O întâmplare cu totul inedită, cu iz anecdotic, povestită de mitraliorul german Gunter K. Koschorek, s-a întâmplat pe frontul din Moldova într-o frumoasă zi de 28 aprilie a anului 1944.

Atunci, în nord-vestul Iașiului se afla staționat pe linia frontului Regimentul 21 Panzergrenadier german. Era liniște, pomii în floare, iar soldații stăteau și se încălzeau la soarele primăverii binecuvântate după luptele intense de la începutul lunii. La un moment dat soldații nemți observă o vânzoleală neobișnuită în tranșeele rușilor, aflate în fața lor, la mică distanță la marginea unui sat.  Rușii au început să țopăie ca nebunii în fața nemților ieșind la vedere din tranșeele lor fără să se mai ferească de inamic.

„Între timp toată unitatea se tăvălește de râs, soldații încearcă să ghicească de ce dansează rușii ca ieșiți din minți în fața satului și fac tot felul de gesturi dezarticulate. Îmi imaginez că așa trebuie să fi arătat dansurile indiene ale pieilor roșii, despre care citisem în romanele cu cowboy. Apoi câțiva soldați din adăposturile aflate în fața satului se ridică și ei pe picioare și se amestecă cu ceilalți dansatori, fluturând în același timp din mâini. Auzim până în liniile noastre strigătele lor. Ce se întâmplă? Sunt așa de beți că au intrat într-un fel de transă? Ne dăm cu părerea cam ce ar putea fi. Se vede că i-a lovit soarele în cap,  spune Warias. Dar rușii aleargă spre noi ca mânați de la spate de diavol. Și în timp ce aleargă dau din mâini în toate părțile, de parcă ar vrea să-și ia zborul.

Ce e asta – o nouă tactică rusească? Sunt deja în spatele mitralierei și îi urmăresc atent pe inamicii care se apropie, pentru orice eventualitate. Aceștia ajung curând la plutonul de pușcași din flancul nostru drept. Oberleutnantul care i-a ținut sub observație prin binoclu îmi pune încet mâna pe umăr:

-Nu trage! Nu sunt înarmați.

Iau imediat mâna de pe trăgaci și mă uit la ruși, care sar unul după altul peste adăposturile noastre și continuă să fugă. Oamenii noștri se lasă pe vine și îi lasă să treacă.

- Ce naiba se întâmplă? îl aud pe șef strigând.

-Albine! Răspunde cineva. Un roi uriaș de albine furioase!.

Unii dintre băieții noștri sar afară din adăposturi și o iau și ei la fugă după ruși.

Așadar, dezlegarea enigmei este un roi de albine! Au provocat atâta panică, încât rușii și-au aruncat armele și au năvălit peste inamic! Pentru noi a fost un spectacol interesant, amuzant deși le eram recunoscători rușilor că nu au trecut peste adăpostul nostru. Se știe că nu este deloc nostim să fii atacat de un roi de albine”.

Nemților le-a veni totuși ideea să aprindă smocuri de paie și să facă fum pentru a scăpa de albine, dar au luat astfel, cu sprijinul albinelor, 19 prizonieri ruși.

(Gunter K. Koschorrek, „Zăpada însângerată”, Editura Corint p. 271)

de prof. Ioan Tuleu: În 20 septembrie 1944, armata sovietică a intrat în Seleuș pe urma ungurilor care se retrăgeau precipitat spre graniță. „Eliberatorii” s-au comportat însă cel mai adsea ca niște ocupanți, comițând numeroase abuzuri asupra populației civile, precum este și în cazul prezentat de Ionuț Medrea, la acea vreme în vârstă de 17 ani, la care a fost martor ocular.

„Într-una din zilele acelea ne-am dus, împreună cu tata, la cules de porumb de pe o holdă care se afla cu capătul dinspre imașul dintre Seleuș și Șicula. Când ne-am dus la holdă am prins vacile la car și caii înainte, ca să putem fugi dacă vin rușii. Am băgat caii în porumb, numai vacile erau afară. La amiază ne-am apucat să mâncăm și în timp ce mâncam am văzut o căruță cu doi inși în care era un vas mare, de vreo 6-7 hectolitri de vin. Venea dinspre Mocrea. Tata o văzut că-s ruși și o zis: „Ia caii și fugi cu ei în cucuruz”. Și i-am dus în cucuruz. Pănă când am ajuns înapoi îl văd pe  tata în preajma rușilor. Ce s-a întâmplat ? Între timp rușii or prins din ciurdă două vițele și una o fost a noastră. Dar tata o cunoscut-o. „Aceea-i a nostră”, o zis el și s-o dus acolo. Când am ajuns io tata era la ei și parlamenta, să nu-i ia animalul, că-i om sărac. Noi, ceilalți, ne uitam la ei. La un moment dat am văzut că un rus trage mantaua, duce mâna după pistol și atunci tata o luat-o la fugă. Atunci rusul o tras o dată, dar nu l-o nimerit, a tras  și a doua oară și l-o nimerit, atunci noi am fugit acolo, spre ruși. Ei or lăsat animalele, or urcat în căruță și s-or tot dus, fără vițele. Iar tata o zis: „Mă împușcară”. Îl luarăm, l-am dus acasă, dar o fost împușcat din spate și i-o sfârtecat vezica. Pe la două după-masă am mers la spital, la Ineu, cu căruța. Dar nu o mai putut fi salvat și acolo la Ineu, la unu noaptea, o murit”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

La Prohorovka, s-a desfășurat în timpul bătăliei de la Kursk-Orel, dintre germani și sovietici, din iulie-august 1943 cea mai mare bătălie de tancuri din istorie. Unul dintre protagoniștii bătăliei, generalul Rotmistrov, comandantul armatei sovietice de tancuri, avea să-și amintească mai târziu cu claritate marșul din prima zi, de peste 320 kilometri, al armatei sale către linia frontului.

„Pe la ora 8 era deja cald, iar norii de praf se ridicau umflându-se în aer. Spre prânz, praful s-a transformat în nori denși, care se așezau în straturi groase pe tufele de pe marginea drumului, pe câmpurile de cereale, pe tancuri și pe camioane. Discul roș-închis al soarelui abia dacă mai era vizibil prin vălul gros de praf. Tancuri, tunuri autopropulsate și tractoare (care remorcau artileria), transportoare blindate și camioane înaintau într-un flux fără sfârșit. Fețele soldaților erau negre de praf și de la fumul care ieșea pe țevile de eșapament. Era insuportabil de cald. Soldații erau chinuiți de sete, iar tricourile lor leoarcă sudoare li se lipiseră de trupuri.

În cele două luni de lupte de la Kursk, Orel, Harkov se apreciază că germanii au pierdut o jumătate de milion de militari, uciși răniți, luați prizonieri sau dispăruți precum și 3000 tancuri, 1000 tunuri, 5000 autovehicule și 1400 de avioane. Pierderile sovietice la fel de grele adică trei sferturi de milion de soldați.

Bătălia de la Kursk-Orel a început în 5 iulie 1943. Au participat din partea germană 900 mii militari, 2700 de tancuri și tunuri autopropulsate, 10 mii piese de artilerie și 2600 avioane. Rușii conduși de Rokossovski, Vatutin, Konev aveau 1,8 milioane soldați, 3800 tancuri, și tunuri autopropulsate, 20 mii piesede artilerie și 2100 avioane

scris de: prof. Ioan Tuleu

Comandamentul german credea, atunci când a început războiul împotriva Uniunii Sovietice, în 22 iunie 1941, că până la venirii iernii campania din est se va fi încheiat și, ca urmare, trupele nu au fost echipate pentru iarnă. S-a întâmplat însă că rezistența sovietică a fost mult mai puternică așa că la debutul iernii germanii se aflau la porțile Moscovei fără a mai putea înainta. Un inamic extrem de puternic s-a dovedit a fi gerul, care în iarna 1941/1942 a lovit Rusia cu cele mai scăzute temperaturi din ultima sută de ani în !

Consecințele lipsei de haine pe timp de iarnă pentru armata germană erau adesea oribile. Jurnalistul italian Curzio Malaparte povestea în romanul său „Kaput”, că fusese prezent la cafeneaua Europeiski din Varșovia și văzuse trupele germane întorcându-se de pe frontul de est:

„Brusc m-a cuprins oroarea, dându-mi seama că nu mai aveau pleoape. Mai văzusem soldați cu ochi fără pleoape pe peronul gării din Minsk, la câteva zile după ce plecasem din Smolensk. Înfiorătorul frig al acelei ierni avea cele mai ciudate consecințe. Mii și mii de soldați își pierduseră limbile, frigul le sfâșiase urechile, nasurile, degetele și organele sexuale. Mulți își pierduseră părul … Mulți își pierduseră pleoapele. Arsă de frig pleoapa cade ca o fâșie de piele moartă… Viitorul nu era altul decât nebunia”. (Andrew Roberts, p. 289).

La un moment dat plutonul lui Anatoli Cerniaev (toamna lui1941) era trecut în rezervă la circa 10 km în spatele frontului sovietic. Pe tarlaua alăturată se afla un șir de colibe, în care locuiau niște țărănci care culegeau ce mai rămăsese din recolta anului precedent. Soldații săreau pe ele în ziua mare și le posedau unde le prindeau, ori, cei care erau mai rușinoși, le trăgeau spre tufișuri.

În cele mai multe cazuri fetele nu se opuneau prea mult. Însă uneori lucrurile scăpau de sub control. Un sublocotenent a scos cu forța o fată dintr-o colibă și s-a repezit asupra ei. Ea s-a opus și a început să strige. O altă fată a sărit în spinarea ofițerului și l-a lovit peste cap, strigând: „Ticălosule. Dă-te jos de pe ea”! „Ce faci ? Oprește-te”, făcându-și cruce tot timpul și cerându-i lui Dumnezeu să îi ierte sufletul păcătos. Locotenentul nu a luat-o în seamă. O a treia fată, strigând și blestemând, a încercat să îl îndepărteze trăgândul de picior. În cele din urmă el a fost salvat de câțiva soldați aflați în trecere și a fugit cu pantalonii în vine. (Rodric, p. 163)

scris de: prof. Ioan Tuleu

În timpul contraofensivei sovietice din iarna 1941/1942 Vladimir Frolov a primit ordinul de a mina șoseaua principală de la sud de Klin și să declanșeze explozia în intervalul dintre plecarea ultimelor trupe ruse și și sosirea germanilor. A plasat o încărcătură mare de explozibil sub un canal din apropierea satului Davidkovo și a așteptat. În prima noapte de așteptare, a fost vizitat de comandantul de pluton. Acesta a fost ucis imediat după aceea, când camionul lui a fost distrus de forțele speciale finlandeze care acționau pe schiuri. În noaptea următoare, Frolov a auzit vorbindu-se germana și a văzut dâre de gloanțe trasoare care traversau șoseaua. A încercat să aprindă fitilul încărcăturii dar nu a reușit. De aceea s-a dus la încărcătură și a improvizat un fitil scurt. A reușit, dar a trebuit să fugă pentru a se salva, înainte ca explozibilul să detoneze. Nu a auzit explozia  și nici nu și-a amintit ce s-a întâmplat. Probabil că a suferit o comoție. Și-a petrecut noaptea într-un sat în care doi tineri căsătoriți își îngropau bunurile pentru a le ascunde de germani. A ajuns spre seară în Solnecinogorsk, dar a suferit o nouă comoție când a explodat un depozit de muniții.

Peste 30 de ani, când lucra la Australian National University în Canberra, Frolov a mers la o conferință organizată în Noua Guinee. A fost salutat de un cetățean german, tuns scurt și purtând pantaloni scurți, doctorul Krug, originar din Letonia, născut în 1923 și fiind pe jumătate rus. Krug i s-a adresat în limba rusă într-o manieră amicală și folosind nenumărate înjurături rusești foarte colorate. La cină, Krug a propus un toast cu sake, pentru Uniunea Sovietică, pentru prietenie și pentru satul Davidkovo. S-a dovedit că doctorul Krug supraviețuise exploziei declanșate de Frolov, dar o parte dintre camarazii lui muriseră. (Rodric Braitwaite, p. 424)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Iarna 1941-1942 a fost teribilă și a afectat ambele tabere aflate în luptă pe frontul de est. Armata 2-a șoc sovietică a străpuns liniile de apărare ale germanilor din apropiere de Leningrad (ianuarie 1942), însă nu putea avansa decât foarte încet. Se deplasau doar noaptea: în timpul zilei se ascundeau în pădure. Înaintarea nu era ușoară. Pentru a-și croi drum prin zăpada groasă, soldații trebuiau să formeze coloane în rânduri de câte 15 oameni. Primul rând înainta, călcând zăpada, care în unele locuri le venea până la brâu. După 10 minute primul rând era retras și își ocupa poziția în urma coloanei. Dificultatea de mișcare era provocată de faptul că, din când în când, soldații ajungeau în porțiuni de mlaștină, pe jumătate înghețate și la pâraie care erau acoperite cu un start subțire de gheață. Cizmele le erau ude și le înghețau picioarele. Nu aveau posibilitatea de a le usca, întrucât le era interzis să aprindă focuri când se opreau pentru odihnă. Caii le erau la capătul puterilor. Au terminat combustibilul și vehiculele s-au oprit. Au fost siliți să transporte în spinare muniția, echipamentele și hrana.

Mulți nu făcuseră baie de luni întregi. Erau murdari, permanenți flămânzi și înfrigurați. Își săpau adăposturi în zăpadă, ghemuindu-se laolaltă sub mantalele impermeabile ca să se încălzească. Unii dintre ei luau îmbrăcăminte de la cei morți. Când aveau posibilitatea de a aprinde foc, tăiau picioarele cadavrelor pentru a le înmuia și scoate cizmele. Se pare că ambele părți au adaptat această practică. La fel și civilii. Vasilii Grosman a descris cum, în timpul luptelor din jurul Moscovei, un bătrân a adus de pe câmpul de bătălie un sac plin cu picioare înghețate. A ținut picioarele pe soba din izba lui ca să scoată cizmele și ghetele mai ușor.„ Încălțămintea germană nu era prea bună”, a mai comentat Grossman: Nu era făcută pentru purtare. (Rodric Braithwaite, p. 536,

scris de: prof.Ioan Tuleu

Iarna 1941-1942 a fost teribilă și a afectat ambele tabere aflate în luptă pe frontul de est. Armata 2-a șoc sovietică a străpuns liniile de apărare ale germanilor din apropiere de Leningrad (ianuarie 1942), însă nu putea avansa decât foarte încet. Se deplasau doar noaptea: în timpul zilei se ascundeau în pădure. Înaintarea nu era ușoară. Pentru a-și croi drum prin zăpada groasă, soldații trebuiau să formeze coloane în rânduri de câte 15 oameni. Primul rând înainta, călcând zăpada, care în unele locuri le venea până la brâu. După 10 minute primul rând era retras și își ocupa poziția în urma coloanei. Dificultatea de mișcare era provocată de faptul că, din când în când, soldații ajungeau în porțiuni de mlaștină, pe jumătate înghețate și la pâraie care erau acoperite cu un start subțire de gheață. Cizmele le erau ude și le înghețau picioarele. Nu aveau posibilitatea de a le usca, întrucât le era interzis să aprindă focuri când se opreau pentru odihnă. Caii le erau la capătul puterilor. Au terminat combustibilul și vehiculele s-au oprit. Au fost siliți să transporte în spinare muniția, echipamentele și hrana.

Mulți nu făcuseră baie de luni întregi. Erau murdari, permanenți flămânzi și înfrigurați. Își săpau adăposturi în zăpadă, ghemuindu-se laolaltă sub mantalele impermeabile ca să se încălzească. Unii dintre ei luau îmbrăcăminte de la cei morți. Când aveau posibilitatea de a aprinde foc, tăiau picioarele cadavrelor pentru a le înmuia și scoate cizmele. Se pare că ambele părți au adaptat această practică. La fel și civilii. Vasilii Grosman a descris cum, în timpul luptelor din jurul Moscovei, un bătrân a adus de pe câmpul de bătălie un sac plin cu picioare înghețate. A ținut picioarele pe soba din izba lui ca să scoată cizmele și ghetele mai ușor.„ Încălțămintea germană nu era prea bună”, a mai comentat Grossman: Nu era făcută pentru purtare. (Rodric Braithwaite, p. 536,

scris de:prof. Ioan Tuleu

În octombrie 1941, Zygmunt Klukowschi, locuitor din Polonia ocupată de germani, a fost martor la trecerea unei coloane de 15 mii prizonieri sovietici prin districtul său. A fost șocat: „Erau cu toții scheletici, umbre de oameni care abia se târau. În viața mea nu am văzut așa ceva. Când se prăbușea câte unul, altul mai zdravăn îl prindea în brațe. Parcă erau animale înfometate, nu oameni. Se băteau pe rămășițele de mere aruncate în șanț, fără să le pese de soldații germani care-i loveau cu bastoane de cauciuc. Unii își făceau cruce, îngenuncheau și cerșeau de mâncare. Erau bătuți fără milă. Aceeași soartă o împărtășeau și trecătorii care se milostiveau de ei. În urma sinistrului convoi au venit câteva căruțe trase de cai, cărând prizonierii care nu se mai puteau mișca. Numai în codul moral german poate fi un om tratat în felul ăsta”.

A doua zi, la trecerea altei coloane de prizonieri, localnicii le-au așternut dinainte pâine, mere și alte bucate. Soldații au tras în ei când au început să se bată între ei pe mâncare, mai scria Klukowschi, dar rușilor nu le păsa. Germanii i-au forțat pe localnici să strângă mâncarea de pe jos, dar s-au învoit mai apoi să fie adunată și distribuită prizonierilor.

Armata sovietică a înrolat în rândurile sale numeroase femei, cele mai multe în serviciile sanitare. Multe asistente s-au remarcat prin sacrificiul de sine, îngrijind zi și noapte răniții, ba chiar și în lupta directă cu inamicul pentru că erau considerate și ele combatante. Statul major al Frontului Stalingrad a distins post-mortem bravura unei infirmiere, Kocinevskaia, voluntară care a scos 290 de ostași răniți de pe linia de tragere. Deși rănită de două ori, a continuat să bandajeze și să care ofițeri și ostași.

Sacrificiile acestor infirmiere au  fost adesea inutile din cauza felului în care au fost tratați ulterior cei salvați de ele. Răniții pe care îi căraseră sau târâseră la malul Volgăi erau lăsați acolo, fără să li se acorde în vre-un fel îngrijiri medicale, până mult după căderea nopții, când erau încărcați ca niște saci cu cartofi în bărcile de aprovizionare, care altfel ar fi făcut goale drumul de întoarcere. Când răniții erau descărcați pe malul de est, condițiile puteau fi și mai proaste , așa cum avea să descopere o aviatoare.

Supraviețuitorii unui regiment de aviație împrăștiat, care au petrecut noaptea dormind într-o pădure la est de Volga, s-au trezit în zori la auzul unor sunete ciudate. Nedumeriți s-au strecurat printre copaci către malul râului să vadă despre ce este vorba. Acolo au văzut „mii de răniți cât vedeai cu ochii”, lăsați pe malul nisipos după ce fuseseră transbordați cu o noapte în urmă. Răniții cereau apă, „țipau sau plângeau, fără mâini sau picioare”. Personalul de la sol i-a ajutat cât a putut. Fosta asistentă de pediatrie Klavdia Sterman a spus că, după ce vor ajunge la Moscova, va cere să fie transferată la o unitate medicală din linia întâi. (Stalingrad, Antony Beevor, Editura Rao 2005, p. 196)

scris de: prof. Ioan Tuleu

În timpul războiului din est au apărut în multe rânduri situații paradoxale, în care se luptau aflați în tabere diferite soldați ai aceleiași patrii. În armata germană erau încadrați și așa numiții hiwi, recrutați din prizonieri de război sau dintre naționaliștii urraineni ori ruși.  O astfel de trupă apăra pentru nemți câmpul de operații de lângă Nipru, mai la sud de Tursk. Acesta era de necucerit, de două săptămâni se dădeau lupte inutile pentru sute de metri și luptele erau înverșunate și gerurile la fel. Era în  9 decembrie 1943. Iată cum descrie Alexandr Soljenițân această bătălie: „În această bătălie de iarnă care ținea de multe zile, încât ni se făcuse lehamite, și noi, și ei purtam halate de camuflaj, care ne ascundeau mantaua și căciula, și lângă Malîie Kozlovici s-a petrecut, după cum mi s-a povestit, următoarea întâmplare. Înaintând în salturi printre pini, doi inși s-au rătăcit și s-au trezit alături, trăgând fără să știe exact în cine și încotro. Amândoi aveau automate sovietice. Și-au împărțit cartușele, se felicitau unul pe celălalt, înjurau unsoarea care înghețase pe automat. În sfârșit nu mai puteau trage. Au hotărât să-și aprindă câte o țigară. Și-au coborât glugile albe de pe cap și atunci amândoi au văzut unul la celălalt vulturul și respectiv steaua de pe căciulă. Au sărit în picioare! Automatele nu mai funcționează ! Le-au înhățat și mânuindu-le ca pe niște bâte, au început să se alerge unul pe celălalt. Aici, nu mai era vorba de politică și nici de patria mumă, ci de sentimentul simplu de neîncredere moștenit de pe vremea cavernelor: dacă eu îl cruț, el mă ucide”.