Sfintii Imparati Constantin si Elena sunt sarbatoriti pe 21 mai atat de bisericile ortodoxe, cat si de cele catolice la fel cum sunt serbati apostolii.

Pentru ziua de 21 mai (Sfintii Constantin si Elena) exista o serie de obiceiuri si superstitii care fac referire la vara ce urmeaza sa-si faca aparitia:

- multi agricultori nu lucreaza de Sfintilor Constantin si Elena, pentru a evita pagubele aduse holdelor de pasarile cerului; in unele regiuni ale rarii este ultima zi in care se mai poate semana porumb, ovaz si mei, deoarece, in popor, se vorbeste ca tot ce se seamana dupa aceasta zi se va usca;

- podgorenii respecta ziua de Constantin Graur in ideea ca, daca vor munci, graurii le vor distruge strugurii;

- ziua de 21 mai (Sfintii Constantin si Elena) este ziua in care pastorii hotarasc cine le va fi baci, unde vor amplasa stanele si cine le va pazi pe timpul pasunatului;

- femeile, pentru a alunga duhurile rele si necurate, tamaie si stropesc cu aghiasma; pentru a se apara de forte malefice, taranii aprind un foc mare si stau in jurul lui, prin acest foc obisnuiesc sa treaca si oile, pentru a fi ferite de rele pe timpul cat vor sta la stana.

In calendarul popular, sarbatoarea Sfintilor Constantin si Elena este o sarbatoare a pasarilor de padure, numita Constantin Graur sau Constantinul Puilor.

Sfintii Constantin si Elena: Cercetatorii sunt de parere ca deciziile imparatului Constantin in favoarea crestinismului s-au datorat mai ales mamei sale, Elena, care, “cu mana de fier si credinta tare”, s-a aflat in permanenta in umbra unicului sau fiu.

Flavia Iulia Helena s-a nascut in provincia Bitinia, ca fiica a unui hangiu. Ea s-a casatorit in anul 270, cand avea 16 ani, cu generalul roman Constantiu Chlorus, iar in 272 l-a nascut pe Constantin, in localitatea Naissus (in Serbia de astazi). In 293, imparatul Diocletian i-a poruncit lui Constantiu sa divorteze si l-a numit Cezar pentru Imperiul Roman de Apus. In aceasta calitate, el s-a casatorit cu Teodora, fiica vitrega a imparatului Maximian, cu care a avut inca sase copii.

Sfintii Constantin si Elena: Elena nu s-a recasatorit si a trait in umbra, departe de atentia publica, dar aproape de fiul sau, pe care l-a sprijinit cu dragoste si afectiune. In anul 306, fiul sau a fost proclamat de armata romana drept august al imperiului, imediat dupa moartea lui Constantiu Chlorus. El si-a readus mama la curtea imperiala, conferindu-i titlul de “Nobilissima Femina” (Doamna prea nobila).

In anul 325, Constantin i-a oferit mamei sale cea mai mare distinctie pe care o putea primi o femeie, aceea de “Augusta”. In anul 325, Sfanta Elena a plecat intr-o expeditie la Ierusalim, pentru a gasi Sfanta Cruce pe care fusese rastignit Iisus Hristos.

Sfintii Constantin si Elena: In acele vremuri, Ierusalimul se afla in reconstructia inceputa de imparatul roman Adrian, dupa dezastrul produs de revolta iudaica din anul 70. Imparatul Adrian construise la mormantul lui Iisus Hristos, aproape de Golgota, un templu pagan inchinat zeitei Venus.

Locul era cel mai indicat pentru inceperea cautarilor, asa ca Elena, insotita de Macarie, episcopul Ierusalimului, au hotarat daramarea templului si efectuarea sapaturilor, care sa scoata la lumina cel mai cinstit obiect crestin. In urma acelor sapaturi au gasit trei cruci, dar nu puteau sa o identifice pe cea pe care fusese rastignit Iisus, de aceea le-au atins de un mort. Acesta ar fi inviat in momentul in care a fost atins cu Crucea Domnului, potrivit unor traditii. Episcopul Macarie a aratat crucea multimilor adunate si, de atunci, se praznuieste pana astazi Inaltarea Sfintei Cruci la 14 septembrie.

Imparateasa Elena a luat cu ea o parte din Crucea Domnului, precum si piroanele care ar fi fost folosite la rastignirea lui Iisus, pe care le-a pus in capela palatului. In perioada petrecuta la Ierusalim, imparateasa Elena a inceput constructia unor biserici la mormantul Domnului (Biserica Invierii), in Betleem sau pe muntele Maslinilor.

Dupa ce si-a petrecut ultima etapa a vietii la locurile sfinte, Elena a murit in anul 330. Sicriul ei, o adevarata bijuterie artistica, poate fi admirat la Muzeul Vaticanului.

Sfanta Elena s-a bucurat dintotdeauna de o evlavie deosebita din partea crestinilor. Numele ei, care se traduce ca “faclie”, “torta”, “stralucirea soarelui”, este purtat de nenumarate credincioase. In cinstea ei s-au ridicat biserici, manastiri, asezaminte teologice sau sociale. Ea a fost si ramane un simbol de puritate, dragoste parinteasca, nadejde si credinta autentica.

Pentru grija pe care a aratat-o saracilor si oamenilor simpli, pentru preocuparea fata de problemele crestinismului, dar si pentru evlavia si credinta puternica, imparateasa Elena este cinstita ca sfanta in intreaga crestinatate.

Sfanta Elena este si ocrotitoarea arheologilor, datorita demersului ei de a cauta crucea pe care a fost rastignit Iisus Hristos. In decursul domniei sale, Sfantul Constantin cel Mare a luat o serie de hotarari care au schimbat soarta crestinismului.

Astfel, in anul 312 a avut loc batalia de la Podul Vulturului, in care Constantin l-a invins pe Maxentiu. Istoricul Eusebiu de Cezareea, biograful lui Constantin, si apologetul Lactantiu au descris viziunea pe care imparatul a avut-o inainte de lupta. El a vazut pe cer, ziua, o cruce luminoasa, deasupra soarelui, cu inscriptia “in hoc signo vinces” (prin acest semn vei invinge). Noaptea, i s-a aratat Iisus Hristos in vis, cerandu-i sa puna pe steagurile armatei sale Sfanta Cruce, ca semn protector in lupta care urma. Acest steag care purta insemnul crestin s-a numit labarum.

Sfintii Constantin si Elena: Convertirea imparatului Constantin la religia crestina este legata de foarte multi cercetatori de acest eveniment. In ianuarie 313, imparatul Constantin cel Mare a dat un act prin care crestinismul a devenit “religio licita”, adica religie permisa, la fel ca celelalte religii din imperiu. Mai mult, convins de valoarea religioasa si morala a doctrinei crestine, a recomandat-o tuturor. Insa Constantin nu a declarat crestinismul religie de stat, cum gresit se afirma uneori.

Acest pas a fost facut in anul 380, de imparatul Teodosie cel Mare. In anul 325, Imparatul Constantin cel Mare a convocat primul Sinod Ecumenic, in localitatea Niceea (in Turcia de astazi). Avand ca prioritate pastrarea unitatii Imperiului Roman, imparatul i-a chemat pe toti episcopii bisericii pentru a se hotari in problema ereziei lui Arie. Acesta sustinea ca Iisus Hristos nu este fiul lui Dumnezeu, ci este “prima creatura a Tatalui”.

La acest sinod au participat, conform traditiei, 318 parinti, printre care sfintii Atanasie cel Mare, Nicolae al Mirelor, Spiridon al Trimitundei, Pafnutie Egipteanul si Osiu de Cordoba. Sinodul a stabilit “dumnezeirea Fiului”, compunand totodata primele sapte articole din Crez, a fixat data Pastilor (prima duminica dupa luna plina, dupa echinoctiul de primavara) si a dat 20 de canoane referitoare la disciplina bisericeasca.

La sfarsitul lucrarilor, cand Osiu de Cordoba a rostit pentru prima oara Crezul, Constantin a spus: “Da, acesta este adevarul. Nu sunt teolog, dar simt ca aici este adevarul. Sunt convins ca nu voi l-ati facut, ci Dumnezeu care a lucrat cu voi”.
In aceeasi perioada, imparatul Constantin a construit o cetate impresionanta pe malul stang al Bosforului, pe locul vechii cetati Bizantion. Cetatea, care ii va purta numele (Constantinopol), a devenit noua capitala a imperiului, care a rivalizat cu vechea Roma. Aici a fost zidita mareata catedrala inchinata Sfintilor Apostoli.

Pe langa aceste masuri, imparatul Constantin a dat o serie de legi prin care a venit in ajutorul crestinilor. In 312 a generalizat duminica drept zi de odihna in intregul imperiu, in 317 a inceput sa bata moneda cu monograma crestina, i-a scutit pe preotii bisericii de impozite si de armata, a interzis practicarea jertfelor sangeroase si a oferit crestinilor edificii imperiale pentru practicarea cultului.

Imparatul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de episcopul Eusebiu de Cezareea, biograful si apropiatul sau. A murit la scurt timp, in Nicomidia, si a fost inmormantat in Constantinopol, in biserica ctitorita de el. In traditia populara se vorbeste despre imparatii Constantin si Elena ca despre parintii Sfintei Cruci.

In calendarele populare, aceasta zi era cunoscuta mai degraba sub numele de “Constantin Graur” sau “Constantinu Puilor”, pentru ca, din aceasta prima zi a verii, pasarile din padure incep sa-si invete puii sa zboare, dupa ce li s-a dezlegat glasul la Vlasie (11 februarie), s-au imperecheat si si-au construit cuiburile la Dragobete (24 februarie).

Oamenii trebuie sa tina sarbatoarea, pentru ca puii din gospodarie sa nu fie mancati de ulii. In ziua Sfintilor Constantin si Elena este bine sa nu se lucreze, pentru ca holdele si strugurii sa nu fie distrusi, iar pana in 21 mai trebuie sa fie semanate porumbul, ovazul si meiul, potrivit traditiei populare.

Comunitatea pecicană a reprezentat dintotdeauna un model de convieţuire pentru alte localităţi din ţară, pecicanii fiind buni vecini şi prieteni, indiferent de etnie sau religie.
Având în vedere diferenţele dintre calendarul romano-catolic şi cel ortodox, enoriaşii sărbătoresc în acest an Sfintele Paşti cu o diferenţă foarte mare, de cinci săptămâni.
Din acest motiv, invit toţi pecicanii, indiferent de religie, să ia parte la Slujba de Înviere de la Biserica Romano-catolică „Sfânta Treime”, o liturghie specială, care va începe sâmbătă de la ora 22.
Slujba specifică sărbătorii este completată de sunetul de orgă, astfel că îi încurajez pe toţi cei interesaţi să ia parte.
La fel, invit de acum toţi pecicanii la Slujba Învierii Domnului de la Biserica Ortodoxă Română în data de 1 mai pentru a lua parte la liturghia festivă.

Biserica Ortodoxă cinsteşte persoana Sfântului Duh în Duminica Cincizecimii şi a doua zi după ea, la sărbătoarea Sfintei Treimi (numită şi Lunea Sfântului Duh). Credincioşii ortodocşi se vor afla la 31 mai 2015 în Duminica Cincizecimii, a Pogorârii Sfântului Duh sau a Rusaliilor – numită în popor şi Duminica mare. Aceasta este sărbătoarea anuală a Pogorârii Sfântului Duh peste Sfinţii Apostoli. Faptele Apostolilor (2, 1-4) mărturisesc despre acest eveniment foarte important din viaţa Bisericii.

Istoricul sărbătorii

Sărbătoarea Rusaliilor constituie cea mai veche sărbătoare creştini împreună cu cea a Paştilor, fiind prăznuită încă din vremea Sfinţilor Apostoli. Despre ea amintesc Sf. Apostol Pavel (1 Cor. 16, S) şi Sf. Luca (Fapte 20, 16). Ε numărată şi în Constituţiile Apostolice, printre sărbătorile în care sclavii se cuvine să fie eliberaţi de muncile obişnuite. Despre ea mai amintesc: Sf. Irineu , Tertulian, Origen, canonul 43 al Sinodului din Elvira (c. 300), canonul 20 al Sinodului I Ecumenic (care opreşte îngenuncherea în ziua Rusaliilor), Sf. Epifanie ş.a. Marii predicatori din secolele IV şi V au lăsat o mulţime de panegirice in cinstea acestei sărbători, iar în a doua jumătate a secolului IV, pelerina apuseană Egeria descrie modul cum era sărbătorită pe atunci la Ierusalim. Până către sfârşitul secolului IV şi începutul secolului V, Cincizecimea era o dublă sărbătoare: a înălţării Domnului şi a Pogorârii Sfanţului Duh, aşa cum o descrie, de altfel, încă din prima jumătate a secolului IV, Eusebiu al Cezareii. Însă sărbătoarea aceasta a fost fixată, de pe la 400 înainte, în ziua a 40-a după Paşti, cum este sărbătorită pânâ astăzi, Cincizecimea rămânând numai ca Sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh.

Ce sărbătorim la pogorârea Duhului Sfânt

Pogorârea Sfântului Duh este istorisită de Sfântul Apostol şi Evanghelist Luca în Faptele Apos­tolilor (Fapte 2). Sinaxarul din Lunea Rusaliilor este grăitor în acest sens și îl redăm în continuare:

„În această zi, în Lunea Rusaliilor, prăznuim pe însuşi Preasfântul de viaţă Făcătorul şi întru tot puternicul Duh, Unul din Treime, Dumnezeu, Cel de o cinstire, de o fiinţă şi de o slavă cu Tatăl şi cu Fiul.

În ziua Cincizecimii S-a pogorât Duhul Sfânt, în chip de limbi de foc, peste Sfinţii Apostoli, în foişorul unde stăteau ei, şi s-a aşezat peste flecare dintr-înşii. Pentru cinstirea Sfântului Duh, dumnezeieştii Părinţi, care pe toate bine le-a tocmit, cu prilejul Cincizecimii, au rânduit o sărbătoare deosebită, în această zi a Rusaliilor.

Mântuitorul făgăduise înainte de patima Sa venirea Sfântului Duh, zicând: «De folos este ca Eu să Mă duc; că de nu Mă voi duce Eu, Mângâietorul nu va veni». Şi iarăşi: «Voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor va trimite vouă: Duhul adevărului, Care din Tatăl purcede». Iar după patimă, înainte de înălţarea la cer, iarăşi a zis: «Iar voi să rămâneţi în Ierusalim, până când vă veţi îmbrăca cu putere de sus». Deci, făgăduindu-le pe Mângâietorul, acum L-a trimis lor pe Acesta.

Pe când Ucenicii se găseau în foişor, în ziua Cincizecimii, cam pe la ceasul al treilea din zi, s-a făcut pe neaşteptate tunet din cer, în aşa fel, încât a străbătut mulţimea adunată la Ierusalim, din toată lumea; şi Duhul Sfânt S-a văzut în chip de limbi de foc, pogorând nu numai peste cei doisprezece Apostoli, ci şi peste cei şaptezeci de ucenici; şi aceştia au început să grăiască în limbi străine, fiecare din Apostoli grăind limbile tuturor neamurilor. Astfel, nu numai cel de alt neam auzea pe Apostol grăind în limba sa proprie, ci şi Apostolul înţelegea şi grăia limba fiecărui neam. Din pricina aceasta mulţimea socotea că sunt beţi, că neînţelegând cum fiecare Apostol poate grăi tuturor în limba fiecăruia, îl socotea pe acela beat. Alţii, însă, se mirau zicând: Ce înseamnă aceasta? Mulţimea, adunată la Ierusalim pentru praznic, era din toate părţile pământului: părţi, mezi şi elimiţi, care fuseseră robiţi puţin mai înainte, de Antioh.

Deci, Duhul Sfânt a venit după ce au trecut zece zile de la înălţare, iar nu îndată după înălţare, spre a face pe Ucenici să-L aştepte cu şi mai multă înflăcărare. Tradiţia zice că în fiecare zi venea să se închine acelui Trup îndumnezeit al lui Hristos câte una din cetele îngerilor. Deci, după împlinirea celor nouă zile, împăcarea fiind săvârşită prin Fiul, în a zecea zi a venit în lume şi Mângâietorul. În ce priveşte Pogorârea Duhului după cincizeci de zile de la Paşti, aceasta ar fi în amintirea Legii Vechi; că Israel a primit cele zece porunci după un timp de cincizeci de zile de la trecerea prin Marea Roşie. Să se mai ţină seamă şi de asemănări: Acolo era un munte, aici un foişor; acolo s-a văzut foc, aici limbi de foc; iar în locul tunetului şi negurei din Sinai, aici s-a auzit un vuiet de vifor năpraznic.

Duhul Sfânt S-a pogorât în chip de limbi de foc, ca să arate că este în legătură cu Cuvântul cel viu; sau pentru că Apostolii trebuiau să înveţe mulţimile şi să le aducă la Hristos şi prin mijlocirea Cuvântului. S-a pogorât apoi, în chip de foc, ca să arate pe de o parte, că Dumnezeu este foc mistuitor, iar pe de alta, pentru nevoia de curăţire; şi S-a împărţit în limbi, pentru haruri. Şi precum odinioară a amestecat pe cei ce ştiau numai o limbă şi i-a împărţit în mai multe limbi tot aşa şi acum, celor ce cunoşteau numai o limbă, le-a dat să cunoască multe limbi, ca să adune pe cei ce erau de diferite limbi, risipiţi în toate laturile lumii. Faptul s-a petrecut într-o zi de sărbătoare, pentru a fi cât mai mulţi cei adunaţi şi ca prin ei vestea să se răspândească pretutindeni; apoi şi pentru ca cei ce se aflau acolo de Paşti şi văzuseră cele săvârşite atunci asupra lui Hristos, să aibă de ce să se minuneze. Faptul s-a petrecut apoi în ziua Cincizecimii, fiindcă se cuvenea ca tot în timpul în care se dăduse Legea cea Veche, să se reverse şi harul Duhului; după cum şi Hristos săvârşind un nou Paşte propriu, făcuse în loc de Paştile cel obişnuit, Paştile cel adevărat.

Duhul nu S-a aşezat pe buzele Apostolilor, ci pe capetele lor, căci capul este ocârmuitorul şi partea cea mai aleasă a trupului şi cuprinde în el mintea, de la care şi limba îşi trage graiul. Pe de altă parte, este ca şi cum Duhul Şi-ar lăsa glasul prin limbă, aşezându-Se asupra capetelor Apostolilor şi rânduindu-i astfel învăţători ai tuturor celor de sub soare. Vuietul care a avut loc şi focul s-a întâmplat din pricină că ele au fost şi în Sinai, arătând prin aceasta, că şi atunci şi acum Duhul este Acelaşi, dând Legea şi orânduind toate. Mulţimea s-a tulburat de vuietul suflării, fiindcă socotea că vine împlinirea tuturor celor prevestite de Iisus, iudeilor, cu privire la nimicirea lor. Se spune «ca de foc», ca să nu cugete cineva despre Duhul Sfânt că ar fi avut vreo însuşire trupească.

Apostolii au fost învinuiţi de beţie. Dar Petru, sculându-se şi vorbind în mijlocul mulţimii, a dovedit că lucrul acesta nu este adevărat, aducând mărturie cuvântului proorocului Ioil. Astfel a înduplecat dintre ei, cu cuvântul, ca la trei mii, să vină la Hristos”.

Cincizecimea

Cincizecimea se numeşte aşa pentru că se prăznuieşte la 50 de  zile după Paşti. În Vechiul Testament, Cincizecimea amintea de primirea Legii pe Muntele Sinai, de suferinţele evreilor în pustiu, precum şi de necazurile cele multe prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinței, unde s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. De aceea, la această sărbătoare se mulţumea lui Dumnezeu şi pentru secerişul nou. Unii tâlcuitori spun că Cincizecimea ar fi fost orânduită la evrei şi pentru cinstirea numărului şapte, întru­cât acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile fără una. La evrei nu numai zilele se numărau aşa, ci şi anii, în care ei sărbătoreau  Jubileul, adică după trecerea a de șapte ori şapte ani. In acel an jubiliar, ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobândiţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

În Noul Testament, aceasta zi aminteşte de venirea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duh Care ne dă Legea duhovnicească, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dum­nezeu. Astfel, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necre­dinţei şi ziua întemeierii Bise­ricii în chip văzut.

Sinaxarul din Duminica Rusaliilor ne prezintă mai multe informații în acest sens: „În această zi, Duminica a opta după Paşti, prăznuim Sfânta Cincizecime. Şi această sărbătoare am luat-o din cărţile iudeilor. Căci după cum aceia prăznuiesc Cincizecimea lor, cinstind numărul de şapte, dar şi pentru că au primit Legea după trecerea a cincizeci de zile de la Paşti, tot astfel şi noi prăznuim cincizeci de zile de la Paşti, primind Duhul cel Preasfânt, care ne dă Legea, ne călăuzeşte spre tot adevărul şi ne învaţă cele plăcute lui Dumnezeu. Să se mai ştie că la evrei erau trei sărbători mari: Paştile, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor. Paştile în amintirea tre­cerii Mării Roşii; căci cuvântul paşte înseamnă «trecere». Şi sărbătoarea aceea o preînchipuia pe a noastră, care este trecerea şi întoarcerea din nou de la întunericul păcatului, la rai.

Apoi, evreii prăznuiau Cincizecimea spre aducere aminte de suferinţele lor din pustiu, cum şi de multele necazuri prin care au trecut, până să ajungă în pământul făgăduinţei. Că numai după aceea s-au îndulcit de roade, de grâu şi de vin. Nouă, însă, Cincizecimea ne arată ieşirea din răutatea necredinţei şi intrarea în Biserică; că atunci ne împărtăşim şi noi cu Trupul şi Sângele Stăpânului. Unii spun că evreii sărbătoreau Cincizecimea din pricinile arătate mai sus; dar alţii cred că Cincizecimea ar fi fost orânduită de evrei pentru cinstirea numărului şapte, după cum s-a spus. Că acest număr adunat de şapte ori cu el însuşi, dă numărul de cincizeci de zile, fără una. Cinstirea Cincizecimii de către evrei atârna nu numai de numărarea zilelor, ci de a anilor, în care ei sărbătoreau Jubileul; aceasta cădea după trecerea a de şapte ori şapte ani. în acel an ei lăsau pământul nesemănat şi vitele la odihnă, iar robilor dobân­diţi cu bani, li se dădea libertatea să plece.

A treia sărbătoare era Sărbătoarea Cor­turilor, care se prăznuia după strângerea bucatelor de pe câmp, adică la trecerea a cinci luni de la Prăznuirea Paştilor. Această sărbă­toare se prăznuia spre aducere aminte de ziua în care Moise a ridicat întâia oară cortul cel văzut prin nori în Muntele Sinai şi făcut de marele meşter Veseleil. Săvârşeau acest praznic făcând corturi, iar cei ce locuiau la ţară, mulţumeau lui Dumnezeu, după adunarea roadelor ostenelilor lor. Se pare că şi David a scris psalmii cei pentru linuri (recunoştinţă), pentru aceste zile.

Sărbătoarea aceasta închipuia învierea noas­tră cea din morţi; când, după ce corturile trupurilor noastre se vor strica, iarăşi se vor alcătui, şi ne vom îndulci de roadele ostenelilor noastre, prăznuind în corturile cele veşnice.

Se cuvine să mai ştim, că în ziua aceasta, săvârşindu-se Praznicul Cincizecimii, Duhul Sfânt S-a coborât peste ucenicii Domnului. Şi fiindcă Sfinţii Părinţi au socotit să despartă praznicele pentru măreţia Preasfântului şi de viaţă făcătorului Duh, căci El este unul din Sfânta şi de viaţă începătoare Treime, iată că şi noi vom vorbi mâine, despre felul cum a venit Duhul Sfânt”.

Rusaliile

Sărbătoarea pogorârii Duhului Sfânt a fost numită în româneşte „Rusalii” de la sărbătoarea trandafirilor din lumea romană, consacrată cultului morţilor. Creştinii au preluat obiceiul roman, făcând din sâmbăta dinaintea Rusaliilor una din zilele de pomenire generală a morţilor. În unele zone ale ţării, în sâmbăta Rusaliilor se împart oale împodobite cu flori şi cu un colac deasupra pentru pomenirea morţilor. În duminica Rusaliilor se împart farfurii frumos împodobite pentru vii. În tradiţia Bisericii Ortodoxe, în ziua imediat următoare marilor sărbători se comemorează persoanele care stau în legătură nemijlocită cu persoana sau evenimentul aflat în centrul respectivei sărbători. Întrucât persoanele Sfintei treimi, Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, sunt într-o legătură nemijlocită, lunea de după duminica Rusaliilor este consacrată proslăvirii Sfintei Treimi. De fapt, sărbătoarea Rusaliilor are consacrate două zile.

Istoria Bisericii începe la Rusalii

Sărbătoarea cade totdeauna la 10 zile după înălţare sau la 50 de zile după Paşti, când a avut loc evenimentul sărbătorit şi când evreii îşi serbau şi ei Praznicul Cincizecimii. Ε totodată sărbătoarea întemeierii Bisericii Creştine, căci în aceeaşi zi, în urma cuvântării însufleţite a Sfântului Apostol Petru, s-au convertit la creştinism ca la trei mii de suflete, care au alcătuit cea dintâi comunitate creştină din Ierusalim (Fapte 2,41), nucleul Bisericii de mai târziu.

Prin Pogorârea Duhului Sfânt a început o epocă nouă în istoria mântuirii neamului omenesc. Astfel a luat fiinţă în chip văzut Biserica, adică Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ, flacăra Duhului Sfânt în lume. S-a împlinit în acest mod ţelul final al întrupării, al jertfei de pe cruce şi al Învierii Domnului.

Deşi fiecare Apostol a primit pe Duhul Sfânt şi cu toţii au pornit în lume vestind tainele Împărăţiei cerurilor în graiul tuturor popoarelor, deşi cei ce s-au botezat erau „bărbaţi cucernici din toate neamurile care sunt sub cer“, s-a creat atunci o unitate nouă, spirituală, un aşezământ în care toate se adună ca mădularele într-un trup, formând Biserica, Trupul cel tainic al lui Hristos. Iată dar că Rusaliile sunt ziua întemeierii Bisericii creştine ca instituţie divino-umană.

Cincizecimea, adică a 50-a zi de la Învierea Domnului, este ziua voită de Tatăl, făgăduită de Fiul şi împlinită de Sfântul Duh. Este ziua deplinei revelaţii a Sfintei Treimi în lume: crearea, mântuirea şi sfinţirea. În această zi se inaugurează un nou mod de legătură între cei ce cred şi Dumnezeu, mod sau chip nevăzut de ochii noştri, dar simţit de inimă.

Înainte de patima Sa cea de bunăvoie, ştiind Iisus toate cele ce aveau să se întâmple cu El şi nevoind să-i lase pe Apostoli în deznădejde, le-a făgăduit că va trimite pe Duhul Sfânt, Duhul Adevărului, care-i va călăuzi. Şi va vesti cele viitoare, îi va mângâia şi Îl va preamări, căci „din al meu va lua şi vă va vesti“. El se va numi Mângâietorul, fiindcă va mângâia pe tot cel ce se lasă călăuzit de El. Iar când s-a arătat Apostolilor după slăvita Sa Înviere, Le-a zis: „Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute“ (In. 20, 21-22), acesta este textul care fundamentează peste veacuri Taina Spovedaniei.

Biserica este aşadar Hristos în toţi, uniţi prin lucrarea Sfântului Duh într-un chip viu şi indisolubil. Iisus Hristos şi toţi credincioşii sunt mădulare ale aceluiaşi Trup tainic al lui Hristos, alcătuit din mai multe mădulare. Există un singur corp şi un singur Duh. Şi această unitate a fost consfinţită de Duhul Sfânt în ziua Cincizecimii.

Duhul Sfânt

Sfântul Duh Se numeşte Mân­gâietor, ca Unul Care are putere să ne mângâie şi să ne aline; că pe El L-am primit în locul lui Hristos. Şi El mijloceşte, cu gra­iuri nespuse, pentru noi către Dumnezeu, ocrotindu-ne ca un iubitor de oameni, ca şi Hristos, că şi Hristos este Mângâietor, pentru că zice Apostolul: Avem Mângâietor către Tatăl pe Iisus Hristos Cel drept (1 Ioan 2,1). De aceea, Duhul Sfânt se mai numeşte şi alt Mângâietor (Ioan 14,16). Se numeşte altul, pentru că este de aceeaşi fiinţă. Căci unul şi altul se spune numai despre cei ce sunt de aceeaşi fiinţă. Despre cei ce sunt de fiinţe deosebite nu se poate grăi aşa, fără să li se arate, îndată, şi fiinţa pe care o au. Sfântul Duh este întru toate una cu Tatăl şi cu Fiul; de aceea, El este şi împreună-Ziditor (Fă­cător) a toate şi chiar Lucrător al învierii de obşte, şi face toate câte voieşte: sfinţeşte, împarte, înnoieşte, trimite, înţelepţeşte, unge pe proroci şi, pe scurt zicând toate le face, El fiind liber, atotputernic, bun, drept, ocârmuitor. Prin El este toată în­ţelepciunea, viaţa, mişcarea, îm­părtăşirea din sfinţenie şi din orice fel de viaţă. Într-un cuvânt, tot ce are Tatăl şi Fiul are şi El, afară de nenaştere şi naştere, întrucât El purcede din Tatăl. Duhul revărsându-Se, aşadar, lumea s-a umplut de tot felul de daruri şi, prin El, toate neamu­rile au fost călăuzite la cunoaş­terea adevăratului Dumnezeu, iar Apostolii au primit puterea de a alunga toată boala şi toată neputinţa. Hristos a pregătit venirea Sfântului Duh peste Ucenicii Săi, când, înainte de pătimire, le-a vor­bit despre aceasta (Ioan 7, 38-39), apoi, mai vădit după înviere, când a suflat asupra lor (Ioan 20,22). Iar acum L-a trimis pe El, în chip de limbi de foc.

Biserica Ortodoxa ii praznuieste pe 21 mai peSfintii Imparati Constantin si mama sa, Elena. Constantin cel Mare s-a nascut in orasul Naissus (Nis, Serbia) in jurul anului 274. A devenit suveran al intregului Imperiu Roman dupa invingerea lui Maxentiu si a lui Liciniu. Potrivit marturiilor lui Eusebiu si Lactantiu, in ajunul luptei cu Maxentiu, Constantin a vazut pe cer ziua, in amiaza mare, o cruce luminoasa deasupra soarelui cu inscriptia: “in hoc signo vinces” (prin acest semn vei birui).

Noaptea, in timpul somnului, i se descopera Hristos, cerandu-i sa puna semnul sfintei cruci pe steagurile soldatilor. Dand ascultare poruncii primite in vis, iese biruitor in lupta cu Maxentiu. Pe Arcul de Triumf al lui Constantin, care se pastreaza la Roma, se afla inscriptia: “instinctu divinitatis” = “prin inspiratie divina”, ce descopera cum a fost castigata victoria asupra lui Maxentiu.

Cea mai insemnata realizare a imparatului Constantin a fost Edictul de la Milano (313), prin care crestinismul ajunge sa fie recunoscut de stat. Insa, el va deveni religie de stat in timpul lui Teodosie cel Mare (379-395).

Dupa edictul din 313, imparatul scuteste Biserica de impozite, ii acorda dreptul de a primi donatii si le da episcopilor dreptul sa judece pe cei ce nu doreau sa fie judecati dupa legile statului. Va inlatura din legile penale pedepsele contrare spiritului crestinismului, precum: rastignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul rosu).

Imparatul Constantin a convocat primul Sinod ecumenic la Niceea (325), unde dupa lungi dezbateri, invatatura lui Arie a fost condamnata si s-a adoptat formula ca Fiul lui Dumnezeu este de o fiinta cu Tatal si deci, din veci cu El. La sinod au fost alcatuite si primele 7 articole ale Simbolului de credinta (Crezul), a fost fixata data Pastilor (prima duminica dupa luna plina, dupa echinoctiul de primavara) si s-au dat 20 de canoane referitoare la disciplina bisericeasca.

Sfantul Constantin cel Mare a fost botezat pe patul de moarte de catre episcopul Eusebiu de Nicomidia. A murit la scurt timp (337) in Nicomidia si a fost inmormantat in biserica Sfintii Apostoli din Constantinopol, ctitorita de el.

Imparateasa Elena

Flavia Iulia Helena s-a nascut in provincia Bitinia. In anul 293, generalul roman Constantiu Chlorus, la indemnul imparatului Diocletian, divorteaza de imparateasa Elena. Aceasta nu se recasatoreste, ci traieste departe de atentia publica, dar aproape de fiul sau.  A reusit sa descopere pe dealul Golgotei crucea pe care a fost rastignit Hristos. Potrivit traditiei, in urma sapaturilor s-au gasit trei cruci. Pentru a se identifica crucea pe care a fost rastignit Hristos, au atins cele trei cruci de un mort. Acesta a inviat in momentul in care a fost atins de Crucea Domnului. Pe 14 septembrie 326, episcopul Macarie I al Ierusalimului a luat crucea si a inaltat-o in fata multimii. Ziua de 14 septembrie a devenit sarbatoarea Inaltarii Sfintei Cruci in calendarul crestin.

Imparateasa Elena a zidit Biserica Sfantului Mormant, Biserica din Bethleem, pe cea din Nazaret si multe alte sfinte locasuri.

Semnificatia numelor Constantin si Elena

Numele Constantin este de origine latina si vine de la constans, constantis (“constant”, “ferm”).

Elena – Stravechiul nume Helene este explicat de unii prin gr. helane (“torta”, “faclie”, dar si “foc sacru”, la sarbatorile numite Heleneia, dedicate zeitei Artemis), iar de altii prin gr. hele (“lumina arzatoare a soarelui”).

La multi ani tuturor celor care poarta aceste nume!

In suita celor 12 sarbatori importante crestine se numara si Boboteaza (Botezul Domnului), tinuta in fiecare an, in ziua a sasea a lunii ianuarie.Sarbatoarea este menita sa reaminteasca cele petrecute la apa Iordanului, inainte ca Iisus sa paseasca in viata publica, la implinirea varstei de aproximativ 30 de ani. Intrucat in aceasta zi Iisus s-a prezentat pentru prima data in lume, sarbatoarea se mai numeste si Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului. Inca din sec. 3, poate si mai inainte, este semnalat inceputul acesteia. Cert este ca in “Constitutiile Apostolice” Boboteaza figura deja printre sarbatorile crestine, alaturi de Craciun si de Pasti.

In Iordan botezandu-Te Tu, Doamne…

Boboteaza mai este cunoscuta si sub numele de Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului, Descoperirea Cuvantului Intrupat

Sarbatorita inca de la inceput in ziua de 6 ianuarie, multa vreme impreuna cu Craciunul (lucru ramas pana astazi in practica Bisericii otodoxe ruse, a Bisericii Armene si a celorlalte biserici necalcedoniene), Boboteaza mai este cunoscuta si sub numele de Epifanie, Teofanie, Aratarea Domnului, Descoperirea Cuvantului Intrupat.

Evenimentul Botezului este descris de catre toti evanghelistii. Matei ne relateaza ca Iisus a venit din Galileea la raul Iordan unde boteza Ioan Botezatorul, cerand sa fie si el botezat. Ioan i-a zis: “Eu am trebuinta sa fiu botezat de tine si tu vii la mine” (Matei 3, 14), iar la raspunsul lui Iisus ca asa se cuvine, a fost botezat in cele din urma de catre Ioan. Boboteaza (Botezul Domnului) este o manifestare a celor trei Persoane ale Treimii: Fiul se boteaza in Iordan de catre Ioan, Spiritul Sfant se coboara asupra lui Iisus in chip de porumbel, iar Tatal din cer Il declara ca fiind Fiul sau.

Boboteaza (6 Ianuarie) si cu Sf. Ioan (7 Ianuarie) aproape ca formeaza una si aceeasi sarbatoare. In ajun, preotul sfinteste casele cu apa care a fost sfintita in dimineata aceea dupa Liturghie. Oamenii tin post negru pana ce vine preotul si beau din aceasta apa sfintita. Preotul este precedat de copii imbracati in camasi albe, sunand din clopotei si deschizand calea preotului, strigand Kira Leisa, adica pronuntarea romaneasca a grecescului Kyrie Eleison (Doamne miluieste). Pe langa Troparul Bobotezei, copii canta colinde speciale care descriu minunea care a avut loc la Iordan (Botezul lui Iisus). In ziua aceasta, in afara de preot, nimeni nu se duce colindand din casa in casa.

In ziua de Boboteaza, dupa liturghie, preotul impreuna cu enoriasii fac o procesiune spre un lac, rau sau vreun izvor, pentru slujba Sfintirii Apelor. Cand Troparul Bobotezei incepe, vanatorii si padurarii satului impusca peste ape ca sa alunge duhurile necurate. Astazi, acest obicei a pastrat doar semnificatia festiva a unui foc de artificii, fiind lipsit de simbolism. Daca este frig, se pregateste o cruce de ghiata, pentru a marca locul slujbei si la sfarsit preotul arunca in apa o cruce de lemn, iar feciorii satului se arunca sa o scoata, chiar daca este ger. Se crede ca in ziua aceasta toate apele pamantului sunt sfintite; de aceea femeile nu spala rufe pentru urmatoarele opt zile pana la sfarsitul praznicului.

Obiceiuri de Bobotează

Boboteaza (Iordanul) – 6 ianuarie: la Boboteaza nu se spala rufe, apa sfintita luata acum are puteri miraculoase, ea nu se strica niciodata. La Boboteaza se sfintesc toate apele, iar preotul se duce la o apa unde va arunca crucea. Mai multi barbati se arunca in apa ca sa o aduca inapoi, iar cel care va scoate crucea din apa va avea noroc tot anul.

Iordanitul femeilor: in satele din nordul tarii, pe vremuri, femeile se adunau in grupuri mari acasa la cineva si duceau alimente si bautura. Dupa ce serveau masa, ele cantau si jucau toata noaptea. Dimineata ieseau pe strada si luau pe sus barbatii care apareau intamplator pe drum, ii luau cu forta la rau amenintandu-i cu aruncatul in apa. Tot acum, in unele regiuni, avea loc integrarea tinerelor neveste in comunitatea femeilor casatorite prin udarea cu apa din fantana sau dintr-un rau. In noaptea de Boboteaza, tinerele fete isi viseaza ursitul. Ele isi leaga pe inelar un fir rosu de matase si o bucatica de busuioc; busuioc se pune si sub perna. Fetele care cad pe gheata in ziua de Boboteaza pot fi sigure ca se vor marita in acel an.

Sfantul Ioan Botezatorul – 7 ianuarie: acest obicei, numit “Udatul Ionilor”, are loc in Transilvania si Bucovina. In Bucovina, la portile tuturor care poarta acest nume se pune un brad impodobit, iar acesta da o petrecere cu lautari. In Transilvania cei care poarta acest nume sunt purtati cu mare alai prin sat pana la rau unde sunt botezati/ purificati.

Sfântul Mare Mucenic Gheorghe este sarbatorit de Biserica Ortodoxa pe 23 aprilie. Ca si Sfantul Nicoalae, Sfantul Gheorghe este un eliberator al detinutilor si ocrotitor al saracilor. Intrucat numele lui inseamna in limba greaca “lucrator al pamantului”, el este de asemenea patronul agriculturii, al turmelor, si al pastorilor.

Dionisie din Furna arata ca Sfantul Mare Mucenic Gheorghe se reprezinta in icoane ca un tanar inalt, fara barba, cu parul carliontat, lung pana la urechi. Poarta in mana o cruce, semnul muceniciei sale. Dionisie mai arata cum se zugravesc viata si minunile Sfantului Gheorghe. Intrucat a trecut la cele vesnice fiind ucis de sabie, in unele icoane ale sfantului acesta isi poarta in mana, pe o tipsie, capul taiat. De obicei Sfantul Gheorghe este reprezentat in vesminte militare.

Insa reprezentarea cea mai cunoscuta a Sfantului Mare Mucenic Gheorghe in iconografia ortodoxa este cea in care acesta este infatisat calare pe un cal, strapungand cu sulita un balaur.

Se reda astfel, vizual, o legenda potrivit careia Sfantul Gheorghe a salvat cetatea Silena terorizata de un balaur. Potrivit traditiei, in lacul din regiunea Capadociei din Asia Minor, traia o fiara care terifia populatia locala, ce ii oferea copii ca hrana sa-i imbuneze mania.

Cand a venit randul Elisabetei, fiica regelui, sa fie sacrificata, pe cand mergea catre lac sa-si intalneasca sfarsitul, Sfantul Gheorghe a aparut calarind un cal alb. S-a rugat Sfintei Treimi si apoi a lovit fiara cu sulita sa si a dus-o prin cetate. Monstrul ranit, spune Legenda Aurea a Sfantului Iacob de Voragine, o urmarea pe Elisabeta „de parca era un animalut umil”. Dupa aceea Sfantul Gheorghe a chemat la botez populatia cetatii.Asemanea traditii au luat nastere dupa multe secole de la moartea muceniceasca a Sfantului Gheorghe.

Imaginea Sfantului s-a imprimat in constiinta oamenilor ca un model de curaj in lupta cu diavolul. Adevarata fiara impotriva careia a luptat sfantul, a fost panica. Traind in timpul persecutiilor lui Diocletian si Maximian, cand multi crestini erau arestati si torturati si chiar executati, el a avut curajul sa mearga intr-o piata publica si sa strige „Toti zeii neamurilor sunt diavoli. Dumnezeul meu a facut cerurile si este adevaratul Dumnezeu. ” Pentru aceasta a fost arestat si martirizat. Marturia sa, se spune ca a dus la convertirea multora si a dat curaj altora care erau deja botezati.

Icoanele cu Sf. Gheorghe omorand balaurul sunt imagini simple dar puternice a luptei impotriva raului si a fricii reprezentate de monstru. Calul alb este o creatura gratioasa ca lumina, ca aerul si neinfricata ca si calaretul de pe ea. Lancea subtire cu cruce la varf este neindoita si ramane usoara in mana lui insemnand ca este puterea lui Dumnezeu care biruieste raul. Chipul Sfantului Gheorghe nu arata nici o urma de manie, ura sau anxietate. Uneori mana Mantuitorului este intinsa din ceruri in semn de binecuvantare.

De asemenea, alte reprezentari il infatiseaza pe Sfantul Gheorghe invesmantat intr-o mantie rosie – rosul fiind, in iconografie, culoarea traditionala pentru martiri -, ca razboinic pedestru sau ca tribun militar in vesminte patriciene, purtand pe cap o diadema, cu o platosa sub mantie, tinand o cruce in mana dreapta si o sabie in mana stanga.

Sursa: http://www.crestinortodox.ro/sfantul-gheorghe/sfantul-mare-mucenic-gheorghe-iconografia-ortodoxa-144677.html

In fiecare an, pe 7 ianuarie, sarbatorim Soborul Sfantului Ioan Botezatorul, zi in care il cinstim pe cel care l-a botezat pe Hristos in Iordan. Sfantul Ioan Botezatorul s-a nascut in cetatea Orini, in familia preotului Zaharia. Elisabeta, mama sa, era descendenta a semintiei lui Aaron. Nasterea prorocului Ioan s-a petrecut cu sase luni inaintea nasterii lui Iisus. Nasterea sa a fost vestita de catre ingerul Gavriil lui Zaharia, in timp ce acesta slujea la templu. Pentru ca nu va da crezare celor vestite de ingerul Gavriil, Zaharia va ramane mut pana la punerea numelui fiului sau.

Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?

Potrivit Sfintei Scripturi, Ioan Botezatorul a saltat in pantecele maicii sale, in momentul in care Elisabeta se intalneste cu Fecioara Maria atunci cand aceasta Il purta in pantece pe Domnul. Desi a saltat in pantece, Ioan afirma ca “nu-L stia pe Domnul” (Ioan 1, 31). Aceasta marturisire a lui Ioan este adevarata, caci el nu putea cunoaste din proprie experienta ca Cel purtat in pantecele Mariei este Fiul lui Dumnezeu. Parintele Dumitru Staniloae, comentand acest episod, spune ca Ioan “a simtit venind din Acela o lumina, sau de la Duhul Sfant din El, care l-a facut sa salte de bucurie. Sunt cunostinte care apar in noi in chip tainic, fara niciun efort al nostru de a le castiga”.

Raspunsul la intrebarea “Cum ajunge sa-L cunoasca Sfantul Ioan Botezatorul pe Hristos?”, il gasim la Evanghelistul Ioan (In 1, 34), care reda marturia Botezatorului: “Cel ce m-a trimis pe mine sa botez cu apa, Acela mi-a spus: Peste care vei vedea Duhul pogorandu-Se si ramanand peste El, Acesta este Cel ce boteaza cu Duhul Sfant. Si am vazut si marturisit ca El este Fiul lui Dumnezeu” (In 1, 33-34). Parintele Dumitru Staniloae, talcuieste acest eveniment astfel: “Dumnezeu il poate face pe om sa auda in forma omeneasca ceea ce vrea El sa-i spuna, si sa vada in forma in care vad ochii omenesti vointa Sa dintr-un anumit moment. Ioan a fost proroc cand Dumnezeu i-a spus cum va cunoaste pe Fiul Sau intrupat, si a fost apostol cand a vazut pe Duhul Sfant pogorat peste Hristos si a auzit glasul Tatalui cu privire la El. Cum putea vorbi omeneste Fiul lui Dumnezeu intrupat, asa si Tatal Lui a putut “vorbi” sau face pe Ioan sa-L auda vorbind. Se arata si in aceasta ca omul este dupa chipul lui Dumnezeu”.

Misiunea Sfantului Ioan Botezatorul

Sfantul Ioan Botezatorul a inceput sa predice in al cincisprezecelea an al domniei Cezarului Tiberiu, pe cand Pontiu Pilat era procuratorul Iudeii (Luca 3, 1-2). El a avut menirea de a pregati poporul pentru primirea lui Mesia si de a-L descoperi pe Acesta si a-L face cunoscut lui Israel. Mesajul principal pe care el il transmitea era: “Pocaiti-va, ca s-a apropiat imparatia cerurilor!”.

Ioan Botezatorul model al smereniei

In conditiile in care, omul cazut in pacat nu mai doreste sa se afirme decat pe sine, se vrea atotputernic si suveran peste tot si toate, Sfantul Ioan Botezatorul, cel care L-a botezat pe Hristos, afirma despre sine: “Nu sunt vrednic, ca plecandu-ma, sa-I dezleg cureaua incaltamintei” (In 1, 27). Desi afirma de doua ori: “Iata Mielul lui Dumnezeu: Cel ce ridica pacatul lumii”, iar dupa botezul Domnului in Iordan: “Am vazut Duhul coborandu-Se din cer ca un porumbel si a ramas peste El”, marturiseste: “Eu trebuie sa ma micsorez, iar El trebuie sa creasca.” Pare nefiresc ca un om sa doreasca sa se micsoreze, cu scopul ca aproapele sau sa sporeasca. Firesc ii este omului cazut din har, sa doreasca a creste si a se imbogati pe seama si in dauna celorlalti. Semenii trebuie sa existe pentru un om cazut in pacat, doar sa-l admire si sa-i slujeasca.

Ioan Botezatorul ne poate fi tuturor indreptar spre a birui mandria. Trebuie sa retinem ca avem capacitatea de a iesi din noi si a ne jertfi pentru aproapele nostru.

Intelesul duhovnicesc al imbracamintei si hranei Sfantului Ioan Boteazatorul

Din Evanghelia dupa Marcu, aflam ca Sfantul Ioan Botezatorul era imbracat in haina din par de camila, incins cu o curea de piele si ca se hranea cu lacuste si miere salbatica.

Camila poate simboliza atat curatia, cat si necuratia. Daca in Vechiul Testament ea putea fi privita ca un animal curat pentru ca era rumegator, ea putea fi vazuta si ca necurata, daca tinem seama ca avea copita despicata. Daca ramanem la prima semnificatie, cea de animal curat, camila simbolizeaza poporul ales, in timp ce necuratia prefigura neamurile pagane.

Faptul ca Ioan purta o haina din par de camila, semnifica chemarea evreilor si a paganilor la Hristos.

Cureaua, provenita de la un animal mort, semnifica prin incingerea cu ea, omorarea patimilor.

Cat priveste hrana sa, trebuie sa stim ca albinele si lacustele erau considerate a fi curate in Vechiul Testament, semn ca Ioan se hranea doar cu cele placute Domnului.

Moartea Sfantului Ioan Botezatorul

Din Evanghelie cunoastem ca Irod, la un ospat prilejuit de sarbatorirea zilei de nastere, a taiat capul Sfantului Ioan Botezatorul, la cererea Irodiadei. In acea vreme, Sfantul Ioan era intemnitat in castelul lui Irod de la Maherus. Ioan il mustrase pe Irod pentru traiul lui nelegiuit cu Irodiada, care era sotia fratelui sau. In ura ei de moarte, Irodiada a sfatuit-o pe Salomeea, fiica ei, care dansase si placuse oaspetilor si indeosebi lui Irod, sa ceara de la acesta capul Botezatorului ca rasplata.

Sarbatorile inchinate Sfantului Ioan Botezatorul

Biserica a inchinat lui Ioan sase sarbatori: zamislirea lui (23 septembrie), nasterea (24 iunie), soborul lui (7 ianuarie), taierea capului (29 august), prima si a doua aflare a capului lui (24 februarie) si a treia aflare a capului sau (25 mai).

La multi ani celor ce poarta numele Sfantului Ioan Botezatorul.

În Biserica Ortodoxă începe în 15 noiembrie 2013, Postul Crăciunului, care ţine până în ziua de Ajun a Crăciunului, 24 decembrie inclusiv (zi de post aspru). Numai că în acest an, lăsatul de sec s-a făcut în seara de 14 noiembrie.

Dincolo de însemnătatea bisericească a postului Crăciunului, de această perioadă de 40 de zile dinaintea sărbătorii Naşterii Domnului se leagă mai multe superstiţii.

Una dintre ele spune că în ziua de dinaintea începerii postului, de Lăsatul Secului, în care toate familiile de creştini trebuie să petreacă împreună cu mâncăruri alese, toate resturile de la masă se strâng într-o faţă de masă, care este scuturată a doua zi spre răsărit, în timp ce se rosteşte incantaţia “Păsările cerului! Eu vă dau vouă hrană din masa mea, cu care să fiţi îndestulate şi de la holdele mele oprite”. Superstiţiile spun că cine va respecta acest ritual nu va avea culturile stricate de păsări în anul ce vine.

Postul Crăciunului este prilej de magie pentru fetele nemăritate, care încă nu şi-au găsit ursitul. Acestea  trebuie să adune câte o surcică în fiecare zi a postului, iar în Ajunul Crăciunului  vor fierbe crupe fără sare, pe care apoi le vor pune pe masă pentru ca, seara, venind umbra ursitorului lor, pe cahlă, să aibă ce ospăta.

O altă superstiţie spune că, după Lăsatul Secului oalele în casă se aşează cu gura în jos, pentru a alunga paguba sau boala.

Vremea din postul Crăciunului este, spun bătrânii, un indiciu pentru cum va fi vremea în primăvara următoare. Dacă vremea nu este prea aspră, se spune că primăvara va aduce multe ploi.

În unele zone, există obiceiul “bătutul pernelor”: fetele nemăritate încearcă astfel să-şi îmblânzească soarta şi să-şi găsească peţitori. Este o vreme şi a prezicerilor: dacă pieptul găinii fripte pentru masă este gras, iarna va fi grea, viscolită şi geroasă, iar dacă este lipsit de grăsime, vine iarnă blândă şi o vară rodnică.

De Sfântul Matei, în 16 noiembrie, fetele din zona Haţegului merg la fântâna din mijlocul satului şi, la cântatul cocoşului, aprind o lumânare şi o pun pe margine. Se spune că, pentru care merită, lumina ce se reflectă în apă se va transforma şi îi va arăta fetei chipul viitorului soţ. Tot acum, femeile lucrează până la amiază pentru a avea spor în casă anul viitor.

Unul dintre obiceiurile din perioada postului este şi astăzi spălarea veselei cu cenuşă sau leşie, ca să nu mai aibă nicio urmă de carne sau derivate ale acestor produse.

În Bucovina, se spune că dacă visezi grâu verde în postul Crăciunului e semn bun că anul care vine are să fie mănos în toate.

Tradiţii stabilite de către Biserică

Conform tradiției stabilite cu timpul în Biserică, Postului Crăciunului este de asprime mijlocie, fiind un post al bucuriei. De aceea, pe lângă abținerea de la mâncărurile „de dulce” și alte renunțări, Biserica propune un program liturgic în care un loc special îl ocupă colindele tradiționale.

Postul Crăciunului nu trebuie privit ca o perioadă a interdicţiilor, pentru că în felul acesta ne va fi foarte greu să ne abţinem de la hrana de origine animală. Trebuie să ne gândim că este un prilej bun pentru a mânca sănătos, când putem să îi dăm organismului necesarul de glucide, lipide, proteine şi aminoacizi, pentru a deveni cât mai echilibrat.

Postul Crăciunului este deosebit de important în religia ortodoxă, deoarece ne pregătește, pe noi creștinii, pentru primirea cum se cuvine a Mântuitorului Iisus. De asemenea, postul este de folos atât pentru suflet cât și pentru trup, fiindcă întărește trupul, pe de o parte, iar pe de altă parte, ușurează și curăță sufletul. Cu alte cuvinte: “Păstrează sănătatea trupului și dă aripi sufletului”!

Primele menţiuni despre respectarea acestei perioade de înfrânare alimentară şi trupească provin din secolele IV-V, de la Fericitul Augustin şi de la episcopul Leon cel Mare al Romei, care a rostit nouă cuvântări despre acest post, numit „postul din luna a zecea”. Postul Crăciunului este închinat în primul rând sărbătorii Naşterii Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Iată zilele în care este DEZLEGARE LA PEŞTE:

De Postul Crăciunului, credincioşii se abţin, timp de 40 de zile, de la produsele animaliere. În plus, miercurea şi vinerea nu se găteşte cu ulei şi nu se bea vin. Totuşi, există şi anumite zile în care cu “dezlegare”.

joi – 21 noiembrie, de sărbătoarea Intrării în biserică a Maicii Domnului;

sâmbătă – 23 noiembrie;

duminică – 24 noiembrie;

luni – 25 noiembrie când îi sărbătorim pe Sfânta Mare Muceniță Ecaterina și pe Sfântul Mare Mucenic Mercurie;

sâmbătă – 30 noiembrie când îl sărbătorim pe Sfântul Apostol Andrei, cel Întâi chemat, Ocrotitorul României;

duminică – 1 decembrie;

marți – 3 decembrie când îl sărbătorim pe Sfântul Cuvios Gheorghe de la Cernica și Căldărușani;

joi – 5 decembrie când îl sărbătorim pe Sfântul Cuvios Sava cel Sfințit;

vineri – 6 decembrie când îl sărbătorim pe Sfântul Ierarh Nicolae, Arhiepiscopul Mirelor Lichiei;

sâmbătă – 7 decembrie când o sărbătorim pe Sfânta Muceniță Filofteia de la Curtea de Argeș; duminică – 8 decembrie;

joi – 12 decembrie când îl sărbătorim pe Sfântul Ierarh Spiridon, Episcopul Trimitundei;

sâmbătă – 14 decembrie;

duminică – 15 decembrie.

Mai mult: http://www.libertatea.ro/detalii/articol/postul-craciunului-traditii-superstitii-471449.html#ixzz2kmuy9vVI

Sfantul Alexandru a fost un personaj de seama al primului sinod ecumenic de la Niceea (325). Accede la scaunul episcopal al Alexandriei in 313. In timpul episcopatului se confrunta cu schisma lui Meletie, iar incepand cu anul 319, cu unul dintre cei mai mari adversari ai ortodoxiei, Arie, unul din preotii sai slujitori, care a inceput sa predice o invatatura neconforma cu traditia si credinta Bisericii. La inceput Alexandru a incercat sa rezolve noua tensiune in mod pasnic. Ereziarhul si adeptii sai refuza orice conciliere. Este in cele din urma chemat in fata unui sinod local (321)

Aici Arie si adeptii sai vor sustine ca Fiul nu era vesnic, ci a fost creat de “Cuvantul” sau intelepciunea impersonala a Tatalui si, prin urmare, era strain esentei Tatalui, cunoscandu-L pe Acesta in mod imperfect, Fiul fiind creat pentru a fi un instrument al Tatalui la crearea omului. Unul din episcopii participanti la sinod a intrebat: Poate El atunci sa se schimbe din bine in rau? Tabara ariana a raspuns: “intrucat este faptura creata, o astfel de schimbare nu este imposibila”. Sinodul a pronuntat pe loc anatema! In sprijinul apararii ortodoxiei a fost chemat si Osie, episcop de Cordova. Criza s-a accentuat, determinandu-l pe imparatul Constantin cel Mare sa convoace primul sinod ecumenic de la Niceea (325), care ii excomunica pe Arie si pe Meletie.

Din corespondenta sa, despre care Sf. Epifaniu ne spune ca ar fi cuprins 70 de scrisori (Contra ereziilor 69, 4), s-au pastrat doua epistole. Alte scrieri care i-au fost atribuite, s-au pastrat in siriaca si copta. Acestea includ si Sermo de Anima et Corpore deque Passione Domini, in care trateaza despre relatia dintre trup si suflet si despre necesitatea si roadele patimilor Mantuitorului.

Dupa parerea lui Alexandru, erezia ariana isi afla sorgintea in subordinationismul lui Pavel din Samosata si Lucian din Antiohia. El afirma, fara echivoc, ca Fiul lui Dumnezeu nu a fost facut “din lucruri care nu sunt” si ca nu a fost timp cand El nu a existat, insa a fost nascut din Tatal, fiind asemenea Tatalui. Cuvantul este Fiul lui Dumnezeu nu prin adoptiune (thesei) ci prin natura (physei). Din aceasta pricina Fecioara Maria este cu adevarat theotokos. La randul Lui, Fiul este unicul nascut mijlocitor prin care Tatal aduce universul la existenta din nimic.

Intrucat epistolele lui Alexandru au fost scrise inainte de sinodul ecumenic de la Niceea, nu vom gasi in ele limbajul hristologic care se va impamanteni in gandirea crestina de dupa acest sinod. Cu toate acestea, regasim in ele aceeasi acuratete doctrinara si finete de gandire prezente in formulele doctrinare niceene.

Rugaciune catre Sfantul Alexandru

Noi, turma ta, prin vitejia ta, ierarhe, izbavindu-ne de marirea idoleasca a celor necredinciosi, multumim tie si cantam cantare pentru biruinta. Celui ce a doborat pe Arie si, cu totul, a legat limba filosofului, graim: Bucura-te, Sfinte Ierarhe Alexandre!

De astazi, crestinii intra in Postul Pastelui. Lasata secului de branza, care a avut loc ieri, a precedat intrarea in perioada marelui post de dinaintea Sfintelor Pasti. In calendarul ortodox, Postul Mare incepe pe 6 martie si se incheie la 22 aprilie. Invierea Domnului va fi sarbatorita de ortodocsi la 23 aprilie. Pentru credinciosii catolici, postul Pastelui a inceput pe 1 martie, de Martisor, cu Miercurea Cenusii (Dies Ceneris) Anul acesta, in ritul latin, Pastele va fi sarbatorit pe 16 aprilie.

Locuitorii din mediul rural pastreaza si azi, cu mare rigoare, datinile legate de perioada postului cel lung, de 40 de zile. La pranz participa doar familia iar, dupa-amiaza, cei casatoriti se duc in vizita la nasii de cununie. Finii duc nasilor bucate alese din care nu lipsesc vinul, gaina fripta si dulciurile – in special placintele cu mere, branza sau dovleac. Dupa Lasata secului, orice bun crestin trebuie sa respecte trei principii: nepomenirea raului, postul si milostenia Duminicile care vor urma reprezinta etape ilustrand, simbolic, prin pilde, momente ale ultimei parti din viata pamanteasca a Mantuitorului. Dupa lunga perioada dintre Craciun si Paste, numita si Dulcele Craciunului, fara interdictii alimentare si libera pentru orice distractii, omul trebuie acum sa se gandeasca la curatirea trupului, pentru a da aripi sufletului. In calendarul bisericesc, Lasata Secului are doua etape care conduc treptat catre post: Duminica Lasatului sec de carne (26 februarie) si Duminica Lasatului sec de branza (5 martie). Prima este numita si Duminica Infricosatei Judecati, cand li se aminteste crestinilor sa nu pacatuiasca, intrucat va veni candva si ceasul Judecatii de apoi. Saptamana dintre ele, pregatitoare pentru post, poarta numele de Saptamana Branzei sau Saptamana Alba, cand se mananca lactate si oua. Pestele va mai putea face parte din meniul ortodocsilor in zilele de dezlegare, pe 25 martie, de Buna Vestire, si pe 16 aprilie, in Duminica Floriilor. Fiecare sambata din Postul Sfintelor Pasti este dedicata pomenirii mortilor. In satele romanesti, Lasata Secului era punctul central al unei perioade de doua saptamani, din care prima era incarcata de ritualuri caracteristice sfarsitului iernii (Saptamana Nebunilor), iar cealalta saptamana praznuia inceputul de an agrar si venirea primaverii (Saptamana Caii lui Santoader).