scris de:prof. Ioan Tuleu

Atacul terorist asupra redacţiei publicaţiei umoriste „Charlie Hebdo” a provocat o imensă emoţie şi o extraordinară desfăşurare de forţe politice, cu prezenţa a cincizeci de şefi de stat şi de guvern într-o demonstraţie fără precedent, desfăşurată la Paris. Aşa ceva nu s-a întâmplat nici după atacurile cu mult mai mulţi morţi de la New York asupra turnurilor gemene, atacul asupra şcolii de la Beslam din Rusia, sau atacurile de la metroul din Londra, sau asupra gării Atocha de la Madrid.

De data aceasta, s-a spus că este în pericol libertatea de expresie şi, prin urmare, solidaritatea este necesară. Dar exact libertatea de expresie este în pericol după acel atentat, pentru că, iată, se încearcă restrângerea unor libertăţi în favoarea unei mai mari securităţi. Deasmenea, asupra lumii musulmane s-au desfăşurat atacuri în presă şi statele au reacţionat printr-o mai atentă supraveghere a fundamentaliştilor şi arestarea lor, soldată cu morţi şi răniţi. Au existat şi mişcări de stradă în statele musulmane soldate, la rândul lor, cu incendierea unor biserici creştine şi maltratarea şi uciderea unor persoane din Europa.

Este un efect de bumerang, care poate avea urmări imprevizibile atunci când câinii războiului sau cei ai răzbunării sunt scăpaţi din lesă. Şi avem exemple nenumărate în istorie despre urmări catastrofale ale unor acte teroriste care, iniţial, poate nici nu au urmărit aşa ceva. Recent, omenirea întreagă a comemorat împlinirea a o sută de ani de la declanşarea Primului Război Mondial. În 28 iunie 1914, printr-un act terorist, este ucis la Sarajevo, de către sârbul Gavrilo Princip, prinţul moştenitor al coroanei Austro-Ungariei, Franz Ferdinand. A urmat apoi un măcel între popoare, soldat cu aproximativ 20 milioane de morţi, inclusiv 1,8 milioane de sârbi.

În 27 februarie 1933, Marinus van der Lubbe a dat foc clădirii Reichstagului german, provocând o reacţie populară vehementă urmată de măsuri de restrângere a libertăţilor cetăţeneşti, arestarea şi trimiterea în lagăre a membrilor Partidului Comunist şi ai Partidului Social-Democrat din Germania, pentru ca, până în vara aceluiaşi an, să fie scoase înafara legii toate partidele, înafara celui nazist. Tot în Germania nazistă, atacul terorist efectuat de evreul Herschel Grynszpan, în 7 noiembrie 1938, asupra secretarului trei  al Legaţiei germane de la Paris, Ernst vom Rath, a declanşat un pogrom îngrozitor, la care au participat sute de mii de germani, asupra evreilor din Germania, soldat cu victime, mii de firme şi sinagogi incendiate. Atacul a venit ca o mănuşa în sprijinul politicii antisemite promovate de regimul lui Hitler. Dacă nu a existat atentatul terorist, el a fost inventat, aşa cum s-a întâmplat cu aşa zisul atac asupra postului de radio de la Gleiwitz, din noaptea de 31 august 1939, care a fost momentul declanşării celui de Al Doilea Război Mondial. Dar nu numai din Germania putem lua asemenea exemple, mai ales dictatorii s-au folosit de asemenea acte, pentru a se lupta cu adversarii politici sau cu propriul popor. Asasinarea liderului bolşevic al Leningradului, Kirov, în 1934, i-a oferit lui Stalin prilejul de a se răfui cu adversarii lui din propriul partid.

Inclusiv Statele Unite ala Americii şi-au rezolvat anumite probleme de strategie mondială după atentatele din 11/9, intervenind în Afganistan, adică la graniţa Pakistanului şi Irakului, state care trebuiau controlate în vederea unor politici globale de dominaţie. Pe plan intern, s-au prevalat de lupta antiteroristă prin restrângerea unor libertăţi cetăţeneşti, adoptând „Patriot Act”.

Aşadar, atentatele au provocat dintotdeauna reacţii supradimensionate ale statelor împotriva cetăţenilor, în numele aşa zisei securităţi, dar care nu au făcut altceva decât să limiteze libertăţile în folosul liderilor, al complexului militar sau al dominaţiei unor monopoluri comercial-industriale. Oamenii de rând nu au câştigat nici libertate, nici securitate, nici bunăstare.

scris de prof. Ioan Tuleu

Până unde merge libertatea cuvântului, respectiv libertatea de expresie, iată o dezbatere declanşată de recentele evenimente teroriste din Paris, capitala Franţei, unul dintre statele cele mai liberale în această privinţă. Libertatea pe care şi-au luat-o jurnaliştii de la o revistă satirică, “Charlie Hebdo”, a atras reacţia celor care s-au simţit lezaţi în sentimentele lor religioase, care au procedat la o execuţie în masă.

Există o libertate deplină ? Ei, uite că nu şi vin cu o întâmplare de pe când mă aflam în Statele Unite, date nouă ca un exemplu de democraţie şi de libertate individuală. Eram, în urmă cu mai mulţi ani, împreună cu un prieten într-un restaurant din Los Angelesiar alături s-a aşezat un negru, dar era atât de negru încât am exclamat. Fii atent cât de negru este individul acesta ! Prietenul meu a reacţionat imediat spunându-mi să vorbesc mai încet şi să nu mai pronunţ cuvântul negru, pentru că pot avea o reacţie brutală chiar din partea celui vizat. Atunci am aflat că termenul folosit pentru populaţia de culoare este cel de afro-american, în caz contrar putând fi pedepsit.

Imediat mi-am adus aminte că nici în România nu pot să-i mai spun celui mai închis la culoare ţigan, ci rrom. Altfel intră în funcţiune Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării. A păţit-o şi preşedintele Traian Băsescu când a folosit sintagma “ţigancă împuţită” într-un cadru privat, dar dezvăluit de presă. Ştim, deasemenea, că expresiile şi propaganda antisemite şi antimozaică sunt categoric interzise, chiar şi negarea holocaustului putând atrage sancţiuni pecuniare sau chiar mai severe.

Mă întreb, în aceste condiţii, dacă antisemitismul nu se referă şi la arabi, respectiv la religia musulmană ? Şi arabii sunt semiţi, descind din patriarhul Avraam, şi ei aparţin, după unii, altei “rase” umane, prin urmare jignindu-i în ce au ei mai scump şi îi defineşte ca popor şi cultură, profetul Mohamed, comitem un act de rasism condamnat de lege şi datini. Atunci, până unde merge libertatea de expresie ? Păi, până unde nu îi provoc semenului meu un sentiment înjositor, de fiinţă umană de rang inferior.