scris de: Ioan Tuleu

Japonezii au fost înfuriați la culme de pierderea partavioanelor în timpul bătăliei navale de la Midwai, din 5 iunie 1942, furie pe care și-au revărsa-oasupra tuturor americanilor la care au putut ajunge. Wesley Osmus, un pilot de bombardier torpilor, în vârstă de numai 23 de ani, de loc din Chicago, a fost reperat de marinarul de veghe de pe un distrugător japonz, recuperat din apă și interogat pe punte de către un ofițer isteric, care agita o sabie. Către apusul soarelui, japonezii pierzându-și interesul față de prizonier, l-au dus pe Osmus pe dunetă și l-au măcelărit cu o toporișcă. Tânărul nu a murit imediat, agățându-se de copastie până când degetele i-au fost complet zdrobite iar el s-a prăbușit în mare. Marina imperială japoneză era la fel de abrutizată ca și armata de uscat.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Tenacitatea, spiritul de sacrificiu, fanatismul nu au fost doar „calități” ale soldaților japonezi, cum s-ar crede, ci au fost specifice tuturor popoarelor din Extremul Orient, ca o componentă a culturii lor milenare.

După invazia japoneză din august 1937 în regiunea Shanghai-ului, ca majoritatea altor japonezi, Watanabe era surprins de tenacitatea apărătorilor chinezi și de numărul mare al celor care erau hotărâți să moară pentru cauza lor. Atunci când putea să inspecteze cazematele chineze cucerite, era copleșit de felul în care apărătorii morți zăceau pur și simplu întinși în straturi. Trăsăturile copilărești ale chipurilor lor arătau că, de fapt, cei mai mulți dintre ei nici măcar nu împliniseră douăzeci de ani. Unele dintre cadavrele chinezilor încă își mai strângeau în mâini armele, iar japonezilor le era adseori imposibil să le smulgă. Era, spuneau ei, ca și cum fantomele celor căzuți s-ar fi întors ca să opună rezistență.

scris de: prof. Ioan Tuleu

În Shanghai, în toamna anului 1937 se puteau întâlni cele mai cumplite imagini ale unui război extrem de sângeros și nemilos. Un ofițer de poliție, Sich, care dirija traficul dintr-un post înălțat deasupra străzii fusese ucis pe loc și atârna într-o parte a cabinei sale, cu turbanul încă strâns înfășurat în jurul capului. Un trăgător de ricșă fusese, deasemenea, lovit și împins aproape în întregine în scaunul pasagerului, iar expresia feței sale cu gura deschisă îl făcea să arate de parcă tocmai ar fi tras un pui de somn. Un băiat chinez rătăcea, debusolat, cu sângele țâșnindu-i dintr-o rană de la cap, din locul unde trebuie să-i fi stat cândva urechea. Unda de șoc aruncase trecătorii pe cealaltă parte a străzii, pe trotuarul din fața magazinului Wing On. Acolo trupurile zăceau amestecate cu jucării strivite. O peliculă de praf alb fantomatic, acoperea întreaga scenă.

scris de: prof. Ioan Tuleu

În ziua de 4 aprilie 1944, Bucureștiul a suferit un prim și devastator bombardament efectuat de aviația anglo-americană. Pagubele au fost imense, dar numărul răniților și morților au ridicat dezastrul la cote nemaiatinse. Au existat însă și întâmplări incredibile în care au fost salvate vieți omenești. Un astfel de caz l-a povestit Alexandra Bellow, fiica celebrului doctor neurochirurg Dumitru Bagdasar. În vremea aceea în casa lor era găzduită poloneza Roza Zaloziecki cu copilul și chiar micuțul a fost cel care le-a salvat viața: „În ziua acelui teribil bombardament s-a întâmplat ca părinții mei să fie amândoi acasă, lucru neobișnuit. Când s-a dat alarma au pornit-o spre adăpost, dar și-au dat seama că Roza și copilul n-au apărut. S-au întors de urgență acasă unde au găsit copilul încă pe oliță ! Asta a salvat viața părinților mei, fiindcă pe adăpostul unde se duceau a căzut o bombă și i-a ucis pe toți cei dinăuntru. Părinții mei au ieșit apoi să caute supraviețuitori și să dea primul ajutor: carnagiul apocaliptic care i-a întâmpinat i-a zguduit până în adâncul ființei.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Japonezul Sone Kazuo fusese crescut de bunica sa, o credincioasă budistă devotată, care îl învățase că, în viață, cel mai mare păcat posibil era să ucizi o ființă. Când fusese mic, luase în serios acest lucru și se simțea vinovat când se întâmpla să calce din greșeală o furnică în dumul său spre școală. Dar toate astea rămăseseră undeva în urmă, iar el, la puțin timp după debarcarea armatei japoneze în Shanghai, (august 1937) decapitase deja primul său prizonier. Unitatea sa descoperise trei soldați inamici în timp ce atacau o poziție chineză. Inițial, au vrut să-i împuște, dar un soldat mai în vârstă, care luptase în nord-estul Chinei, a avut o idee mai bună. „De ce să nu le tăiem capetele” – spusese el. Apoi se întoarse spre Sone: „Rareori ai ocazia să tai capul cuiva. E o experiență pe care nu o uiți curând. Domnule ar trebui să încercați asta”. Fiind comandant de grupă și aflându-se în fața soldaților săi, Sone n-a îndrăznit să-și arate slăbiciunea. A acceptat, iar soldatul mai vârstnic a preluat, nerăbdător, inițiativa, ordonând unui grup de ostași din apropiere să-i escorteze pe cei trei prizonieri până pe malul râului, unde i-a obligat să se așeze în genunchi. Sone a pășit în spatele primului prizonier și și-a ridicat sabia. Dintr-o dată, s-a simțit cuprins de panică, dar nu putea să dea înapoi. „Ucide”, a strigat el din toți rărunchii și a lovit cu o asemenea forță, încât sabia a tăiat dintr-o lovitură gâtul omului și trupul s-a îngropat în pământul din fața ghetelor sale. Capul retezat s-a rostogolit de pe dig ca o minge de fotbal și a căzut în apă cu o pleoscăitură înceată, aproape insesizabilă. Totul durase câteva secunde, dar Sone se simțea de parcă ar fi fost într-un vis în care totul se mișca doar cu încetinitorul.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Britanicul George Mac Fraser a luptat în cadrul Diviziei a 17-a indiană (Pisica Neagră) în Birmania: „Era considerat locul cel mai prost pe care-l puteai trage la loteria serviciului activ. Și asta nu numai din cauza inamicului; erau deasemenea miriapozi otrăvitori de aproape 40 de centimetri, malaria, păianjenii de mărimea farfuriilor, tifosul, inflamațiile de la încheieturi și glezne, dizenteria și lipitorile cu care trebuia să te lupți, Și, desigur, vremea. Campania din Birmania din 1941-1942 se va încheia numai odată cu dezlănțuirea musonului din mai:

„Își fac întâi apariția gigantici picuri de ploaie care devin tot mai grei, iar apoi Dumnezeu deschide stăvilarele și jeturile a milioane de furtunuri de înaltă presiune sunt ațintite direct spre pământ, iar potopul se dezlănțuie cu un muget asurzitor… după care pământul este acoperit cu o peliculă de apă ce pare ciuruită de alice mari. Fără să-ți dai seama descoperi că ești ud leoarcă și că te afli plutind, că focul s-a stins, nivelul infuziei de ceai din ceainic crește vizibil și întreaga priveliște post diluviană este un talmeș-balmeș de oameni care înjură, încercând să-și recupereze armele și echipamentul din pâraiele de apă care li se scurge sub picioare.

scris de: prof. Ioan Tuleu

După ce au ajuns pe o insulă a Pacificului ocupată de japonezi, aviatorii americani, Louie Zamperini și Russel Allen Philips, au fost prinși și transportați în lagăr pe insula Kwajalein. Aici au avut parte de condiții chiar mai îngrozitoare decât cele pe care le-au avut în 47 zile de navigat cu barca pe Pacific: Iată cum povestește Laura Hillebrand tortura din celulele închisorii în care au fost azvârliți: „Căldura din celulă era copleșitoare. Păduchii mișunau pe trupul captivilor. Țânțarii zburau în jurul lor în nori atât de groși, încât palma se umplea de sânge, atunci când Louie strângea pumnul. Diarea i se agravase, acum elimina și sânge. În fiecare zi striga disperat că vrea un doctor. La un moment dat a venit unul. A intrat în celulă, s-a ghemuit și s-a uitat la el, a chicotit și a plecat.

Încovrigați pe podeaua acoperită de pietriș, prizonierii aveau senzația că le ies oasele prin piele. Louie s-a rugat să i se dea o pătură pe care să stea, dar cererea i-a fost ignorată. Toată ziua și-o petrecea încercând să-și întărească membrele, se chinuia să se ridice în picioare, rămânea așa un minut sau două, ținându-se de perete după care aluneca înapoi pe podea. Îi era dor de barcă.

Două înghițituri pe zi nu erau nicidecum suficiente pentru a reface pierderile masive de lichid suferite de organismul lui. Setea a devenit mult mai chinuitoare decât fusese vreodată în zilele naufragiului. S-a târât spre ușă și a cerșit apă. Paznicul s-a îndepărtat, apoi s-a întors cu o cănuță. Louie plin de recunoștință, s-a apropiat de geam să ia cana. Atunci paznicul i-a aruncat lichidul fierbinte pe față. Însă Louie era atât de deshidratat încât nu se putea stăpâni să nu cerșească apă în continuare. Episodul s-a repetat de cel puțin patru ori, iar apa fierbinte i-a umplut fața de bășici. Louie era conștient că ar putea să moară din cauza deshidratării iar o parte din el chiar spera să se întâmple asta.

La capătul holului zăcea Phil. Șobolanii mișunau peste tot, se cățărau pe găleata cu fecale, se bălăceau în urină, îl trezeau noaptea din somn când i se plimbau pe față. Din când în când era scos afară, așezat în fața unei găleți cu apă și i se ordona să se spele pe mâini și pe față, Phil își băga capul în găleată și sorbea apa.

Paznicii își cultivau constant disprețul față de captivi, aruncându-le priviri încărcate de ură, arătându-le gesturi amenințătoare, țipând la ei. Practic în fiecare zi aveau izbucniri violente iar Phil și Louie deveneau ținta furiei lor; japonezii aruncat în ei cu pietre sau țigări aprinse, îi scuipau sau îi pocneau cu bățul. Louie știa când începe criza: auzea mai întâi niște pași grăbiți. Se gândea de fiecare dată că furia lor era provocată de vreo victorie a americanilor. Situația se agrava când paznicul era însoțit de cineva; atunci încerca să-și impresioneze camaradul cu tratamentul aplicat captivilor. (Laura Hillenbrad, p. 270)

scris de: prof. Ioan Tuleu

În luna august 1937, era periculos să fii japonez în Shanghaiul asediat. Astfel Baba Toraji un tânăr japonez angajat al unui magazin universal exclusivist a plecat în oraș să-și caute un coleg care întârziase mult prea mult dintr-o deplasare în folosul magazinului. Nu a trecut prea mult până ce l-a găsit pe Sakanichi, prins într-o mulțime de chinezi, care îl identificaseră ca fiind japonez. Ambii bărbați au fost bătuți cu brutalitate și abandonați în stradă. Baba a fosat declarat mort la sosirea unui echipaj medical de pe ambulanță. Colegul său mai tânăr a ajuns la spital cu răni grave.

Tot în acele zile un grup de 8 japonezi își făcuse apariția în mod cu totul neinspirat în Bund, încercând să-și croiască drum printr-o mulțime densă. Începuseră imediat schimburile de injurii. Cineva ridicase un pantof aruncat și îl azvârlise spre ei. Japonezii o rupseseră la fugă și șapte reușiseră să scape. O cărămidă uriașă zburase prin aer și îl lovise în spate pe cel de-al optulea care căzuse la pământ, în vreme ce gloata se năpustise asupra lui: Niște bărbați săreau cu picioarele pe corpul nenorocitului, relatase „North China Daily News”. Alții cu bețe și cărămizi apărute nu se știe de unde, îl stâlciră în bătaie de la cap până la picioare”. În cele din urmă nefericitul a fost salvat și dus la spital în stare critică.

scris de: prof. Ioan Tuleu

În dimineața zilei de 24 mai 1941, în strâmtoarea Danemarcei din Oceanul Atlantic, s-a desfășurat cea mai mare bătălie navală din al Doilea Război Mondial dintre flotele engleză și germană. În luptă englezii au pierdut crucișătorul greu Hood, lovit fiind de tunurile grele ale cuirasatului Bismarck. În cele ce urmează redăm câteva secvențe din teribila bătălie povestite de unul dintre cei trei supraviețuitori din peste 1500 de marinari aflați la bordul navei, care au pierit și de unul dintre inamici care a privit totul de la distanță.

„La postul său de luptă, Tilburn a simțit suflul exploziei și coloana imensă de flăcări dinspre pupa. În jurul lui zăceau camarazii, unii dintre ei deja morți, alții eviscerați de schije, cu intestinele revărsându-se pe punte. Imaginea i-a făcut stomacul să se contracte și s-a aplecat peste parapet să vomite. Atunci a realizat că oceanul nu mai era acolo unde trebuia să fie și în câteva secunde s-a trezit în apă. A încercat să iasă la suprafață, dar și-a dat seama că un cablu de antenă i se înfășurase pe unul dintre picioare, trăgându-l la fund. Cu o prezență de spirit care l-a uimit și pe el ulterior, și-a scos briceagul și s-a eliberat la timp. Hood fusese practic rupt în două. Partea din spate s-a înălțat dezvăluind elicea și cârmele, apoi s-a scufundat în valuri. Partea din față s-a umplut cu mii de tone de apă, prova înălțându-se pe măsură ce apa pătrundea în toate compartimentele. Un furnicar de oameni încerca să scape din uriașa capcană în care se transformase ceea ce mai rămăsese din navă, aruncându-se în valuri de pe punți și de la tunuri. Martori oculari afirmă că în acel moment a răsunat o ultimă salvă, proiectilele îndreptându-se drept în sus, probabil un scurt circuit la contactul instalațiilor cu apa.

La distanță, de pe bordul navelor germane imaginea a fost astfel descrisă de căpitanul Wolf Neuendorff. „Întâi nu am putut observa nimic, apoi ceea ce s-a dezvăluit în fața ochilor noștri nu mi-aș fi putut imagina niciodată. Hood era rupt în două și sute de tone de oțel erau răsucite în aer. Deși ne aflam la 18000 de metri, mingea de foc care se mărea deasupra a ceea ce mai rămăsese din navă părea atât de aproape, încât aveam senzația că aș fi putut să o ating. Am închis ochii, dar curiozitatea m-a făcut să-i deschid din nou două secunde mai târziu. Parcă aș fi fost în mijlocul unui uragan. Fiecare nerv din trupul meu simțea presiunea exploziilor. Aveam o singură dorință, copiii mei să fie întotdeauna scutiți de o asemenea experiență”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Toader Gruia, din Sebiș, încorporat și prezent pe frontul din Moldova în vara anului 1944 cu regimentul 85 Infanterie, era cât pe ce să ajungă în prizonierat în Rusia dacă nu ar fi scăpat din prinsoare printr-un act excepțional de curaj:  „În ziua de 21 august 1944 rușii anunțau că s-o rupt frontul. În 23 am primit un ordin să ne retragem care cum putem, fiecare pe socoteala lui. Și ne-am retras cum am putut, câte 3-4 laolaltă. Am ajuns pe un câmp și veneau încontinu cartușele, iar noi săream din groapă în groapă. Am  avut cu mine un sergent din Târnova, Mica Ioan l-o chemat, tot din unitatea noastră era și el. „Mă, tu ești Toderică”.  „Io-s”. Mă zice, să ne ținem laolaltă, că fugim dacă putem cătă casă”. Da cum să fugi acasă.  Înapoia noastră veneau trei tancuri. Mă, alea ne ajung, spusei. Atunci sărirăm într-o groapă și am stat acolo până or trecut peste noi, poate că dacă mai trecea unu ne apăsa un pic. Și am stat acolo în șanț, pitiți unu păstă altul, dar Mica zice: „Toadere, uită-te dacă nu vin soldați în urma tancurilor”. Numa ce ridic capul și văd trei soldați în urma tancurilor. „Îs trei soldați la 20 metri de noi”. Hai să-i pușcăm, dar ce să-i puști că tot la 20 de metri era tanc de tanc. Ne scularăm tăți trei când rușii ajunseră la noi: „ Predaiski”. Acolo ne-o rămas și armamentul.

Dar doi dintre ruși se duseră înainte că într-un șanț s-or îmburdat ai noștri cu chesoanele și doi merseră să vadă ce s-a întâmplat. Un rus rămase cu noi. Mica știa rusește. Era mai bătrân și o auzit când un rus dintre cei care or plecat îi zice aceluia care o rămas cu noi. „Du-i până la șanțul acela și streleaite”, adică să ne puște. Mica o înțeles, mă cotește și îmi spune: Mă, ăștia ne împușcă. Fii atent. Io eram în mijloc, unu din Hășmaș de o parte și Mica de cealaltă. Pune rusu pușca în spate la mine să merg mai iute. Când la mine când la celălalt să ajungem mai repede la șanț. Când pune pușca la mine îi dădui păstă pușcă. Ăsta de dincoace îi luă baioneta de la pușcă și io băgat-o în gât. Ceilalți doi ruși or venit după tovarășul lor, da noi i-am împușcat cu pușca rusului pe care l-am omorât. Atunci le-am luat mantăile și capelele pe care le-am îmbrăcat noi  și am pornit până în vărful dealului printre rușii care cântau de bucurie și de băutură probabil. Ajunserăm în vârful dealului după care am coborât jos, dar  ai noștri erau ascunși într-o pădure și pușcau după noi. „Nu trageți frați români că și noi suntem români”. „Atunci înaintați, dar cu mâinile sus”. Am înaintat la ei, am aruncat mantăile rusești și ne-or dat ai noștri mantăi românești, că eram în cămăși. Ne aflam în comuna Galbena”.