scris de: prof. Ioan Tuleu

S-a scris mult despre suferințele prizonierilor români, germani, unguri internați în lagărele sovietice. Dar, pentru a fi drepți, trebuie să arătăm că nici prizonierii sovietici nu au ieșit mai bine din captivitate.  Este știut că aproape același procent din cei 4,5 milioane de prizonieri sovietici au pierit în lagărele germane. Iată o mărturie germană despre tratamentul aplicat sovieticilor: Locotenentul german Fritz Hockenjos consemnează în jurnalul său că  în ziua de 25 noiembrie 1941 s-a oprit la Riga în drum spre frontul Leningrad unde a văzut primii ruși prizonieri de război care lucrau la calea ferată sub paza unui lituanian. „Sunt îmbrăcați în zdrențe și au fețe înfometate, fără expresie. Arată atât de înfometați încât ai impresia că se vor prăbuși în orice moment. Au venit la tren și au început să cerșească  – ezit să fac această comparație, dar nu există alta – precum animalele. Băieții noștri buni la inimă, le-au dat pâine, dar lituanianul i-a alungat pe bieții nenorociți cu patul puștii. În timp ce se îndepărtau printre șine, adunau pielițe de cârnați, firimituri de pâine și chiștoace de țigări, înfundând cu disperare totul în gură. Lituanianul ne-a explicat că în lagăr mor în fiecare zi de foame și din cauza bolilor aproximativ 50 de prizonieri ori sunt împușcați în timp ce încearcă să evadeze”.

scris de : prof. Ioan Tuleu

Se știe că viața prizonierilor de război din lagărele sovietice era deosebit de grea, foametea, frigul, bolile de tot felul secerând numeroase vieți din rândurile lor. Dar nici viața civililor ruși, cu care prizonierii veneau uneori în contact nu era mai bună, războiul punându-și adânc amprenta. În aceste condiții au existat prizonieri români care și-a luat puținul de la gură pentru a-l oferi civililor înfometați.  Un caz de supremă milă și dăruire pentru aproapele ne prezintă părintele Dimitrie Bejan, aflat prizonier de război în lagărul Oranki-Mănăstârka, de lângă Nijni-Novgorod (Gorki). Era în vara anului 1947, când seceta cumplită a cuprins tot estul Europei și cu atât mai mult Rusia devastată de război. Desigur că nici prizonierii nu o duceau bine cu mâncarea, care era neîndestulătoare, dar aveau asigurată o minimă porție pentru supraviețuire, pentru a putea munci. În schimb, populația civilă, alcătuită în majoritate din femei, copii și bătrâni, murea la propriu de foame. În același timp copiii erau învățați să se  ferească de prizonieri, povestindu-se despre ei cele mai înfiorătoare povești. Numai că, până la urmă,  foamea a învins orice reținere: ”Dar a venit vremea aceasta de foamete și copiii și-au învins spaima. Cum ne vedeau ieșind din lagăr, alergau înaintea noastră pe lângă cordonul ceasovoilor (paznici n.n.) și cerșeau: dă-ne nene o bucățică de pâine, căci murim de foame”. Ne uitam la ei: mici slabi, gălbejiți, neîngrijiți și cu lacrimi în ochi. Mâinile lor mici, slabe, numai oase se întindeau tremurând spre noi. Glasurile lor erau ca ale unor pisici aruncate la gârlă. „Dați-ne o bucățică de pâine în numele lui Hristos …”Soldații îi fugăreau, înjurându-i. Noi scoteam din buzunar o bucată de pâine – era viața noastră – și le-o aruncam pe iarbă. Se repezeau ca uliul asupra porumbelului. (Dimitrie Bejan, Oranki, p. 100)