Mitraliorul german Gunter K. Koschorrek povestește și despre camarazi cruzi, fără inimă, care împușcau inamici pe frontul de est doar pentru propria plăcere, nu din necesități militare.

Așa cum a fost unteroffizer Schwarz pe care l-a auzit cum a ordonat unui soldat să împuște în ceafă o siluetă chircită și a văzut cum l-a împușcat chiar el în ceafă pe un altul.

„Omul ăsta era atât de plin de ură, încât trebuia chiar să pângărească morții. După aceea a trecut pe lângă mine, ducându-se spre alt soldat căzut. A dat cu piciorul în trupul care zăcea pe o parte, i-a aplicat o lovitură puternică în stomac și a murmurat furios:

-Și acesta este prea viu!

A fixat țeava chiar pe fruntea soldatului și a tras. Trupul despre care presupuneam că este mort a tresărit

-De ce nu-i luăm prizonieri ? l-am întrebat furios.

Sergentul cel negricios s-a mulțumit să mă privească dezgustat și a mormăit:

- Atunci încearcă să-i ridici când fac pe morții! Porcul crede că nu ne dăm seama că este în viață și o să ne poată ataca pe la spate. Am mai văzut așa ceva…” Chiar dacă acest unteroffizer ar putea avea un argument logic, îmi dau seama că gândește așa în cea mai mare parte pentru că are porniri sadice, pe care astfel de oameni și le pot satisface pe timpul războiului sub pretextul legitimității. Meinhard spune că sovieticii comit atrocități împotriva soldaților noștri și adesea nu iau prizonieri, așa că și ai noștri se poartă la fel.

Spune că așa e la război, cu aceste avalanșe crescânde de ură. Începe cu un atac, apoi urmează lupta. Cei doi inamici se bat pentru viețile lor, ceea ce se transformă apoi într-o înverșunare sumbră și o reacție exagerată de ambele părți. Iar aceasta duce la represalii și răzbunare în conformitate cu lozinca: „Îți fac și eu ție ce îmi faci și tu mie”. O, și Dumnezeu să aibă milă de cel care pierde!”.

(Din Gunter L . Koschorrek, Zăpadă însângerată, p. 81)

de prof. Ioan Tuleu: Mărturia subublocotenentului de artilerie Mitică Grama, prizonier de război la Oranki, unde au fost internați majoritatea ofițerilor români din Uniunea Sovietică, este pe alocuri și hazlie dar și încărcată de dramatism.

Acesta, împreună cu alți camarazi, a lucrat într- un sat de lângă lagărul Oranki, în care prizonierii formau brigăzi de cosaşi şi contribuiau din plin la bunăstarea colhozului local. Satul era depopulat de bărbați, 80% erau femei, în rest bătrâni, invalizi şi copii. Femeia sovietică îndura multe, dar avea şi ea limitele și necesitățile ei. Între acestea era și nevoia de bărbați, de unde și tentative și chiar „violuri” asupra acestora. Am pus ghilimele ca nu cumva să se creadă că acestora nu le-ar fi plăcut.

Din aceste violuri atipice au apărut sarcini şi conflicte ireconciliabile între gravidele care purtau fructul, iubirii să spunem, cu acelaşi prizonier.

O asemenea situaţie a ajuns sus, la autorităţi mari, îndrituite să rezolve conflictul. În sala de festivități a colhozului s-a ţinut o şedinţă de înfierare a femeii sovietice păcătoase. Politrucii veniţi de la centru le-au ocărât că în timp ce bărbaţii lor sângerează până la moarte pentru patrie, ele ce fac? Unde e demnitatea morală a femeilor sovietice? Femeia sovietică însă nu de demnitate, nu de lecţii de etică socialistă avea nevoie. Şi un  strigăt uman, animalic se poate spune a izbucnit dintr-o dată: „Vrem bărbaţi, nu demnitate, „Faceţi-ne voi ce trebuie!”, „Daţi-ne soţii noştri înapoi, dacă ăştia nu vă plac!”. Apoi, femeile şi-au ridicat fustele de colhoznice şi şi-au arătat „ruşinea”! Şi pe faţă şi pe dos – îşi aminteşte Mitică Grama. Fiind o situaţie la care nici Lenin nu se gândise, politrucii au dat bir cu fugiţii. Iată dovada că dragostea şi  sexul, chiar și între dușmani, nu pot fi împiedicate nici măcar de un război mondial.

de prof. Ioan Tuleu: Din cei 132.134 de prizonieri aliați care se aflaseră în mâinile japonezilor, 35.756 muriseră, o rată a morții de 27 la sută. Cei mai mulți dintre cei care fuseseră luați la muncă forțată de către japonezi pieriseră ca urmare a tratamentului la care fuseseră supuși. Femeile de reconfortare de naționalități diferite care fuseseră luate cu forța de japonezi vor suferi ca urmare a traumelor psihologic pentru tot restul vieții lor. Un număr necunoscut dintre ele se sinucid.

Numeroși prizonieri ai japonezilor suferiseră o soartă deosebit de înfiorătoare și crudă. Din toate rapoartele strânse mai târziu de autoritățile americane și de secția australiană pentru crime de război, devine clar că practica larg răspândită a canibalismului printre soldații japonezi în războiul din Asia-Pacific (sarcina demoralizantă de a curăța Noua Guineee și Borneo) reprezenta ceva mai mult decât o serie de incidente întâmplătoare, comise de indivizi sau grupuri mici, supuse condițiilor extreme.

Mărturiile arată că acest canibalism era o strategie militară sistematică și organizată. Obiceiul tratării prizonierilor ca pe niște vite umane nu survenise ca urmare a prăbușirii disciplinei. De obicei era dirijat de ofițeri. În afara localnicilor, victimele canibalismului includ soldați papuași și prizonieri de război australieni, americani, și indieni care refuzaseră să se alăture Armatei Naționale Indiene. La sfârșitul războiului, paznicii japonezi îi menținuseră pe indieni în viață pentru a-i putea măcelări și mânca pe rând. Nici măcar naziștii nu coborâseră la un asemenea nivel. Deoarece subiectul era atât de supărător pentru familiile americane aliații cenzuraseră informațiile și au au adus cazul în fața Tribunalului pentru crime de război de la Tokio din 1946. (Antony Beevor, Al doilea Război Mondial, E RAO, p. 792)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Prizonierii de război români care au făcut greva foamei la Oranki (Lagăr sovietic dedicat ofițerilor) au fost duși în izolatorul de la „Gura Dracului”, drept pedeapsă și pentru a împiedica extinderea protestului. Aici ei s-au întâlnit cu numeroase dovezi de solidaritate, inclusiv de acolo de unde se așteptau cel mai puțin, care i-au ajutat să supraviețuiască. Iată exemple dintre aceste acte de milă povestite de locotenentul Radu Mărculescu:

„Trecuse de miezul nopții când, la peretele din spate, se auzi o bătaie discretă. Cineva pătrunsese în partea din dos a bordeiului – cea pustie – și căuta să ne contacteze. Er unul dintre ofițerii români pe care îi găsiserăm aici la sosirea noastră, Aurel Bițan, învățător și prieten cu unul din băieții noștri, Lăzărescu. Venise, săracul, și cu ce riscuri, cu un braț bun de lemne, cu puțin gaz și chibrituri pe care ni le strecură printr-o gaură, făcută desigur de șobolani la talpa peretului de bârne.

Ne apucarăm să facem focul și în curând butoiul-sobă se încinse și se făcu roșu. Făcurăm pe rând cerc în jurul lui. Fața ne dogorea de nu mai puteam sta, dar spatele era înghețat, încât a trebuit să-l expunem și pe el la dogoare.. Când, unul câte unul, într-un fel dezmorțiți de frigul din oase, ne cățărarăm pe paturile de sus, pocnind cu ranițele șobolanii care nu se mai astâmpărau, se auziră noi bătăi, tot atât de discrete, în peretele cu pricina. De data asta erau patru ofițeri unguri care făcuseră o colectă de ceva slănină, ceva zahăr, pâine, dar și câteva brațe bune de lemne. Însă inestimabilul lor aport a constat într-o beschie și un topor, precum și în informația că în peretele respectiv sunt două bârne desprinse, prin care s-ar putea strecura careva dintre noi ca să facă „mobilierul” din bârne de acolo lemn de foc, ceea ce am și făcut în zilele următoare. Cei patru care atunci au ținut să-și păstreze anonimatul, dar mai târziu au devenit prietenii noștri cei mai buni erau: primul, părintele Iosif Balogh, preot militar din ordinul iezuit, al doilea cu numele tot Balogh, de fel din Ardealul de Nord, al treilea – Miller, iar ultimul – Mezei, un tânăr simpatic și foarte săritor. Am fost cu toții profund mișcați de acest gen de simpatie tocmai fiindcă venea din partea unor oameni pe care istoria, și mai veche și mai nouă, ne sugerase, din păcate, a-i privi ca ireductibili adversari.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Singurele momente care spărgeau monotonia rutinei zilnice erau bătăile. Prizonierii erau bătuți fiindcă își încrucișau mâinile la piept, fiindcă se dezbrăcau pentru a-și zvânta rănile, fiindcă își spălau dinții, fiindcă vorbeau în somn. Cel mai frecvenți erau bătuți fiindcă nu înțelegeau ordinele, care mai mereu erau strigate în japoneză. Zeci de prizonieri erau aliniați și bătuți cu bătele peste genunchi, pentru presupusa vină a unuia dintre ei. Pedeapsa favorită era să-i oblige pe prizonieri să stea nemișcați, uneori ore întregi,  în poziția „ofuna”, chinuitoare și obositoare, în care oamenii trebuiau să stea cu genunchii flexați și cu mâinile deasupra capului. Cei care cădeau ori lăsau mâinile jos, erau loviți cu bâta sau loviți cu picioarele. Prizonierii care încercau să-i ajute erau atacați și ei, cu mai multă violență, așa încât victimele trebuieau să se descurce singure. Orice tentativă de a te proteja, ghemuindu-te, apărându-ți fața cu mâna, provoca o violență și mai mare. Prizonierul Glenn Mc Connell avea să-și amintească mai târziu:„Principala mea preocupare era să-mi păstrez nasul întreg și să nu fiu făcut bucăți. Bătăile scria el, erau atât de violente, încât mulți dintre noi se întrebau dacă vom mai apuca să vedem sfârșitul războiului.

scris de:prof. Ioan Tuleu

Viața prizonierilor germani din Uniunea Sovietică era la fel de grea precum a prizonierilor sovietici în Germania. Frigul, foametea, bolile au secerat numeroase vieți, dar cei mai nenorociți au fost aceia capturați după capitulrea Armatei 6 la Stalingrad. Iată câteva mărturii în acest sens: Gunter Mai afirmă că în lagărul unde a fost internat se vindea carne de om, iar Herman Behet confirmă că „desigur am mâncat-o fără să știm că e carne de om. Gerhard Dengler explică și de ce s-a ajuns în acea situație. „Am văzut germani transformați în canibali. Concepția despre viață pe care o căpătasem în casa părintească, bazată pe civilizație și onoare se năruise la Stalingrad. N-ar fi putut să rămână în picioare în fața unui conflict atât de inuman. Chiar și un om bine hrănit ar fi murit acolo. Mulți au murit de febră tifoidă sau de difterie. Nu era nevoie să fie slăbiți și înfometați. Dar cei slăbiți și înfometați erau cu atât mai vulnerabili. În fiecare dimineață se duceau să vadă cine a murit și cine mai trăiește. Apoi luau cadavrele într-un fel sau altul, uneori într-o manieră lipsită de respect. Cei însărcinați cu asta luau morții de picioare și îi târau după ei. Capul se clătina dintr-o parte în alta de parcă spunea: „Nu pe aici”. Aveam senzația de ușurare când murea cineva și era luat a doua zi pentru că rămânea mai mult loc pentru noi”

Hans Moroczinski, declara peste ani că „în fața barăcilor erau mormane de cadavre. Într-o zi am simțit că nu mai rezist încă o noapte în baracă. Atât de mulți stăteau pur și simplu în mizeria aceea și nu părea să le pese. Miroseau îngrozitor de parcă erau ciumați. Pur și simplu nu am mai putut sta, a trebuit să ies. Dar apoi n-am mai putut rezista. Bătea un vânt foarte rece și ningea. M-am dus la altă baracă, dar nu m-au lăsat să intru. Apoi la marginea lagărului am găsit o altă baracă. Era multă liniște înăuntru. Am intrat și m-am așezat. M-am întins între niște siluete. Eram îngrozitor de obosit. Apoi am observat o mână și un cap. Acolo depozitau cadavrele. Stăteam printre trupurile celor morți.

scris de:prof. Ioan Tuleu

În octombrie 1941, Zygmunt Klukowschi, locuitor din Polonia ocupată de germani, a fost martor la trecerea unei coloane de 15 mii prizonieri sovietici prin districtul său. A fost șocat: „Erau cu toții scheletici, umbre de oameni care abia se târau. În viața mea nu am văzut așa ceva. Când se prăbușea câte unul, altul mai zdravăn îl prindea în brațe. Parcă erau animale înfometate, nu oameni. Se băteau pe rămășițele de mere aruncate în șanț, fără să le pese de soldații germani care-i loveau cu bastoane de cauciuc. Unii își făceau cruce, îngenuncheau și cerșeau de mâncare. Erau bătuți fără milă. Aceeași soartă o împărtășeau și trecătorii care se milostiveau de ei. În urma sinistrului convoi au venit câteva căruțe trase de cai, cărând prizonierii care nu se mai puteau mișca. Numai în codul moral german poate fi un om tratat în felul ăsta”.

A doua zi, la trecerea altei coloane de prizonieri, localnicii le-au așternut dinainte pâine, mere și alte bucate. Soldații au tras în ei când au început să se bată între ei pe mâncare, mai scria Klukowschi, dar rușilor nu le păsa. Germanii i-au forțat pe localnici să strângă mâncarea de pe jos, dar s-au învoit mai apoi să fie adunată și distribuită prizonierilor.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Germania nazistă a mizat foarte mult spre sfârșitul războiului pe așa numitele „arme minune”. Între acestea un loc important l-au ocupat rachetele V1 și V2, dar producția lor era mult întârziată din cauza bombardamentelor aviației aliate asupra uzinelor care fabricau temutele arme. Din acest motiv s-a hotărât construirea unor hale de fabricație în subteran într-un vechi complex de mine de ipsos din apropiere de orașul Nordhausen, în munții Harz din Turingia. Pentru aceasta SS-ul a înființat un lagăr secundar al Buchenwaldului cunoscut drept lagărul de muncă „Dora”. Până în octombrie 1943, patru mii de prizonieri, în marea lor majoritate ruși, polonezi și francezi, lucrau în mine săpând, amestecând și turnând ciment. Ca să economisească timp și bani cu construirea barăcilor pentru prizonieri, comandantul Kammler a ordonat subordonaților săi din SS să asambleze paturi supraetajate, pe patru niveluri, chiar în tunelele de acolo. Atmosfera umedă din tuneluri, unde temperatura nu depășea 15 grade Celsius era înrăutățită de praful ridicat în urma exploziilor pentru săparea de noi tuneluri. Nu existau facilități sanitare, aprovizionarea cu apă era insuficientă iar deținuții nu puteau să se spele. Aveau toalete improvizate din butoaie de petrol tăiate în două și acoperite cu scânduri. Una din festele favorite ale gărzilor SS era să se apropie tiptil de muncitorii care ședeau pe scânduri și să-i împingă înăuntru. Prizonierii care dormeau câte doi sau mai mulți într-un pat, erau murdari, neîngrijiți și plini de păduchi.Un prizonier francez și-a descris sosirea la fața locului la 14 octombrie 1943: „Supraveghetorii și SS-ul ne mână într-un ritm infernal, strigând și proptindu-ne cu lovituri, amenințându-ne cu execuția… Zgomotul ne sfredelește în creier și ne macină nervii. Ritmul dement durează 14 ore. Când ajungem în dormitoare… nici nu ne chinuim să ne urcăm în paturi. Epuizați complet, ne prăbușim pe pietre, pe pământ. În spate, supraveghetorii ne împing. Cei din spate își calcă tovarășii în picioare. Curând, peste o mie de oameni deznădăjduiți, la limita existenței și chinuiți de sete, zac acolo sperând la un somn care nu vine niciodată; pentru că strigătele gărzilor, zgomotul mașinilor, exploziile și dangătul clopotului de trezire îi ajung până și acolo”. (Al treilea Reich, p. 679)

scris de: prof. Ioan Tuleu

În noaptea de 2 pe 3 februarie 1945 a avut loc o evadare în masă din lagărul de la Mauthausen, la care au participat câteva sute de deţinuţi. Cei mai mulţi dintre ei au fost însă omorâţi de gărzile SS sau au fost prinşi la scurt timp. Au existat însă şi supravieţuitori, printre care Victor Ucrainţev şi Ivan Bitjukov, care au reuşit să treacă prin ochiurile plasei întinse de trupele SS. Cazul celor doi este povestit de Christina Bernadac în „186 de trepte Mauthausen” Victor Ucrainţev şi Ivan Bitjukov, după ce au rătăcit prin pădure se strecurară noaptea pe proprietatea primarului din Holzleiten. Într-un hambar dădură peste trei zilieri agricoli, repartizaţi de către administraţia unui lagăr de deţinuţi cultivatorului. Doi erau sovietici, Vasili Logovatovscki şi Leonid Şaşero, al treilea Metyk, polonez. Ei înţeleseseră imediat situaţia. După ce le-a fost potolită foamea cu cartofi fierţi, pregătiţi pentru animale ei hotărâră să-i ascundă în podul casei primarului. Existau puţine probabilităţi că vor fi căutaţi acolo sus. Zilierii ştiau că-şi riscă viaţa dacă prizonierii ar fi fost descoperiţi. Dar ei ar fi acceptat acest risc. Şi, onorabilul primar din Holzeitein, care lua parte activă la căutarea evadaţilor, nu bănuia că cei pe care îi căuta cu atâta înverşunare se aflau atât de aproape de el; în podul situat exact deasupra patului său şi că ei dormeau acolo acoperiţi de trifoi. Timp de cincisprezece zile, cei trei zilieri îi adăpostiră pe evadaţi. Ei îi hrăneau, furând alimente de la primar şi reducându-şi propria lor raţie. Când liniştea se restabili în regiune, ei le procurară haine civile. În sfârşit, într-o noapte Ukrainţev şi Bitjukov porniră la drum după ce le mulţumiră salvatorilor.

scris de: prof. Ioan Tuleu

În lagărele englezești pentru prizonierii de război germani au fost create condiții deosebite pentru înregistrarea celor internați, pentru a se afla informații acuzatoare privind evenimentele la care au participat. Iată o astfel de conversație între doi prizonieri așa cum a fost înregistrată. Era în 16 martie 1943. Pilotul Bodde și caporalul Bartels fuseseră capturați de către britanici în urmă cu câteva săptămâni. Războiul s-a sfârșit pentru ei și a venit vremea amintirilor:

-Bodde: Eu am zburat în două atacuri de distrugere la nimereală. Adică am distrus clădiri.

- Bartles: Dar nu atacuri distructive cum am făcut noi.

- Bodde: Nu, doar atacuri de distrugere. Am întâlnit cele mai drăguțe ținte, precum conace în vârful muntelui. Când zburai către ele,  de jos puteai să vezi geamurile cum se sparg și apoi cum explodează tavanul. La un moment dat am lovit Shford (oraș din Anglia). Era un eveniment în piața orașului, multe mii de oameni, se țineau discursuri. Chiar i-am pulverizat. A fost distractiv.

În aceleași împrejurări, un alt soldat neamț povestea cum a împușcat  din spate un francez doar pentru a-i lua bicicleta.