scris de> Ioan Tuleu

Generalul Erhard Raus povestește în memoriile sale și câteva episoade în care soldați nemți au fost uciși imediat după capturare de către sovietici, uneori aplicându-le tratamente mutilante:

„Pe 25 iunie 1941, două baterii din Divizia 267 infanterie de lângă Melniki (Grupul de armată Centru) au fost atacate în decursul unei străpungeri rusești de noapte și toți soldații au fost trecuți prin baionetă. Cadavrele pe care le-am găsit mai târziu prezentau până la 17 răni de baionetă, chiar și în ochi. După câteva săptămâni, pe când cerceta o pădure în căutare de forțe inamice, un batalion din regimentul 465 infanterie a fost atacat din toate părțile de lunetiști ruși aflați în copaci și a înregistrat 75 de morți plus 25 de dispăruți în acțiune. Când un atac ulterior a securizat zon, toți dispăruții în acțiune au fost găsiți împușcați în gât. (Erhard Raus, Operațiuni Panzer, p. 58. Nu a fost primul episod de acest fel, cu două zile înainte a fost înregistrat un alt caz de soldați nemți mutilați după ce au ajuns în mâinile rușilor.

În martie 1942, unitățile germane se aflau într-o contraofnsivă pe frontul de la Harkov. „În timpul luptelor pentru satul Jijdra, de la începutul lunii martie, un batalion din Regimentul 590 Grenadieri, Divizia 321 infanterie a primit misiunea de a curăța un sector plin hățișuri. Atacul a eșuat. Pe 19 martie, când sectorul a revenit în mâinile noastre în urma unui contraatac, au fost găsite 40 de cadavre de soldați cu ochii scoși, sau cu urechile, nasurile și organele genitale retezate. Cadavre găsit în alt sector al câmpului de bătălie purtau semnele unor mutilări similare”. (Erhard Raus, Operațiuni panzer, p. 221)

scris de prof. Ioan Tuleu: Radu Mărculescu, prizonier de război internat în lagărul de ofițeri de la Oranki, povestește în cartea lui „Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică” cazul de un imens dramatism al unei tinere nemțoaice internată în același lagăr. „În rândul întâi la spectacolele noastre (spectacole de teatru organizate de prizonierii internați n.n.) ședea o tânără și frumoasă nemțoaică. Ședea pe un scaun flancată de doi foarte tineri ofițeri nemți. De scaunul ei se rezema o pereche de cârje. Purta pantaloni care – cum îmi dădui de îndată seama – nu ascundeau zvelte și grațioase picioare de fată, ci sinistre proteze de lemn. Cum va fi ajuns aici în lagăr această minunată făptură, care în ciuda tragicei sale condiții, păstra totuși în privire un zâmbet și o lumină ca o împăcare cu soarta ?

Pe domnișoara von Bredaam am mai întâlnit-o în plimbările mele cu japonezul Yomori Toru. Era permanent asistată de doi ofițeri nemți. Niciodată aceiași. Făceau cu schimbul. O ajutau să meargă în cârje. O țineau să nu cadă. Probabil că nu de mult începuse ea să folosească protezele. Pe unul dintre acești însoțitori, un locotenent prusac, îl cunoscusem mai dinainte. Îmi mai procura câte o carte germană. Cu o astfel de ocazie, vizitându-l la baracă, mi-a povestit tragica ei pățanie. Fusese ridicată de NKVD-ul din orașul ei împreună cu câteva sute de femei, majoritatea din familii burgheze înstărite, unele chiar nobile cum era a ei. Înghesuite în bou-vagon și mânate spre est, la fiece oprire erau ținta bestialităților gărzilor, care alegeau dintre ele, ca dintr-un țarc de vite, pe cele mai tinere și mai drăguțe, apoi le târau până la vagonul ceasovoilor, unde le supuneau unui viol în grup. La o astfel de siluire a căzut victimă și ea. Leșinată după oribilul supliciu, la o staționare a fost târâtă îndărăt spre vagonul ei. Numai că trenul s-a pus brusc în mișcare, iar ea, inertă cum era, a căzut între șine și roțile i-au retezat picioarele. Avea numai 18 ani, până la vremea aceea nici măcar nu o sărutase un băiat. (Radu Mărculescu, Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, Editura Humanitas, București, p. 514)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Iarna 1941-1942 a fost teribilă și a afectat ambele tabere aflate în luptă pe frontul de est. Armata 2-a șoc sovietică a străpuns liniile de apărare ale germanilor din apropiere de Leningrad (ianuarie 1942), însă nu putea avansa decât foarte încet. Se deplasau doar noaptea: în timpul zilei se ascundeau în pădure. Înaintarea nu era ușoară. Pentru a-și croi drum prin zăpada groasă, soldații trebuiau să formeze coloane în rânduri de câte 15 oameni. Primul rând înainta, călcând zăpada, care în unele locuri le venea până la brâu. După 10 minute primul rând era retras și își ocupa poziția în urma coloanei. Dificultatea de mișcare era provocată de faptul că, din când în când, soldații ajungeau în porțiuni de mlaștină, pe jumătate înghețate și la pâraie care erau acoperite cu un start subțire de gheață. Cizmele le erau ude și le înghețau picioarele. Nu aveau posibilitatea de a le usca, întrucât le era interzis să aprindă focuri când se opreau pentru odihnă. Caii le erau la capătul puterilor. Au terminat combustibilul și vehiculele s-au oprit. Au fost siliți să transporte în spinare muniția, echipamentele și hrana.

Mulți nu făcuseră baie de luni întregi. Erau murdari, permanenți flămânzi și înfrigurați. Își săpau adăposturi în zăpadă, ghemuindu-se laolaltă sub mantalele impermeabile ca să se încălzească. Unii dintre ei luau îmbrăcăminte de la cei morți. Când aveau posibilitatea de a aprinde foc, tăiau picioarele cadavrelor pentru a le înmuia și scoate cizmele. Se pare că ambele părți au adaptat această practică. La fel și civilii. Vasilii Grosman a descris cum, în timpul luptelor din jurul Moscovei, un bătrân a adus de pe câmpul de bătălie un sac plin cu picioare înghețate. A ținut picioarele pe soba din izba lui ca să scoată cizmele și ghetele mai ușor.„ Încălțămintea germană nu era prea bună”, a mai comentat Grossman: Nu era făcută pentru purtare. (Rodric Braithwaite, p. 536,

scris de: prof.Ioan Tuleu

Iarna 1941-1942 a fost teribilă și a afectat ambele tabere aflate în luptă pe frontul de est. Armata 2-a șoc sovietică a străpuns liniile de apărare ale germanilor din apropiere de Leningrad (ianuarie 1942), însă nu putea avansa decât foarte încet. Se deplasau doar noaptea: în timpul zilei se ascundeau în pădure. Înaintarea nu era ușoară. Pentru a-și croi drum prin zăpada groasă, soldații trebuiau să formeze coloane în rânduri de câte 15 oameni. Primul rând înainta, călcând zăpada, care în unele locuri le venea până la brâu. După 10 minute primul rând era retras și își ocupa poziția în urma coloanei. Dificultatea de mișcare era provocată de faptul că, din când în când, soldații ajungeau în porțiuni de mlaștină, pe jumătate înghețate și la pâraie care erau acoperite cu un start subțire de gheață. Cizmele le erau ude și le înghețau picioarele. Nu aveau posibilitatea de a le usca, întrucât le era interzis să aprindă focuri când se opreau pentru odihnă. Caii le erau la capătul puterilor. Au terminat combustibilul și vehiculele s-au oprit. Au fost siliți să transporte în spinare muniția, echipamentele și hrana.

Mulți nu făcuseră baie de luni întregi. Erau murdari, permanenți flămânzi și înfrigurați. Își săpau adăposturi în zăpadă, ghemuindu-se laolaltă sub mantalele impermeabile ca să se încălzească. Unii dintre ei luau îmbrăcăminte de la cei morți. Când aveau posibilitatea de a aprinde foc, tăiau picioarele cadavrelor pentru a le înmuia și scoate cizmele. Se pare că ambele părți au adaptat această practică. La fel și civilii. Vasilii Grosman a descris cum, în timpul luptelor din jurul Moscovei, un bătrân a adus de pe câmpul de bătălie un sac plin cu picioare înghețate. A ținut picioarele pe soba din izba lui ca să scoată cizmele și ghetele mai ușor.„ Încălțămintea germană nu era prea bună”, a mai comentat Grossman: Nu era făcută pentru purtare. (Rodric Braithwaite, p. 536,

scris de: prof. Ioan Tuleu

În 16 decembrie 1944, germanii dezvoltă o ultimă mare ofensivă pe frontul de vest împotriva anglo americanilor cu scopul de a-i arunca în mare. Bătălia a fost complită, cu succese inițiale germane dar până la urmă a fost stopată cu grele pierderi din parte trupelor lui Hitler și așa epuizate. Episoadele din cursul acestei operațiuni au cunoscut însă și momente de acalmie și de compasiune așa cum s-a întâmplat în ceea ce urmează:

„La un moment dat, pentru câteva minute scurte bătălia se oprește. Stranie atmosferă, amplificată și mai mult de apropierea Crăciunului. În pivnița sanatoriului Saint-Edouard, un rănit american zace întins pe jos. Părintele Hanlet îi dă ultima împărtășanie. Un soldat din Leibstandarte (Divizie Waffen SS germană) se apropie și pune o țigară între buzele muribundului. Acesta reușește să scotocească în buzunar, scoate o bucată de ciocolată și i-o întinde preotului, murmurând:

-Pentru camaradul german.

SS-istul acceptă acest gest umil dar îi şi spune părintelui Hanlet:

-Dar nu pot s-o mănânc. E plină de sânge.

scris de: prof. Ioan Tuleu

În noaptea aceea, de 6 iunie 1944, pe tot cuprinsul Normandiei, parașutiștii anglo-americani se întâlniră pe neașteptate cu nemții. Viața oamenilor nu depindea decât de sângele lor rece și adesea de fracțiunea de secundă necesară pentru a apăsa pe trăgaci. La cinci kilometri de Sainte-Mere-Eglise, locotenentul John Walas din Divizia din 82 aeropurtată aproape că se poticni de o santinelă germană care păzea un cuib de mitraliere. Preț de o clipă, îngroziți, cei doi oameni se uitară fix unul la celălalt. Germanul reacționă primul. Trase orbește în Walas. Glonțul lovi închizătorul puștii pe care Walas o ținea drept în fața pântecului, îl zgârâie la mână și ricoșă. După care amândoi se întoarseră și o rupseră la fugă.

Maiorul Lawrence Legere, din Divizia 101, scăpă din încurcătură grație vorbăriei. Pe un câmp între Sainte-Maire-Eglise și plaja Utah, Legere se îndrepta către punctul de întâlnire, în fruntea unui mic grup pe care-l adunase de pe câmpul de atarizare. Deodată, fu interpelat în nemțește. Nu știa nici o boabă germană, dar vorbea admirabil franceza. Cum ceilalți oameni erau în urm lui la o oarecare distanță și nu fuseseră văzuți, el se dădu drept un tânăr fermier și explică cu lux de amănunte, într-o franțuzească curgătoare, că fusese la o fată și se întorcea acasă. El se scuză că depășise ora stingerii. Pe când vorbea, desfăcu în grabă micuța bandă izolatoare de pe cuiul de siguranță al unei grenade, lipită acolo pentru a preveni o declanșare accidentală. Tot vorbind, smulse cuiul, lansă grenada și se aruncă la pământ. Când se ridică constată că ucise trei nemți. „Când m-am întors să-mi regăsesc viteazul meu grup  – își amintește legere – nu mai era nici țipenie de om”. (Cornelius Ryan, p. 131)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Atunci când își puneau în gând să obțină ceva, generalii ruși sacrificau oricâți oameni trebuia pentru scopul propus. Așa a procedat și generalulAlexandr Rodimțev, comandantul Diviziei 13 gardă aflată pe frontul de la Stalingrad în toamna anului 1942. Albert Burkovski povestește că într-un moment dificil al bătăliei, pentru că avea nevoie de informații de la inamic, a trimis un soldat să captureze un neamț. Soldatul trimis nu s-a mai întors. Așa că a plecat un al doilea. Nici acela nu s-a mai întors așa că a trimis cinci oameni unul după altul până când a fost adus prizonierul neamț atât de necesar. Duritatea bătăliei impunea probabil și asemenea comportamente, mai ales că în armata roșie individul costa prea puțin față de ideea de bază

scris de: prof. Ioan Tuleu

Aterizarea parașutiștilor aliați pe pământul Normandiei în noaptea de 6 iunie 1944 a dus la cele mai inedite și spectaculoase situații. Unii dintre soldați au nimerit chiar în… gura lupului precum în situația de față relatat de Cornelyus Ryan: „Doi parașutiști coborâră din cerul întunecat drept pe peluza postului de comandă al generalului maior Josef Reichert, comandantul diviziei 711 germane. Când huruiră avioanele deasupra lor, Reichert, care juca cărți cu câțiva ofițeri, se repezi, împreună cu aceștia, pe verandă, tocmai bine ca să-i vadă aterizând pe cei doi englezi.

Ar fi greu de spus care dintre ei a rămas mai uluit: Reichert sau cei doi englezi. Șeful cercetării diviziei captură și dezarmă pe cei doi parașutiști și îi duse în fața generalului pe verandă. Năucit, Reichert nu putu decât să exclame: „De unde naiba ați ieșit ?”, la care unul dintre parașutiști răspunse cu aplomb, ca unul care a stricat fără să vrea o petrecere: „Sunt dezolat bătrâne, dar am picat aici cu totul din întâmplare”.