabia. În timp ce treceam pe lângă el  l-or luat ca să completeze formaţia, pentru că aveam unul lipsă. Într-o zi omul nostru o intrat într-o groapă să-şi facă necesităţile, dar o stat prea mult. Când o descoperit santinela lipsa lui ne-o culcat pe toţi l-a pământ, s-o dus şi s-o uitat în groapă şi deodată am auzit poc… poc. Cinci focuri o tras în el, dar nu o murit pe loc. Abia în dormitor şi-o dat obştescul sfârşit. O fost tare greu acolo. Tatăl meu, care o fost în armata ungurească în primul război mondial o fost şi el prizonier la ruşi, dar parcă nu i-o fost aşa de greu”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Zaițev a fost un celebru lunetist sovietic care a luptat la Stalingrad și căruia i s-a făcut o publicitate imensă. Pentru a-l anihila nemții au  adus pe frontul de la Stalingrad pe șeful școlii de trăgători de elită din Berlin. Iată cum descrie Zaițev confruntarea cu acesta, fără ca el să știe de fapt cine este lunetistul german: „M-am ascuns într-o tranșee. Când am ridicat o cască, neamțul a și nimerit-o. Mi-am dat seama că aveam de-a face cu un lunetist german iscusit. Trebuia să aflăm unde se ascunde. Era un lucru foarte greu deoarece, dacă cineva scotea capul  neamțul îl și omora. Trebuia să-l păcălim cumva, să găsim o cale de a fi mai deștepți decât el. L-am pândit vreo cinci ceasuri. În cele din urmă, am închipuit o metodă: am scos o mănușă de pe mână, am înfipt-o într-o bucată de lemn și am ridicat-o deasupra marginii tranșeii. Neamțul a și tras în ea. Am scos bucata de lemn și am cercetat unde era găurită mănușa. După poziția găurii glonțului, mi-am dat seama din ce parte trăgea neamțul”.

Zaițev a așteptat cu răbdare și a urmărit ce se întâmpla. În cele din urmă și-a zărit adversarul. O grupă de infanteriști ruși se apropia, iar lunetistul inamic și-a ridicat capul să-i vadă mai bine. În clipa aceea nu mai avea arma la ochi. Aceasta a fost șansa lui Zaițev: „Am sărit din tranșee, am rămas în picioare și am dus arma la umăr. Neamțul nu se aștepta la un gest atât de riscant și a fost surprins. A încercat el să-și ia arma, dar eu am tras primul…!” (Stalingrad, p. 289)

scris de: prof. Ioan Tuleu

După emiterea Ordinului 227 dat de generalisimul Stalin în vara anului 1942 în plină retragere din faţa germano-românilor, în Armata 62-a, apărătoarea Stalingradului, se instituise o disciplină nemiloasă. Uneori devenea brutală și necruțătoare. Gurevici (ofițer cu comunicațiile, Regimentul 34, Divizia 13) povestește că:  „Am văzut cu ochii mei oameni împușcați pentru că au nesocotit ordinele. Trebuia să car un colac greu de cablu de comunicații. Mă ajuta un puști de prin Asia Centrală. Abia împlinise 18 ani și nu văzuse în viața lui un schimb de focuri și, dacă e să vorbim, nici nu avusese parte de vreun fel de instrucție. Din pricina exploziilor permanente, aproape că surzise cu totul și ajunsese la capătul puterilor. Chiar atunci era o perioadă de lupte intense și cablul nostru fusese retezat. Comandantul Batalionului mi-a ordonat să restabilesc legătura. Trebuia să întindem cablul sub tirul intens al inamicului. Dar băiatul zăcea ghemuit în tranșee, tremurând ca un animal înspăimântat. Comandantul i-a dat  ordin: Du-te ! Dar el nu a reacționat în nici un fel, drept urmare, acesta a scos pistolul și l-a împușcat”. (Stalingrad, p. 217)

scris de: Ioan Tuleu

La 1 octombrie 1942, în perimetrul fabricii „Octombrie Roșu” din Stalingrad, murea, după o faptă extraordinară de curaj, soldatul Mihail Panikaha. Dar iată împrejurările în care și-a pierdut viața: Acesta, chinuit de arsuri de la un cocteil Molotov ce i s-a spart în mână, a luat altă sticlă incendiară și s-a aruncat asupra unui tanc german pe care l-a distrus, dar a murit și el în explozie. Dar despre fapta sa povestește Mereșco (locotenent, 20 ani, ofițer cu operațiunile speciale) în felul următor: „Mihail Panikaha a sărit din tranșee și se spune că un glonț al nemților i-a spart una din sticlele incendiare, vărsând lichidul pe el. Dacă e să fim cinstiți, se poate să fi sărit lichid incendiar pe el în momentul în care i-a făcut vânt. Multe dintre cocteilurile Molotov erau prost făcute și accidentele de acest fel erau frecvente. Cei din apropiere au văzut doar un om cuprins de flăcări care sare din tranșee, aleargă drept spre tancul german și sparge sticla ce-i mai rămăsese de masca compartimentului motorului. O secundă mai târziu, o perdea enormă de flăcări și fum a înghițit și tancul și pe eroul care-l distrusese.

(Stalingrad, p. 266)

Transportul trupelor, munițiilor și materialelor peste Volga în timpul bătăliei Stalingradului a fost deosebit de dificil, înregistrându-se pierderi foarte mari din cauza bombardamentelor masive germane, de aviație și artilerie. Ivan Erofeev, ofițer în cadrul Armatei a 62-a povestește o astfel de traversare: „Portul de trecere peste Volga era scena unui haos de nedescris. Prin fumul acela gros am văzut ambarcațiuni pe valuri, vehicole de aprovizionare parcate lângă pontoane, răniți așezați pe jos, în apropiere, sperând să poată fi evacuați. Totul ardea iar lumea țipa. Avioanele germane atacau în valuri, coborând foarte jos, întâi cu mitralierele și apoi aruncând bombe. Comandantul principal al portului de traversare fusese ucis de un lunetist german, dintr-o casă din apropiere, comisarul a preluat comanda, dar a fost și el ucis – continuă Erofeev. Portul era în flăcări iar dogoarea ajunsese la o temperatură atât de ridicată, încât rachetele Katiușa, stivuite pe marginea cheiului, s-au aprins brusc. Zburau în toate părțile din cutiile lor explodând la întâmplare, ca niște artificii îngrozitoare. Noi alergam ca disperații, încercând să separăm lăzile cu muniții, în vreme ce lunetiștii germani ne alegeau pe rând.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Atunci când își puneau în gând să obțină ceva, generalii ruși sacrificau oricâți oameni trebuia pentru scopul propus. Așa a procedat și generalulAlexandr Rodimțev, comandantul Diviziei 13 gardă aflată pe frontul de la Stalingrad în toamna anului 1942. Albert Burkovski povestește că într-un moment dificil al bătăliei, pentru că avea nevoie de informații de la inamic, a trimis un soldat să captureze un neamț. Soldatul trimis nu s-a mai întors. Așa că a plecat un al doilea. Nici acela nu s-a mai întors așa că a trimis cinci oameni unul după altul până când a fost adus prizonierul neamț atât de necesar. Duritatea bătăliei impunea probabil și asemenea comportamente, mai ales că în armata roșie individul costa prea puțin față de ideea de bază

scris de: prof. Ioan Tuleu

După înfrângerile catastrofale din vara anului 1942, când frontul se apropia de fluviul Volga, amenințând Stalingradul, centru vital pentru Uniunea Sovietică,  Stalin a emis ordinul 227 prin care se se cerea imperativ că nu se mai acceptă „nici un pas înapoi”. Nimeni nu-și putea închipui dacă aceste schimbări vot fi în bine sau în rău. Mark Slavin, care a luptat cu Divizia 45 la Stalingrad își amintește un exemplu sfâșietor, provocat de acest Ordin: „Eram la un punct de trecere peste Volga, ajutând la evacuarea răniților. Era groaznic acolo, eram sub focul inamicului în permanență. Deodată l-am văzut pe tânărul meu comandant, avea capul bandajat și-și croia drum prin șirul  de oameni, fără menajamente față de ceilalți, ca să ajungă primul la barcă. Îmi aduc aminte ce ne predica el pe când eram ucenicii lui. Plesnea de sentimente patriotice, de exemple înălțătoare cu privire la comportamentul în luptă. Ei bine a ajuns în barcă. Acolo l-a întâmpinat o tânără infirmieră, Katia Șustova, o rusoaică obișnuită, cu un cojoc de blană de oaie pe ea, dar pricepută în practica medicală. S-a dus direct la el și i-a ridicat bandajul de la cap; nu se vedea nici o rană. Și-a dus mâna la cismă a scos un pistol și l-a împușcat mortal. Am fost martori cu toții. M-am dus la barcă  și i-am spus Kartiei: ai făcut bine, ticălosul”. (Stalingrad, p. 62)