scris de: prof. Ioan Tuleu

În noaptea aceea, de 6 iunie 1944, pe tot cuprinsul Normandiei, parașutiștii anglo-americani se întâlniră pe neașteptate cu nemții. Viața oamenilor nu depindea decât de sângele lor rece și adesea de fracțiunea de secundă necesară pentru a apăsa pe trăgaci. La cinci kilometri de Sainte-Mere-Eglise, locotenentul John Walas din Divizia din 82 aeropurtată aproape că se poticni de o santinelă germană care păzea un cuib de mitraliere. Preț de o clipă, îngroziți, cei doi oameni se uitară fix unul la celălalt. Germanul reacționă primul. Trase orbește în Walas. Glonțul lovi închizătorul puștii pe care Walas o ținea drept în fața pântecului, îl zgârâie la mână și ricoșă. După care amândoi se întoarseră și o rupseră la fugă.

Maiorul Lawrence Legere, din Divizia 101, scăpă din încurcătură grație vorbăriei. Pe un câmp între Sainte-Maire-Eglise și plaja Utah, Legere se îndrepta către punctul de întâlnire, în fruntea unui mic grup pe care-l adunase de pe câmpul de atarizare. Deodată, fu interpelat în nemțește. Nu știa nici o boabă germană, dar vorbea admirabil franceza. Cum ceilalți oameni erau în urm lui la o oarecare distanță și nu fuseseră văzuți, el se dădu drept un tânăr fermier și explică cu lux de amănunte, într-o franțuzească curgătoare, că fusese la o fată și se întorcea acasă. El se scuză că depășise ora stingerii. Pe când vorbea, desfăcu în grabă micuța bandă izolatoare de pe cuiul de siguranță al unei grenade, lipită acolo pentru a preveni o declanșare accidentală. Tot vorbind, smulse cuiul, lansă grenada și se aruncă la pământ. Când se ridică constată că ucise trei nemți. „Când m-am întors să-mi regăsesc viteazul meu grup  – își amintește legere – nu mai era nici țipenie de om”. (Cornelius Ryan, p. 131)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Parașutiștii aliați din diviziile aeropurtate trimise deasupra Normandiei în 6 iunie 1944, cădeau în cele mai neașteptate locuri, în mlaștini, în râuri, în copacii pădurii, în mijlocul dușmanului etc. Mulți au pierit din acest motiv. Iată însă o întâmplare inedită în care un soldat a aterizat în mijlocul unui sat, în cel mai vizibil loc, dar a supraviețuit. S-a întâmplat în orășelul Sainte-Maire-Eglise, în piața căruia locuitorii se adunaseră și priveau fascinați eliberarea care venea din cer. Mii de parașutiști erau lansați în zonele de aterizaj, cei din Divizia 82 la nord vestul orașului, iar cei din Divizia 101 la est și ușor către vest între Saint-Maire-Eglise și plaja Utah. Când și când, datorită distanțării săriturilor, parașutiștii răzleți cădeau în infernul din piața bisericii. Unul sau doi, încărcați cu muniție, grenade și explozibil nimeriră chiar în casa în flăcări. Se auziră câteva urlete, apoi împușcături și explozia muniției care sărea în aer.

În mijlocul acestei grozăvii și zăpăceli generale, soldatul Steele se cramponă cu tenacitate de o viață ce nu mai ținea decât de un fir de păr. Parașuta lui, agățată de turla bisericii, atârna până la streașină. Auzea strigăte și urlete. În piață și pe străzi vedea nemți și americani  trăgând unii în alții. Aproape paralizat de groază, vedea în jur-împrejurul lui sau încrucișându-se deasupra capului, gloanțe trecând ca niște fulgere roșii. Steele încercase să-și taie chingile, dar pumnalul îi căzuse din mână jos, în piață. Își dădu seama că singura lui scăpare era să facă pe mortul. Pe acoperișul bisericii, la câțiva metri de el, mitraliorii nemți trăgeau în tot ce le ieșea în cale, numai asupra lui nu. Atârna în chingi, lăsând atât de bine impresia că este mort, încât locotenentul Willard Young, din Divizia 82, care trecu pe lângă el când focul era mai aprig, își amintește și azi de cadavrul spânzurat de turla bisericii. Steele rămase așa peste două ore , până când fu luat prizonier de nemți. Spaima și durerea cauzată de rana de la picior fuseseră atât de puternice, încât nu-și mai amintește de clopotul care la capul lui bătuse fără încetare. (Cornelius Ryan, p. 125).

scris de: prof. Ioan Tuleu

Aterizarea parașutiștilor aliați pe pământul Normandiei în noaptea de 6 iunie 1944 a dus la cele mai inedite și spectaculoase situații. Unii dintre soldați au nimerit chiar în… gura lupului precum în situația de față relatat de Cornelyus Ryan: „Doi parașutiști coborâră din cerul întunecat drept pe peluza postului de comandă al generalului maior Josef Reichert, comandantul diviziei 711 germane. Când huruiră avioanele deasupra lor, Reichert, care juca cărți cu câțiva ofițeri, se repezi, împreună cu aceștia, pe verandă, tocmai bine ca să-i vadă aterizând pe cei doi englezi.

Ar fi greu de spus care dintre ei a rămas mai uluit: Reichert sau cei doi englezi. Șeful cercetării diviziei captură și dezarmă pe cei doi parașutiști și îi duse în fața generalului pe verandă. Năucit, Reichert nu putu decât să exclame: „De unde naiba ați ieșit ?”, la care unul dintre parașutiști răspunse cu aplomb, ca unul care a stricat fără să vrea o petrecere: „Sunt dezolat bătrâne, dar am picat aici cu totul din întâmplare”.