de prof. Ioan Tuleu: Cu toate că erau presați să se conformeze normelor unei culturi a brutalității, au existat și câțiva gardieni japonezi (în lagărul de la Ofuna) care au refuzat să participe la violență.

Într-un incident, un deținut a fost bătut cu bâta cu atâta sălbăticia, încât era clar că va fi omorât. În mijlocul bătăii, gardianul a fost chemat în altă parte și i s-a ordonat altuia, cunoscut sub numele de Hirose, să termine bătaia. Întrucât se aflau într-un loc în care nu puteau fi văzuți de ceilalți gardieni, Hirose i-a spus captivului să țipe ca și cum ar fi primit bătaie, apoi a început să dea cu bâta în podea. Cei doi și-au jucat rolurile până când s-a auzit suficientă „bătaie”. Deținutul a rămas cu convingerea că Hirose i-a salvat viața.

Pentru o conduită ca a lui Hirose era nevoie de un curaj ieșit din comun. Oriunde în Japonia, simpatia față de prizonierii de război constituia un tabu. Când o fetiță care locuia lângă lagărul de la Zentsuji și-a exprimat compasiunea față de prizonieri, comentariile ei au stârnit un scandal național. (Laura Hillebrand, op. cit p. 294)

scris de prof. Ioan Tuleu: Radu Mărculescu, prizonier de război internat în lagărul de ofițeri de la Oranki, povestește în cartea lui „Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică” cazul de un imens dramatism al unei tinere nemțoaice internată în același lagăr. „În rândul întâi la spectacolele noastre (spectacole de teatru organizate de prizonierii internați n.n.) ședea o tânără și frumoasă nemțoaică. Ședea pe un scaun flancată de doi foarte tineri ofițeri nemți. De scaunul ei se rezema o pereche de cârje. Purta pantaloni care – cum îmi dădui de îndată seama – nu ascundeau zvelte și grațioase picioare de fată, ci sinistre proteze de lemn. Cum va fi ajuns aici în lagăr această minunată făptură, care în ciuda tragicei sale condiții, păstra totuși în privire un zâmbet și o lumină ca o împăcare cu soarta ?

Pe domnișoara von Bredaam am mai întâlnit-o în plimbările mele cu japonezul Yomori Toru. Era permanent asistată de doi ofițeri nemți. Niciodată aceiași. Făceau cu schimbul. O ajutau să meargă în cârje. O țineau să nu cadă. Probabil că nu de mult începuse ea să folosească protezele. Pe unul dintre acești însoțitori, un locotenent prusac, îl cunoscusem mai dinainte. Îmi mai procura câte o carte germană. Cu o astfel de ocazie, vizitându-l la baracă, mi-a povestit tragica ei pățanie. Fusese ridicată de NKVD-ul din orașul ei împreună cu câteva sute de femei, majoritatea din familii burgheze înstărite, unele chiar nobile cum era a ei. Înghesuite în bou-vagon și mânate spre est, la fiece oprire erau ținta bestialităților gărzilor, care alegeau dintre ele, ca dintr-un țarc de vite, pe cele mai tinere și mai drăguțe, apoi le târau până la vagonul ceasovoilor, unde le supuneau unui viol în grup. La o astfel de siluire a căzut victimă și ea. Leșinată după oribilul supliciu, la o staționare a fost târâtă îndărăt spre vagonul ei. Numai că trenul s-a pus brusc în mișcare, iar ea, inertă cum era, a căzut între șine și roțile i-au retezat picioarele. Avea numai 18 ani, până la vremea aceea nici măcar nu o sărutase un băiat. (Radu Mărculescu, Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică, Editura Humanitas, București, p. 514)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Alexandru Trânc, din Mărăuş, a fost unul dintre numeroşii prizonieri români înternaţi la Stalingrad pentru a reconstrui oraşul complet dărâmat după cumplitele lupte desfăşurate acolo. Traiul în lagăr era de o duritate extremă, doar cei foarte puternici supravieţuind. Dar să-l lăsăm pe el să povestească ce s-a întâmplat acolo: „În lagăr eram cazaţi 400 într-o baracă. Erau podele pe jos. Dacă aveai o cărămidă la cap era bine. Dar după ce te culcai nu te puteai întoarce numai dacă se întorceau toţi din rând.Uşanu stătea o clipă închisă în timpul nopţii. Aveam un cântar să împărţim pâinea şi trăgeam la sorţi bucata cuvenită. Dacă nimereai mjlocul, care era aşa de moale încât de dădeai cu el de perete se lipea, atunci o încurcai. Se mai şi fura şi iar era scandal. Iarna nu mai puteam de frig, ne încălzeam unul de la altul şi sufeream de atacul păduchilor. Din cauza păduchilor am avut tifos în lagăr şi numai ce vedeai că vecinul din pat era mort. În fiecare dimineaţă pleca din lagăr maşina încărcată cu morţi. Îi duceau în pielea goală şi îi aruncau unul peste altul într-o groapă comună.

Dar să vă spun cum o fost omorât unul dintre noi. Era de vreo 50 de ani, o fost luat dintr-un sat din Basarabia. În timp ce treceam pe lângă el  l-or luat ca să completeze formaţia, pentru că aveam unul lipsă. Într-o zi omul nostru o intrat într-o groapă să-şi facă necesităţile, dar o stat prea mult. Când o descoperit santinela lipsa lui ne-o culcat pe toţi l-a pământ, s-o dus şi s-o uitat în groapă şi deodată am auzit poc… poc. Cinci focuri o tras în el, dar nu o murit pe loc. Abia în dormitor şi-o dat obştescul sfârşit. O fost tare greu acolo. Tatăl meu, care o fost în armata ungurească în primul război mondial o fost şi el prizonier la ruşi, dar parcă nu i-o fost aşa de greu”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

În noaptea de 2 pe 3 februarie 1945 a avut loc o evadare în masă din lagărul de la Mauthausen, la care au participat câteva sute de deţinuţi. Cei mai mulţi dintre ei au fost însă omorâţi de gărzile SS sau au fost prinşi la scurt timp. Au existat însă şi supravieţuitori, printre care Victor Ucrainţev şi Ivan Bitjukov, care au reuşit să treacă prin ochiurile plasei întinse de trupele SS. Cazul celor doi este povestit de Christina Bernadac în „186 de trepte Mauthausen” Victor Ucrainţev şi Ivan Bitjukov, după ce au rătăcit prin pădure se strecurară noaptea pe proprietatea primarului din Holzleiten. Într-un hambar dădură peste trei zilieri agricoli, repartizaţi de către administraţia unui lagăr de deţinuţi cultivatorului. Doi erau sovietici, Vasili Logovatovscki şi Leonid Şaşero, al treilea Metyk, polonez. Ei înţeleseseră imediat situaţia. După ce le-a fost potolită foamea cu cartofi fierţi, pregătiţi pentru animale ei hotărâră să-i ascundă în podul casei primarului. Existau puţine probabilităţi că vor fi căutaţi acolo sus. Zilierii ştiau că-şi riscă viaţa dacă prizonierii ar fi fost descoperiţi. Dar ei ar fi acceptat acest risc. Şi, onorabilul primar din Holzeitein, care lua parte activă la căutarea evadaţilor, nu bănuia că cei pe care îi căuta cu atâta înverşunare se aflau atât de aproape de el; în podul situat exact deasupra patului său şi că ei dormeau acolo acoperiţi de trifoi. Timp de cincisprezece zile, cei trei zilieri îi adăpostiră pe evadaţi. Ei îi hrăneau, furând alimente de la primar şi reducându-şi propria lor raţie. Când liniştea se restabili în regiune, ei le procurară haine civile. În sfârşit, într-o noapte Ukrainţev şi Bitjukov porniră la drum după ce le mulţumiră salvatorilor.

scris de: prof.Ioan Tuleu

Sandu Cernat a fost șef al Biroului subzistență al Diviziei 20 Infanterie. În 20 noiembrie 1942, când a început contraofensiva sovietică, Divizia 20 se apăra la sud de orașul Stalingrad și a căzut în încercuire în 23 noiembrie, împreună cu Armata 6 germană. După o luptă înfiorătoare în încercuire, supraviețuitorii s-au predat în 31 ianuarie 1943 și au fost duși în lagărele de prizonieri din interiorul staului sovietic. Sandu Cernat și camarazii săi au ajuns după o călătorie lungă și groaznică, care a decimat efectivul,  în Lagărul 29 din Kazahstan. Dar suferințele nu se vor opri la poarta lagărului: „Trebuie s-o spun că mulţi dintre prizonieri erau aproape de treapta animalică, datorită foamei şi mizeriei îndurate. Era între prizonieri o adevărată luptă pentru supravieţuire. În lagăr se mânca orice: broaşte, râme, şerpi, arici, urzici, păpădie, susai, ştevie, lobodă, troscot şi altele, binenţeles toate crude. În primele luni de prizonierat, în lagărul de la Krasnoe Armesk, s-a mâncat chiar şi carne de om. Am dedus acest lucru deoarece găseam mulţi morţi cărora le lipseau păr- ţile cărnoase, muşchii membrelor şi fesele.