de prof. Ioan Tuleu: La 16 noiembrie 1941, armata germană a reluat atacul asupra Moscovei cu intenția de a intra în capitala sovietică și a o cuceri, pentru a da astfel o lovitură mortală sovieticilor.

Germanii au fost favorizați în faza inițială de frigul care a înghețat drumurile și pistele aviatice, permițând deplasarea trupelor în bune condiții. Aceasta, după ce noroaiele din octombrie s-au dovedit un obstacol greu de trecut. Numai că, la sfârșitul lui decembrie termometrele arătau deja treizeci de grade sub zero în timpul zilei și sub patruzeci și chiar mai mult noaptea. Vehiculele automobile și tancurile, pentru care nemții nu aveau pregătite uleiuri, antigeluri și grăsimi pentru iarnă, nu voiau să demareze și nici o forță omenească nu ar fi putut urni mașinile după o noapte glacială. Uleiul înghețat împiedica arborele de transmisie să se învârtă în motoarele ale căror blocuri se spărgeau precum sticla; bateriile erau în întregime golite, șenilele tancurilor și roțile erau un bloc de gheață și trebuiau să aprindă focuri pe sub blindaje pentru a putea pune motoarele în funcțiune și pentru a se putea deplasa. Soldații nu aveau haine călduroase și încălțări de iarnă, apărători pentru urechi și mănuși. Trenurile care transportau echipament de iarnă și mantale îmblănite, colectate de la locuitorii orașelor germane, erau blocate lângă Smolensk, pentru că frigul imobilizase locomotivele, dintre care 70 % erau scoase din uz ori de câte ori gerul se înăsprea. Vagoanele cu muniții, platformele încărcate cu tancuri și camioane erau imobilizate în depouri, sub o pătură de zăpadă. Când primele garnituri au ajuns în sfârșit la trupele epuizate, și-au dat seama că nimeni, în Germania, nu s-a gândit să facă haine îndeajuns de călduroase. Degerăturile au ajuns o adevărată molimă printre soldații de pe front. Într-o singură zi s-a raportat că între 1.500-3.000 de soldați au fost supuși unor operații de amputare de membre înnegrite de ger. În aceste condiții ofensiva asupra Moscovei a fost stopată și Armata roșie a putut să pornească o amplă contraofensivă și să respingă cu circa 300 kilometri germanii din fața Moscovei.

scris de:prof. Ioan Tuleu

După ce a luptat pentru apărarea Moscovei, Anufrie și unitatea sa OMSBON au desfășurat raiduri adânci în teritoriul ocupat. „Aveam întotdeauna la noi câte patru grenade”, și-a amintit el, „două antitanc și două de mână”. Ni s-a spus să păstrăm una pentru noi și să o folosim dacă eram răniți sau pe cale de a cădea în mâna dușmanilor. Într-o ocazie, unității mele i s-a dat ordin să stopeze înaintarea a trei divizii germane. Din 80 oameni, doar 12 au supraviețuit. A trebuit să ne retragem prin zăpadă mare, dar unul dintre camarazii mei a fost lovit de focul unei mitraliere. La început am crezut că murise. Dar el s-a mișcat. A apărut o dilemă morală oribilă: chiar dacă încercam, nu puteam să îl salvez și aveam să mor și eu. Dacă îl lăsam acolo, nu aș fi putut să trăiesc de rușine. El mi-a rezolvat problema, pentru că a făcut o grenadă se explodeze”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

În timpul raidului nemțesc din noaptea de 21/22 iulie 1941, de gardă la Biroul de Transport al Serviciului Central de Ambulanță din Moscova era o tânără pe numele Ruskih: „Alarma a sunat la 10 seara. Mi s-a spus să stau lângă telefon și să nu mă mișc de lângă el. În curtea spitalului au căzut câteva bombe incendiare. În secția pediatrie a izbucnit un incendiu. S-a dat ordin de mutare a copiilor în adăpost. Lucrătorii de la serviciul de ambulanță s-au oferit să îi conducă. În momentul când au părăsit clădirea pentru a se duce la vehicole, în apropiere a căzut o bombă de mare calibru. Un șofer a fost ucis de o schijă, altul a fost doborât de suflu, dar copiii au fost evacuați în siguranță. Suflul a spart geamurile de la biroul meu. Am stins luminile din cauza camuflajului și am stat pe întuneric cât a mai durat raidul, rămânând lângă telefon pentru a păstra legătura cu personalul. Au sosit răniți și a trebuit să îi tratez. Când raidul a încetat, am ieșit să văd ce se întâmplase. Urme de mâini însângerate pe pereți și bălți de sânge pe pământ. Clădirea policlinicii fusese distrusă. Toată curtea spitalului fusese presărată cu cioburi, uși sfărâmate și cercevele rupte”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Era în ianuarie 1942, an de război, când o iarnă cum n-a mai fost nici măcar în Rusia, bântuia pe întinsele stepe estice. Armata sovietică a dezlănțuit o amplă ofensivă în fața Moscovei, pentru a înlătura cumplita amenințare care amenința Moscova. În apărare, la Rjev, se afla regimentul SS „Der Fuhrer”. Roșii atacau cu încăpăținare, lansând atac după atac. În a șasea zi sovieticii atacă din nou. Blindatele lor se apropie la 50 de metri de pozițiile în care sunt îngropați oamenii din Compania 10 a regimentului și trag în plin asupra lor o ploaie de obuze. Rușii nu vor înceta focul timp de 30 de minute. Apoi se întorc și se retrag într-o pădure din apropiere.  Nu mai e nimic, doar tăcere și frig. Două ore mai târziu, un om se târăște din tranșeele din linia întâi până la postul de comandă al batalionului, unde se prăbușește, plin de sânge și de zăpadă înghețată. Pare rănit rău de tot. Comandantul batalionului, Hauptsturmfuhrerul Bollert vine în grabă. Rănitul mai găsește puterea de a se ridica și de a lua poziție de drepți: „SS Sturmmann Wagner, la ordinele dumneavoastră”. Dar se prăbușește. Întins la pământ el lasă să îi scape un geamăt, dar apoi mai poate să încheie raportul în termeni regulamentari: „Vă raportez că sunt singurul supraviețuitor al companiei 10 !

scris de: prof.Ioan Tuleu 

Știrile bune, pozitive își fac greu loc în presa românească și cu atât mai bucuros ești când dai peste o informație care vine să scoată în evidență performanța unei personalități care s-a impus atenției unor instituții de prestigiu din străinătate. O asemenea personalitate este, iată, academicianul Ioan-Aurel Pop, rectorul universității Babeș-Bolyai din Cluj, care a fost inclus de către Universitatea din Oklahoma într-un clasament al celor mai buni pedagogi din lume.

L-am cunoscut pe prestigiosul academician, i-am și luat un interviu pe probleme de istorie a Transilvaniei și m-a cucerit încă de la început  prin modestia afișată, franchețea, bunul simț și totala detașare cu care răspundea la întrebări. Dar nu despre ce mi-a spus în interviu, era prin 2009, vreau să aduc aminte ci despre ceea ceea am aflat într-o conversație purtată într-un cadru particular, în afara relației profesionale.

Astfel am aflat că fiind președintele Asociației de Colaborare Româno-Ruse din cadrul Academiei s-a deplasat la Moscova într-o vizită amicală, pentru a stabili cadrul optim de colaborare între savanții celor două țări. Acolo, printre altele, i s-a reproșat României că a retras din postul de ambasador  pe astronautul  Dumitru Prunariu.  Era un om cunoscut acolo, cunoștea foarte bine limba rusă și mai mult a fost decorat cu titlul de erou al Uniunii Sovietice și, prin urmare, nu se putea renunța la o asemenea personalitate, aflată într-un post de mare importanță, în favoarea unui necunoscut.  Reamintesc că Dumitru Prunariu a fost retras din post în 2005, după ce se schimbase guvernarea în România. Noii potentați au procedat la schimbări în toate funcțiile, așa cum se întâmplă de obicei la schimbarea gărzii, fără să țină cont de personalitatea, probitatea profesională, ținuta morală etc, ci pur și simplu se acționa virtutea principiului prin care „ai voștri trebuie să plece și să vină ai noștri”. În cazul prezentat se poate ușor observa cât au progresat de atunci relațiile cu Rusia, marea putere de la răsărit, curtată de toate celelalte puteri ale lumii.