Mitraliorul german Gunter K. Koschorrek povestește și despre camarazi cruzi, fără inimă, care împușcau inamici pe frontul de est doar pentru propria plăcere, nu din necesități militare.

Așa cum a fost unteroffizer Schwarz pe care l-a auzit cum a ordonat unui soldat să împuște în ceafă o siluetă chircită și a văzut cum l-a împușcat chiar el în ceafă pe un altul.

„Omul ăsta era atât de plin de ură, încât trebuia chiar să pângărească morții. După aceea a trecut pe lângă mine, ducându-se spre alt soldat căzut. A dat cu piciorul în trupul care zăcea pe o parte, i-a aplicat o lovitură puternică în stomac și a murmurat furios:

-Și acesta este prea viu!

A fixat țeava chiar pe fruntea soldatului și a tras. Trupul despre care presupuneam că este mort a tresărit

-De ce nu-i luăm prizonieri ? l-am întrebat furios.

Sergentul cel negricios s-a mulțumit să mă privească dezgustat și a mormăit:

- Atunci încearcă să-i ridici când fac pe morții! Porcul crede că nu ne dăm seama că este în viață și o să ne poată ataca pe la spate. Am mai văzut așa ceva…” Chiar dacă acest unteroffizer ar putea avea un argument logic, îmi dau seama că gândește așa în cea mai mare parte pentru că are porniri sadice, pe care astfel de oameni și le pot satisface pe timpul războiului sub pretextul legitimității. Meinhard spune că sovieticii comit atrocități împotriva soldaților noștri și adesea nu iau prizonieri, așa că și ai noștri se poartă la fel.

Spune că așa e la război, cu aceste avalanșe crescânde de ură. Începe cu un atac, apoi urmează lupta. Cei doi inamici se bat pentru viețile lor, ceea ce se transformă apoi într-o înverșunare sumbră și o reacție exagerată de ambele părți. Iar aceasta duce la represalii și răzbunare în conformitate cu lozinca: „Îți fac și eu ție ce îmi faci și tu mie”. O, și Dumnezeu să aibă milă de cel care pierde!”.

(Din Gunter L . Koschorrek, Zăpadă însângerată, p. 81)

Deși soldații germani erau foarte disciplinați și suficient de îndoctrinați pentru a se conforma întocmai ordinelor și a manifesta o deosebită voință de victorie, au existat și în armata Reich-ului cazuri de indisciplină și insubordonare pedepsite conform legilor militare.

Despre un astfel de caz, întâmplat în 12 ianuarie 1944 în spațiul Scepetovka-Vinița-Jitomir din Rusia, povestește generalul Hasso Von Manteuffel, comandant, al Diviziei 7 Panzer:

„Într-un sector al frontului o trupă de asalt a Armatei Roșii i-a atacat pe soldații care aparțineau unui post de santinelă și care erau adormiți într-o șură cu fân, după care l-au târât cu ei pe șeful de post, un comandant de rang inferior (unterfuhrer).

Conform relatării comandantului de grup care comanda acolo, cele două santinele desemnate în pază și-au părăsit postul la apropierea Armatei Roșii fără să tragă măcar un foc de avertisment, care să fie auzit de celelalte santinele care se odihneau, aceasta fiind prima lor obligație. Comandantul de grup de luptă voia să ordone împușcarea celor doi pe loc, dar eu m-am codit să dau curs cererii comandantului și am predat santinelele Curții Marțiale. Curtea Marțială a dat sentința de neîndeplinire a sarcinilor și a obligațiilor profesionale. Totuși a decis eliberarea uneia dintre santinele iar pe al doilea soldat l-a condamnat la doi ani de închisoare. Oamenii de la divizie numeau acestă închisoare „vacanță”, deoarece în timp ce ei continuau să lupte împotriva superputerii inamice, santinelele au fost transportate în țară și erau în siguranță…

Între timp un unterarzt și un tiralior al diviziei dezertaseră la dușman, iar acest verdict părea să fie de-a dreptul o încurajare pentru cei care voiau să fugă sau voiau să se vândă fără să țină seama de pericolele care îi pășteau pe camarazii lor”.

În consecință generalul Manteuffel a trecut peste verdictul Curții Marțiale și a ordonat împușcarea unuia dintre cei doi soldați. Mult mai târziu această hotărâre a fost tradusă în justiția Germaniei Federale, care în 1959 l-a condamnat la 18 luni de închisoare.

(După  Hasso von Manteuffel, „Memorii de război”, editura Mii de cărți, 2019. p 99-100)

Sărbătorirea Zilei Armatei României la Arad a fost una de factură deosebită în acest an, fiind marcată de prezenţa preşedintelui Klaus Iohannis, a detașametului de onoare al Regimentului 30 Gardă „Mihai Viteazul“ şi a militarilor americani din Regimentului 2 Cavalerie USA.

Chiar dacă sosirea preşedintelui la Arad stătea sub semnul întrebării, fiind anunţată plecarea sa la Bruxelles, pentru un summit pe tema imigranţilor, acesta a fost  prezent atât la Monumentul Eroilor de la Păuliş cât şi în Piaţa Avram Iancu.

Întâmpinat aici cu căldură de aproximativ 2.000 de arădeni, Klaus Iohannis a rostit un discurs, a depus o coroană de flori la monumental eroilo rşi a oferit drapele tricolore veteranilor prezenţi la eveniment.

Evenimentul a debutat cu intonarea imnurilor naţionale ale Statelor Unite şi României, după care a urmat o scurtă ceremonie religioasă. Un moment răsplătit cu aplauze l-a constituit rostirea jurământului din timpul celui de al doilea război mondial, de către membrii asociaţiei „Tradiţia militară”. Au fost depuse coroane de flori din partea Preşedinţiei, Ministerului Apărării Naţionale, asociaţiilor de veterani şi instituţiilor administrative arădene.

Ceremonia a continuat cu un exerciţiu de îndemânare Drill Team, încheindu-se cu defilarea militarilor români şi americani, în acordurile Muzicii Militare a Brigăzii 18 Infanterie „Banat”.

Care a oferit arădenilor şi un concert pe platoul din faţa Primăriei, împreună cu omologii din fanfara Regimentului 2 Cavalerie USA. Acolo unde a avut loc o reluare a exerciţiului Drill Team şi o expoziție de tehnică militară și echipamente aparținând Regimentului 2 Cavalerie USA și Brigăzii 18 Infanterie „Banat“, spre deliciul celor mici, care i-au luat cu asalt pe militarii  români şi americani.

P.S. Am remarcat, la evenimentul din Piaţa Avram Iancu, o adevărată “hemoragie” de politicieni, o dovadă a respectului pe care aceştia îl au pentru armata ţării şi veteranii ei. Interesant este că în urmă cu aproximativ două săptămâni, de Ziua Veteranilor, în aceeaşi Piaţă Avram Iancu aceştia puteau fi număraţi pe degetele de la o mână. Comentariile sunt de prisos!

scris de : prof. Ioan Tuleu

Scriitorul israelian Aharon Appelfeld își amintește de experiența deportării sale din Bucovina în Transnistria, petrecută în toamna anului 1941, într-o carte de impresii apărută în 1998:

„În 1941, moartea nu era încă industrializată și erau fiolosite orice mijloace de ucidere. Tatăl meu și cu mine am fost încolonați într-un marș forțat care a început cu 200 de persoane și a rămas cu 30. Am încercat să descriu acest marș într-unul din jurnalele mele. „De câteva zile ne târâm piciorele pe drumuri pline de noroi, un convoi lung, înconjurat de soldați români și ostași ucraineni din trupele neregulate care ne lovesc fără milă cu biciul și trag în noi. Tata mă ține foarte srâns de mână. Picioarele mele scurte nu mai ating pământul. Răceala noroiului îmi taie coapsele. De jur împrejur este întuneric, cu excepția mâinii tatălui meu. Nu simt numic, nici măcar mâna lui. Mâna mea este parțial paralizată. Știu că la cea mai mică mișcare mă voi îneca. Nici chiar tata nu mă poate salva. Mulți copii s-au înecat deja în felul acesta. Noaptea când se oprește convoiul, tata mă pescuiește din noroi și îmi șterge picioarele cu haina lui. Mi-am pierdut pantofii de mult și îmi înfund o clipă picioarele înghețate în căptușeala hainei lui. Picul de căldură doare atât de tare încât îmi trag repede picioarele.

Deși cerul era încă întunecat soldații trezesc convoiul cu biciurile și cu împușcături. Tata mă cară pe umeri și când biciul îl șfichiuește, mă lasă jos și mă trage după el. Noroiul este adânc și nu simt pământul tare. Mă doare, plâng”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

În timpul războiului din est au apărut în multe rânduri situații paradoxale, în care se luptau aflați în tabere diferite soldați ai aceleiași patrii. În armata germană erau încadrați și așa numiții hiwi, recrutați din prizonieri de război sau dintre naționaliștii urraineni ori ruși.  O astfel de trupă apăra pentru nemți câmpul de operații de lângă Nipru, mai la sud de Tursk. Acesta era de necucerit, de două săptămâni se dădeau lupte inutile pentru sute de metri și luptele erau înverșunate și gerurile la fel. Era în  9 decembrie 1943. Iată cum descrie Alexandr Soljenițân această bătălie: „În această bătălie de iarnă care ținea de multe zile, încât ni se făcuse lehamite, și noi, și ei purtam halate de camuflaj, care ne ascundeau mantaua și căciula, și lângă Malîie Kozlovici s-a petrecut, după cum mi s-a povestit, următoarea întâmplare. Înaintând în salturi printre pini, doi inși s-au rătăcit și s-au trezit alături, trăgând fără să știe exact în cine și încotro. Amândoi aveau automate sovietice. Și-au împărțit cartușele, se felicitau unul pe celălalt, înjurau unsoarea care înghețase pe automat. În sfârșit nu mai puteau trage. Au hotărât să-și aprindă câte o țigară. Și-au coborât glugile albe de pe cap și atunci amândoi au văzut unul la celălalt vulturul și respectiv steaua de pe căciulă. Au sărit în picioare! Automatele nu mai funcționează ! Le-au înhățat și mânuindu-le ca pe niște bâte, au început să se alerge unul pe celălalt. Aici, nu mai era vorba de politică și nici de patria mumă, ci de sentimentul simplu de neîncredere moștenit de pe vremea cavernelor: dacă eu îl cruț, el mă ucide”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Soldații români reacționau spontan, fără ordin, atunci când veneau în contact cu mizeria pe care o îndura populația civilă din Rusia, în special copiii. Un asemenea exemplu ni-l dă Constantin Sănătescu, comandantul Corpului 4 armată român, aflat în ziua de 13 septembrie 1942, în drum spre Cotul Donului:

    „Am mers bine toată noaptea, însă ne-a fost frig în vagoane. Spre ziuă ajungem la Kazatin, cu gară mare, frumoasă. De aici luăm direcția spre Kiev și mergem până la Fastov unde ne înțepenim.

       Întâlnim din ce în ce mai des trenuri cu răniți ce sunt evacuați dinspre front spre interior. Cu cât înaintăm vedem cum se schimbă aspectul geografic al regiunii dar și aspectul provocat de război: regiuni distruse, formațiuni militare din ce în ce mai dese, trenuri cu muniții, spitale, etc

       La ora masei, apar ca din pământ copii ce vin să ceară o coajă de pâine. A reușit Germania să întindă mizeria peste tot. Să vedeți acești micuți flămânzi cum și-au făcut din câte o cutie de conserve – găsită tot prin gări – o gamelă cu care se prezintă și ei la rând cu soldații, acolo unde văd că se distribuie mâncarea… Ar avea oare cineva sufletul să-i alunge pe acești înfometați ? Mă bucur când văd soldații noștri cum își rup tainul lor spre a le da câte ceva de mâncare. Fiecare ostaș îi ajută cu drag – căci poate se gândește că și el a lăsat acasă un copilaș sau un frățior ca aceștia și că poate și alții vor avea milă de ai lui.

scris de prof.Ioan Tuleu

Frica este contagioasă în timp de război şi poate crea panică colectivă extrem de dăunătoare dacă nu este stăvilită. Nu există armată în care să nu fi existat şi astfel de episoade, chiar şi soldaţii germani consideraţi foarte curajoşi şi disciplinaţi au trecut prin astfel de situaţii, cum este cea povestită de comandorul Paul Ionescu, aspirant la bordul navei puitor de mine „Amiral Murgescu”. Nava se găsea la capul Chersones în vederea evacuării trupelor germane şi române din Crimeea. Era în luna mai 1944. Evacuarea s-a produs în condiţii dramatice sub bombardamentul tunurilor de câmp sovietice şi al atacurilor aviatice. „Explozii de proiectile trasoare, proiectoare, paraşute luminoase. S-a tras asupra noastră şi cu tunurile de câmp, am fost bombardaţi de aviaţie”, povesteşte comandorul Ionescu. „În aceste condiţii am început ambarcarea resturilor diviziei 50 germane. Germanii erau aduşi cu şalupe şi nave mici care acostau la noi şi îşi debarcau oamenii. Am văzut scene îngrozitoare. Germanii, acei oameni disciplinaţi, poate cea mai disciplinată armată din lume, arătau acum groaznic. Se striveau unii pe alţii, se călcau în picioare ca să urce cât mai repede la bord; cei care reuşiseră să ajungă pe punte, plângeau, râdeau, se îmbrăţişau, se certau, se băteau, unii erau apatici, înlemniţi, pruvind în gol, câţiva au leşinat. Era ceva de nedescris. Un locotenent-colonel, singurul ofiţer superior supravieţuitor din divizia 50, s-a prezentat comandantului Foca şi i-a raportat „Domnule comandant, ştiu că la bord aveţi drept de viaţă şi de moarte asupra oamenilor; cu regret recunosc că nu-i mai pot stăpâni pe ai mei. Vă rog luaţi dumneavoastră măsurile pe care le credeţi de cuviinţă”. Foca s-a uitat la el, apoi s-a întors spre secund: „Ionescu Paul şi Florin Lupoaie, la mine”. Ne prezentăm. El ordonă: „Vă duceţi şi faceţi ordine la pupa”. „Am înţeles”, răspundem noi într-un glas şi zburăm pe sări în jos, spre puntea pupa. Pe drum Florin se întoarce spre mine şi spune: „Băi Plache, eu sunt mai zdravăn decât tine (era cât uşa), merg înainte cu mâinile goale; tu vii în spatele meu cu pistolul, gata de tras.

Ajungem în vacarmul de la pupa. Florin se propteşte bine în picioare şi strigă din toate puterile: Măăi… şi încă vreo două vorbe pe care mă jenez să le reproduc. O clipă s-a făcut linişte, dar imediat vacarmul a reînceput. În clipa aceea un german care tocmai sărea peste balustradă, l-a îmbrâncit pe Florin. Asta nu i-a plăcut lui Florin şi l-a enervat. Când i-a tras o palmă neamţului, care era şi cam pirpiriu, l-a prăbuşit leşinat pe punte. Acum s-a făcut într-adevăr linişte Se auzeau doar motoarele navei duduind. Gradaţii germani şi-au amintit de îndatoririle lor şi restul ambarcării s-a făcut în linişte”.

scris de: prof.Ioan Tuleu

Cele mai îngrozitoare crime, cele mai mari atrocităţi s-au întâmplat pe frontul de est în cel de Al Doilea Război Mondial, unde şi iarna teribilă rusească a fost pusă în slujba terorii.  Pe frontul de est generalul iarnă era un dușman de temut pentru germani care sufereau îngrozitor de frig. În același timp rușii accentuau efectele îngrozitoare ale frigului găsind metode pentru a-i îngrozi și mai mult pe cei care îndrăzniseră să le calce țara. Între relatările veteranilor există și dintre acelea care dezvăluie cumplitele chinuri la care au fost supuși oamenii care se înfruntau pe întinsele stepe din răsăritul continentului european, precum cele pe care le-am reținut și noi spre ilustrare:

-         În toiul iernii, rușii leagă prizonierii de copaci și îi udă cu apă până ce aceștia ajung sloiuri de gheață..

-         Când prindeam câte un partizan, spunea un veteran neamț, îl omoram pe loc iar câteva grenade incendiare și un sat întreg ardea cu femei și copii cu tot.

scris de:prof. Ioan Tuleu

Imaginile îngrozitoare oferite de noi până acum din Al Doilea Război mondial îşi au precedentul în Primul Război Mondial când populaţia civilă a suferit la fel de mult ca şi soldaţii de pe fronturi. Iată un caz descris de ambasadorul Statelor Unite la Bucureşti, Charles J. Vopicka: „După ce a fost semnat armistiţiul între Germania şi bolşevici, mulţi oameni care, la începutul războiului , fuseseră obligaţi să-şi părăsească locuinţele din Rusia, Polonia sau în districtul unde operau armate, s-au întors la casele lor, via Iaşi, găsindu-se într-o stare mai mult decât jalnică.

Un anumit caz, mai special, a fost de-a dreptul emoţionant. Într-un tren plin cu familii poloneze, ultimele două vagoane nu aveau ferestre sau uşi. Vremea era rece, chiar friguroasă şi, atunci când am venit să văd călătorii care îmi solicitaseră ajutorul, am găsit multe femei aproape îngheţate, cu copii în braţe, iar între ele se găseau şase femei care erau atât de istovite din cauza frigului şi a foamei, încât pur şi simplu nu ştiau că copiii din poalele lor erau morţi”.

scris de:prof. Ioan Tuleu

Când brigada 1 specială de comandos britanică acostă pe plaja Sword din Normandia în 6 iunie 1944, cimpoierul lordului Lovat, William Millin, sări în apa care-i ajungea până la subțiori. Vedea fumul ridicându-se pe plajă în fața lui și auzea pârâitul aruncătoarelor de mine. În timp ce Millin înainta cu greu prin apă spre țărm, Lovat îi strigă. „hai băiete, cântă-ne „Highland Laddie!”. Cufundat în apă până la brâu, Millin  puse muștiucul la gură și bălăcindu-se în valurile ce se spărgeau de mal, prinse a țiui cu foc din cimpoi. Ajuns pe uscat se opri, fără să-i pese de rafalele de mitralieră, trase aer în piept și, mergând ca la paradă în susul și în josul plajei, se puse iar pe cântat. Soldații defilară prin fața lui în timp ce țiuitul înfocat al cimpoiului se amesteca cu șuieratul gloanțelor și vuietul obuzelor. Millin cânta „The Road to the Isles” (Drumul către insule). Ține-o așa băiete ! îi strigă un soldat. Aruncă-te pe burtă măi bezmeticule îi strigă altul.