scris de:prof. Ioan Tuleu

Când brigada 1 specială de comandos britanică acostă pe plaja Sword din Normandia în 6 iunie 1944, cimpoierul lordului Lovat, William Millin, sări în apa care-i ajungea până la subțiori. Vedea fumul ridicându-se pe plajă în fața lui și auzea pârâitul aruncătoarelor de mine. În timp ce Millin înainta cu greu prin apă spre țărm, Lovat îi strigă. „hai băiete, cântă-ne „Highland Laddie!”. Cufundat în apă până la brâu, Millin  puse muștiucul la gură și bălăcindu-se în valurile ce se spărgeau de mal, prinse a țiui cu foc din cimpoi. Ajuns pe uscat se opri, fără să-i pese de rafalele de mitralieră, trase aer în piept și, mergând ca la paradă în susul și în josul plajei, se puse iar pe cântat. Soldații defilară prin fața lui în timp ce țiuitul înfocat al cimpoiului se amesteca cu șuieratul gloanțelor și vuietul obuzelor. Millin cânta „The Road to the Isles” (Drumul către insule). Ține-o așa băiete ! îi strigă un soldat. Aruncă-te pe burtă măi bezmeticule îi strigă altul.

scris de> prof. Ioan Tuleu

Lupta cea mai cumplită, rezistența germană cea mai înverşunată în timpul invaziei anglo-americane în Normandia, și cele mai numeroase pierderi s-au petrecut în timpul debarcării  americanilor pe plaja Omaha. Unele ambarcații incapabile să-și croiască drum prin labirintul de obstacole, sub tirul ucigător de pe faleze, au trebuit să se retragă, rătăcind de-a lungul coastei în căutarea unui loc de debarcare mai puţin apărat. Altele, încăpăținându-se să acosteze în sectoarele prevăzute, au fost bombardate atât de rău, încât oamenii săriră peste bord în apa adâncă, unde au fost deîndată bombardați fără milă. Alte șlepuri săriră în aer de cum atinseră țărmul. Nava sublocotenentului Edward Gearing, cu treizeci de soldați din Divizia 29, se dezintegră într-o clipă, la treisute de metri de la ieșirea din Vierville. Gearing și oamenii lui fură proiectați în mare. Lovit, pe jumătate înecat, locotenentul de 19 ani ieși la suprafață la câțiva metri de locul unde se scufundase barca sa. Alți supraviețuitori începură să apară în jur. Nu mai aveau nici arme, nici căști, nici echipament. Timonierul dispăruse și, aproape de el, Gearing văzu pe unul din soldații săi zbătându-se sub greutatea unei stații radio prinse de spinare și urlând cât îl ținea gura. „Pentru numele lui Dumnezeu, mă înec”. Nimeni nu putu să ajungă la timp la radiotelegrafist pentru a-i da ajutor. Dispăru sub ochii lor. Încercările prin care aveau să treacă Gearing și resturile gupei sale erau abia la început. Abia după trei ore au ajuns pe plajă. Acolo Gerring a aflat că era singurul ofițer din toată compania care scăpase teafăr. Toți ceilalți muriseră sau fuseseră grav răniți. (Cornelyus Ryan, p. 178)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Parașutiștii aliați din diviziile aeropurtate trimise deasupra Normandiei în 6 iunie 1944, cădeau în cele mai neașteptate locuri, în mlaștini, în râuri, în copacii pădurii, în mijlocul dușmanului etc. Mulți au pierit din acest motiv. Iată însă o întâmplare inedită în care un soldat a aterizat în mijlocul unui sat, în cel mai vizibil loc, dar a supraviețuit. S-a întâmplat în orășelul Sainte-Maire-Eglise, în piața căruia locuitorii se adunaseră și priveau fascinați eliberarea care venea din cer. Mii de parașutiști erau lansați în zonele de aterizaj, cei din Divizia 82 la nord vestul orașului, iar cei din Divizia 101 la est și ușor către vest între Saint-Maire-Eglise și plaja Utah. Când și când, datorită distanțării săriturilor, parașutiștii răzleți cădeau în infernul din piața bisericii. Unul sau doi, încărcați cu muniție, grenade și explozibil nimeriră chiar în casa în flăcări. Se auziră câteva urlete, apoi împușcături și explozia muniției care sărea în aer.

În mijlocul acestei grozăvii și zăpăceli generale, soldatul Steele se cramponă cu tenacitate de o viață ce nu mai ținea decât de un fir de păr. Parașuta lui, agățată de turla bisericii, atârna până la streașină. Auzea strigăte și urlete. În piață și pe străzi vedea nemți și americani  trăgând unii în alții. Aproape paralizat de groază, vedea în jur-împrejurul lui sau încrucișându-se deasupra capului, gloanțe trecând ca niște fulgere roșii. Steele încercase să-și taie chingile, dar pumnalul îi căzuse din mână jos, în piață. Își dădu seama că singura lui scăpare era să facă pe mortul. Pe acoperișul bisericii, la câțiva metri de el, mitraliorii nemți trăgeau în tot ce le ieșea în cale, numai asupra lui nu. Atârna în chingi, lăsând atât de bine impresia că este mort, încât locotenentul Willard Young, din Divizia 82, care trecu pe lângă el când focul era mai aprig, își amintește și azi de cadavrul spânzurat de turla bisericii. Steele rămase așa peste două ore , până când fu luat prizonier de nemți. Spaima și durerea cauzată de rana de la picior fuseseră atât de puternice, încât nu-și mai amintește de clopotul care la capul lui bătuse fără încetare. (Cornelius Ryan, p. 125).

scris de: prof. Ioan Tuleu

Debarcarea aliaților anglo-americani pe plajele Normandiei, în data de 6 iunie 1944, a fost un moment crucial în desfășurarea celui de al Doilea Război Mondial. Locul și data debarcării au constituit o mare surpriză pentru germani care se așteptau la o debarcare la Calais, dar și pentru francezii civili din Franța ocupată. Unul dintre primii americani aterizați pe pământul francez a fost soldatul Robert M. Murphy, din Regimentul 505 al Diviziei 82 Aeropurtate, iar doamna Levrault a fost prima care a văzut un militar care venea să elibereze patria sa. Dar iată cum s-au petrecut lucrurile: „Bătrâna doamnă auzi deasupra capului un foșnet straniu venind de undeva de sus. Ridică ochii. Plutind, îndreptându-se spre grădina ei, văzu o parașută sub care se legăna ceva voluminos. Preț de o clipă, un nor acoperi luna și soldatul Robert Murphy rostogolindu-se de-a berbeleacul în grădină, căzu cu un zgomot surd la câțiva metri de ea. Doamna Levrault încremeni.

Parașutistul de 18 ani scoase la iuțeală din cismă un pumnal, tăie chingile parașutei, înhăță un sac mare și se ridică în picioare. Deabia atunci dădu ochii de doamna Levrault. Stătură așa câteva clipe cu privirea pironită unul la celălalt. Parașutistul îi păru straniu și înfricoșător bătrânei franțuzoaice. Era înalt și slab și vopseaua de camuflaj de pe față îi scotea în evidență pomeții și nasul. Părea copleșit de greutatea armelor și a echipamentului. Apoi, în timp ce bătrâna doamnă rămăsese țintuită locului de frică, incapabilă să mai facă vreo mișcare, strania arătare duse un deget la gură, solicitându-i tăcerea, și dispăru ca prin farmec. De-abia atunci, doamna Levrault sări ca friptă. Apucând poalele cămășii de noapte, se năpusti ca o nebună în casă. Văzuse unul din primii americani care pusese piciorul pe pământul Normandiei. Era ora 0 și 15 mintte, marți 6 iunie. Ziua Z abia începuse.” (Cornelius Ryan, Ziua cea mai lungă, Editura Politică, București 1965, p. 100)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Aterizarea parașutiștilor aliați pe pământul Normandiei în noaptea de 6 iunie 1944 a dus la cele mai inedite și spectaculoase situații. Unii dintre soldați au nimerit chiar în… gura lupului precum în situația de față relatat de Cornelyus Ryan: „Doi parașutiști coborâră din cerul întunecat drept pe peluza postului de comandă al generalului maior Josef Reichert, comandantul diviziei 711 germane. Când huruiră avioanele deasupra lor, Reichert, care juca cărți cu câțiva ofițeri, se repezi, împreună cu aceștia, pe verandă, tocmai bine ca să-i vadă aterizând pe cei doi englezi.

Ar fi greu de spus care dintre ei a rămas mai uluit: Reichert sau cei doi englezi. Șeful cercetării diviziei captură și dezarmă pe cei doi parașutiști și îi duse în fața generalului pe verandă. Năucit, Reichert nu putu decât să exclame: „De unde naiba ați ieșit ?”, la care unul dintre parașutiști răspunse cu aplomb, ca unul care a stricat fără să vrea o petrecere: „Sunt dezolat bătrâne, dar am picat aici cu totul din întâmplare”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Se împlinesc 70 de ani de când pe plajele Normandiei, în 6 iunie 1944,  a avut loc cea mai mare operație aero-navală din cel de Al Doilea Război Mondial. Peste cinci mii de nave de transport și de război și aproximativ 12 mii de avioane au luat cu asalt zidul Atlanticului, considerat inexpugnabil de către Hitler, constituind astfel al doilea front în Europa.

A fost o acțiune decisivă în înfrângerea Germaniei naziste, din acea zi a devenit limpede că popoarele din Europa de vest vor fi eliberate iar democrația va reveni acolo unde a fost alungată de un regim criminal și dictatorial. Aceasta este în primul rând semnificația sărbătoririi, acolo pe plaje, a evenimentului la care au participat aliații de atunci, între care se detașau prin importanța contribuției la victoria finală Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii.

Numai că, și în astfel de momente aniversare, există oameni neliniștiți, care nu se pot elibera de angoase și de formule ideologizante, care nu își pot aminti detașați de politic un eveniment întâmplat cu multe decenii în urmă. Spunem asta pentru că, iată, un blogger de pe Adevărul live scrie că debarcarea de pe plajele Normandiei a avut rolul de a împiedica cizma rusească să cotropească Europa de Vest. Este un mod cât se poate de rău intenționat și parșiv în a afirma că americanii și englezii asta au urmărit că, în această logică,  nu i-ar fi interesat eliminarea dominației Germaniei pe de pe continent și stoparea tendințelor acesteia de hegemonie mondială.

Trebuie spus că Germania nazistă nu ar fi putut fi înfrântă fără contribuția decisivă a armatelor Uniunii Sovietice, că ceea ce a urmat în Europa de Est este o altă „afacere” politică, sau, altfel spus, a fost prețul plătit pentru marea victorie din 8 mai 1945.