Lupta soldaților finlandezi contra tancurilor sovietice în războiul de iarnă (noiembrie 1939-martie 1940) a fost eroică și plină de victorii, cu toată slaba înzestrare materială și numărul mic al luptătorilor.

O mostră despre această luptă disperată ne-o oferă soldatul Matti Jokela care s-a oferit voluntar să facă parte din unitatea de distrugere a tancurilor. Ca armă avea doar cocteiluri Molotov. Matti a coborât în groapa lui, unde sticlele de benzină stăteau aranjate una lângă alta. S-a întins pe spate și a tras ramuri de brad deasupra lui. N-a avut timp să-și camufleze mai bine ascunzătoarea, căci huruitul motoarelor se apropia tot mai amenințător și, câteva secunde mai târziu, de  după cotitură a apărut un tanc cu turelele îndreptate într-o parte și în alta, căutând de zor inamicul. Rușii care pierduseră deja în ambuscade mulți oameni erau precauți. Căutau mereu soldați ascunși, dar finlandezii, cunoscând mai bine terenul, reușeau să-i păcălească. Matti a apreciat cât de bine aleseseră locul pentru atac. O jumătate de kilometru mai departe drumul cobora și trecea apoi pe un mic podeț peste un pârâu. Era clar că această zonă va atrage atenția soldaților sovietici, căci se vor aștepta ca podul să fie minat.

Primele automobile blindate au trecut atât de aproape, că Matti a simțit căldura motoarelor. S-au oprit lângă pârâu și turelele lor continuau să se rotească la dreapta și la stânga, gata să deschidă foc spre ținta descoperită. În sfârșit primul vehicul a intrat pe pod și a ajuns cu bine de partea cealaltă. Între timp după cotitură a apărut primul tanc. Matti nu mai văzuse asemenea monstru (Tanc greu T. 35). Era cu mult mai mare decât tancurile pe care le folosiseră rușii până atunci și atrăgea atenția prin mulțimea de turele îndreptate în ambele părți ale drumului. S-a ghemuit instinctiv mai tare în zăpadă, căci huruitul tancului era insuportabil. Simțea cum se zguduie pământul. Tancul acesta trebuia să fie atacat de doi soldați care stăteau ascunși ceva mai sus pe drum. După o clipă, de după cotitură au mai apărut încă două. Ultimul era al lui.

A mirosit ca să vadă dacă bucata de cârpă înfășurată pe gâtul sticlei nu s-a uscat și a scos bricheta din buzunar. Tancul se oprise la câțiva metri de poziția lui.

Matti a calculat ce urma să facă: dă la o parte crengile, aprinde cârpa, se ridică și aruncă. Dacă nu nimerește se apleacă și ia sticla următoare; dacă nimerește din prima, o ia la fugă prin pădure. Primii copaci erau la o distanță de câțiva pași, așadar trăgea nădejde că va reuși să ajungă până acolo.

- La atac, a auzit el strigătul primului soldat care sărise afară din groapa lui cu sticla aprinsă în mână. A aruncat-o dar n-a nimerit ambrazura și lichidul s-a răspândit pe blindaj. A aruncat-o imediat pe a doua, dar nu a nimerit nici de data asta. Era prea departe de colosul blindat. Turelele celui de-al doilea tanc s-au îndreptat în direcția lui și l-au retezat în momentul în care s-a aplecat după sticle..

Matti a decis că nu va sări afară din ascunzătoarea lui, ci se va strădui să se târască și să ajungă cât mai aproape de tancul ce urma să fie ținta lui. I se părea că echipajul tancului nu-l va vedea dacă se târăște pe zăpadă, îmbrăcat în combinezonul alb.

A dat ramurile la o parte, a văzut numai cum cade și cel de-al doilea soldat care nici el nu nimerise. Sticla căzuse pe șenile și lichidul se prelinsese în zăpadă. Fumul negru care se ridica din flancul tancului i-a ușurat sarcina lui Matti căci acoperea fanta de observație. S-a hotărât să profite. S-a apropiat foarte mult. Vedea rețeaua de deasupra orificiilor prin care motorul arunca gazele de eșapament. A scăpărat bricheta și flacăra mică galbenă a țâșnit imediat căci avusese griijă să tragă fitilul brichetei mult afară, ca să nu fie stins de vânt. A apropiat-o de cârpa de pe sticlă și văzând că aceasta s-a aprins, și-a luat puțin avânt și a aruncat-o. N-a mai așteptat să vadă efectul. A luat cu mâna dreaptă a doua sticlă și a aruncat-o în același loc. Câteva secunde mai târziu s-a înălțat o flacără lungă și o trâmbă de fum s-a înălțat în aer. Dintr-o dată a văzut cu uimire că zăpada din jurul lui este împrăștiată în toate direcțiile. A înțeles că se trage în el. Flacăra cuprinsese tancul cu o rapiditate uimitoare. Matti a înțeles într-o străfulgerare: distrusese tancul. Primul glonț l-a nimerit în umăr. Durerea a fost atât de puternică încât a căzut în zăpadă și aceasta l-a salvat de celelalte gloanțe care au zburat pe undeva pe deasupra capului. Matti a ajuns în cele din urmă la copacii salvatori. Supraviețuise.

de prof. Ioan Tuleu: Chiar dacă începutul războiului i-a luat prin surprindere pe sovietici, care au pierdut mulți soldați în iunie și iulie 1941, cu timpul rezistența acestora a devenit din ce în ce mai înverșunată.

Un astfel de episod povestește și Hans Roth care a luptat pe frontul de est în armata germană, într-o unitate de vânători de tancuri (Panzerjager) și care ne-a lăsat mai multe caiete cu însemnări din timpul luptelor la care a participat. Iată cum descrie el un episod din nenumăratele la care a luat parte: „10 august 1944. Focul de baraj începe brusc de dimineață. Dintr-un moment într-altul, văzduhul se umple de șuierături și urlete. Un pumn îmi apasă, capul în pământ. Un baros lovește solul mugind. Pământul se cutremură și noroiul se umflă până când, în cele din urmă, explodează… Șase proiectile de calibru mare au căzut la 30 m de noi. Miroase a nămol și a praf de pușcă. Dacă există Dumnezeu în ceruri, îl implor să ne curme suferința. Să pună capăt acestei situații. Doar să-i pună capăt… Nu mai suport, probabil că unul dintre noi a înnebunit. Sare afară din tranșee, își ridică brațele în aer și râde. În final se aruncă în sârma ghimpată  și se prăbușește după ce a fost lovit în mod repetat de șrapnelele care însoțesc următoarea salvă de obuze. Sărmanul! Ce l-a apucat? Știu atâtea lucruri despre el: e însurat și are patru copii, n-a mai apucat o vacanță de peste un an, acum a căpătat-o… totul e de domeniul trecutului.

Focul de artilerie se stinge pe la prânz, deși roșii continuă se tragă la întâmplare spre pozițiile noastre. Un soldat cu transport de hrană își croiește drum spre noi. Cel de-al doilea n-a reușit să supraviețuiască – lovitură directă. Tipul devine un tablou colorat cu sânge, supă și creieri. Poftă bună! Ia mâncarea cu tine camarade. Mi-a dispărut apetitul”.  

scris de: prof. Ioan Tuleu

După ce au intrat în România armatele sovietice s-au comportat ca într-o ţară învinsă şi ocupată săvârşind numeroase crime şi abuzuri de tot felul. Iată un caz povestit le Ioan Medrea din Seleuş, judeţul Arad: „Holda era cu capătul în imaș. Când ne-am dus la holdă am prins vacile la car și caii numai înaintea vacilor, ca să putem fugi dacă vin rușii. La amiază ne-am apucat să mâncăm și în timp ce mâncam am văzut o căruță cu doi inși în care era un vas mare, de vreo 6-7 hectore de vin. Venea dinspre Mocrea. Tata o văzut că-s ruși și o zis: „Ia caii și fugi cu ei în cucuruz”. Și i-am dus în cucuruz. Până când am ajuns înapoi îl văd pă tata la ruși, cu care discuta, arătând ceva cu mâinile. Ce s-a întâmplat ? Între timp rușii or prins din ciurdă doi viţei și unu o fost a nost. Tata l-o cunoscut. O zis: „Acela-i a nost” și s-o dus acolo. Când am ajuns io tata era la ei și parlamenta, să nu-i ia animalul, că-i om sărac. Noi, ceilalți ne uitam la ei. La un moment dat am văzut că unu trage mantaua, duce mâna după pistol și atunci tata o luat-o la fugă. Atunci rusul o tras și a doua dată l-o nimerit, atunci noi am fugit acolo, spre ruși. Ei or lăsat animalele, or urcat în căruță și s-or tot dus, fără viței. Iar tata o zis: Mă împușcară. Îl luarăm, l-am dus acasă, dar o fost împușcat din spate și i-o sfârtecat vezica. Pe la două după masă am mers cu el la spital, la Ineu și acolo, la 1 noaptea, o murit”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Generalul Rodimțev, comandantul Divizieie 13 gardă sovietice care lupta la Stalingrad, era mereu în linia întâi, alături de soldații săi, pentru a impulsiona și mai mult rezistența sau, după caz, contraatacurile. El sfida primejdia și de multe ori prezența sa s-a dovedit eficientă. Iată un caz povestit chiar de general: „Am văzut un tânăr locotenent încremenit de groază. Oamenii stăteau în spatele său, șovăitori, nesiguri. I-am ordonat să pornească la contraatac, dar părea să nici nu audă ordinul. A început să caute nu știu ce, i-a căzut bidonul de apă și apoi a început să tremure din toate încheieturile, fără să se mai poată stăpâni. N-am lovit niciodată un soldat aflat sub comanda mea și nici n-aș mai vrea să se întâmple. Dar l-am apucat, l-am zgâlțâit din răsputeri și l-am plesnit de două ori peste față. I-am urlat: Pornește ! Brusc s-a dezmeticit,  și-a revenit și a pornit în goană înainte, urmat de oamenii lui. În ziua aceea a câștigat o medalie pentru curaj”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

S-a întâmplat în ianuarie 1942. Sovieticii începuseră contraofensiva și era un ger de minus 30 de grade. La Osarovo, un sublocotenent german, șef de patrulă, supraveghează stepa cu binoclul. Deodată deslușește un grup, nemișcat pe o pantă ușoară, pe jumătate afundat în zăpadă: sunt soldați și cai.

Cazacii, atacăm!

Câțiva voluntari îl urmează pe ofițer, înaintând anevoie, înfundându-se până la brâu în zăpada afânată. Un vânt glacial geme peste stepă, cu un zgomot de sirenă și de furtună.  Patrula avansează într-o lumină lăptoasă. Sovieticii nu se mișcă. Sunt morți, înghețați în picioare. Oameni și animale strânși unii în alții. Nemții le dau ocol stupefiați.

Un rănit la picior stă încă drept în șa, cu mâna încleștată de coama calului. Un sublocotenent și un sergent de cavalerie sunt aplecați puțin în față, ca și cum ar fi adormit fără să lase hățurile din mână. Niște călăreți au coborât din șa și moartea i-a surprins, lipiți de coastele cailor, de parcă ar fi vrut să găsească o rămășiță de căldură. Toate cadavrele aveau ochii larg deschiși, ațintiți în neant.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Bătălia Stalingradului a fost cea mai crudă din Al Doilea Război Mondial, când încleșterea dintre ruși și germani a atins cele mai mari cote de ferocitate și îndârjire. S-au săvârșit atunci, în toamna anului 1942, acte de extremă violență dar și de eroism de ambele părți.   Un act de eroism exemplar, care a avut loc în zona industrială a Stalingradului, a fost acela al pușcașului rus Marin Mihail Panikako, care era pe cale să arunce cu un cocteil Molotov într-un tanc, când a fost lovit de un glonț, fiind înghițit de combustibilul în flăcări. Soldatul ardea ca o torță vie, scria Ciuikov (comandantul Armatei 62 sovietice). În ciuda durerii teribile, nu și-a pierdut cunoștința. A apucat o a doua sticlă. Tancul venise aproape. Toată lumea a văzut un om în flăcări sărind din șanț, fugind direct către tancul german, spărgând sticla de grilajul trapei motorului. O secundă mai târziu, o enormă perdea de fum și de foc a cuprins atât rezervorul cât și pe eroul care îl distrusese.