scris de Ioan Tuleu

E.B. Sledge povestește că în timpul luptelor cu japonezii pentru insula Peleliu din pacific, mulți soldați americani obișnuiau să ia de pe cadavrele japonezilor diverse obiecte ca amintire. Iată însă și o întâmplare cu totul și cu totul ieșită din comun: „În timp ce luam o baionetă și o teacă de sabie de pe un cadavru – mărturisește soldatul american E.B Sladge – am observat un infanterist marin în preajmă. Nu făcea parte din secția de mortiere, dar se întâmplase să treacă pe acolo și voia și el o parte din pradă. S-a apropiat de mine trăgând ceva ce-am presupus că era un cadavru. Însă japonezul respectiv nu murise. Fusese rănit grav la spate și nu-și mai putea mișca mâinile; altfel i-ar fi opus o rezistență până la ultima suflare.

În gura japonezului se vedeau strălucind niște dinți uriași, cu coroană aurită, iar cel care-l luase prizonier îi voia. Fixă vârful cuțitului la baza unui dinte și lovi mânerul cu palma. Fiindcă japonezul se zbătea și dădea din picioare, vârful cuțitului alunecă de pe dinte și se înfipse în gura victimei. Infanteristul marin îl ocărî și, dintr-o mișcare, îi despică obrajii până la la urechi. Apăsă cu piciorul maxilarul inferior al nefericitului și încercă din nou. Sângele curgea șuvoi din gura soldatului japonez. A început să se zbată disperat și a scos un gâlgâit. I-am strigat infanterisului:

-Nu-l mai lăsa să se chinuie!

Singurul răspuns a fost o înjurătură. Un alt infanterist a dat fuga, i-a tras un glonț în țeastă soldatului inamic și i-a pus capăt suferinței. Individul pus pe jaf a bombănit și a continuat să-și adune prada netulburat. (E.B. Seladge, „Războiul din Pacific, în Peleliu și Okinawa”, E Corint, p 193)

de prof. Ioan Tuleu: Din cei 132.134 de prizonieri aliați care se aflaseră în mâinile japonezilor, 35.756 muriseră, o rată a morții de 27 la sută. Cei mai mulți dintre cei care fuseseră luați la muncă forțată de către japonezi pieriseră ca urmare a tratamentului la care fuseseră supuși. Femeile de reconfortare de naționalități diferite care fuseseră luate cu forța de japonezi vor suferi ca urmare a traumelor psihologic pentru tot restul vieții lor. Un număr necunoscut dintre ele se sinucid.

Numeroși prizonieri ai japonezilor suferiseră o soartă deosebit de înfiorătoare și crudă. Din toate rapoartele strânse mai târziu de autoritățile americane și de secția australiană pentru crime de război, devine clar că practica larg răspândită a canibalismului printre soldații japonezi în războiul din Asia-Pacific (sarcina demoralizantă de a curăța Noua Guineee și Borneo) reprezenta ceva mai mult decât o serie de incidente întâmplătoare, comise de indivizi sau grupuri mici, supuse condițiilor extreme.

Mărturiile arată că acest canibalism era o strategie militară sistematică și organizată. Obiceiul tratării prizonierilor ca pe niște vite umane nu survenise ca urmare a prăbușirii disciplinei. De obicei era dirijat de ofițeri. În afara localnicilor, victimele canibalismului includ soldați papuași și prizonieri de război australieni, americani, și indieni care refuzaseră să se alăture Armatei Naționale Indiene. La sfârșitul războiului, paznicii japonezi îi menținuseră pe indieni în viață pentru a-i putea măcelări și mânca pe rând. Nici măcar naziștii nu coborâseră la un asemenea nivel. Deoarece subiectul era atât de supărător pentru familiile americane aliații cenzuraseră informațiile și au au adus cazul în fața Tribunalului pentru crime de război de la Tokio din 1946. (Antony Beevor, Al doilea Război Mondial, E RAO, p. 792)

de prof. Ioan Tuleu: Cu toate că erau presați să se conformeze normelor unei culturi a brutalității, au existat și câțiva gardieni japonezi (în lagărul de la Ofuna) care au refuzat să participe la violență.

Într-un incident, un deținut a fost bătut cu bâta cu atâta sălbăticia, încât era clar că va fi omorât. În mijlocul bătăii, gardianul a fost chemat în altă parte și i s-a ordonat altuia, cunoscut sub numele de Hirose, să termine bătaia. Întrucât se aflau într-un loc în care nu puteau fi văzuți de ceilalți gardieni, Hirose i-a spus captivului să țipe ca și cum ar fi primit bătaie, apoi a început să dea cu bâta în podea. Cei doi și-au jucat rolurile până când s-a auzit suficientă „bătaie”. Deținutul a rămas cu convingerea că Hirose i-a salvat viața.

Pentru o conduită ca a lui Hirose era nevoie de un curaj ieșit din comun. Oriunde în Japonia, simpatia față de prizonierii de război constituia un tabu. Când o fetiță care locuia lângă lagărul de la Zentsuji și-a exprimat compasiunea față de prizonieri, comentariile ei au stârnit un scandal național. (Laura Hillebrand, op. cit p. 294)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Japonezul Sone Kazuo fusese crescut de bunica sa, o credincioasă budistă devotată, care îl învățase că, în viață, cel mai mare păcat posibil era să ucizi o ființă. Când fusese mic, luase în serios acest lucru și se simțea vinovat când se întâmpla să calce din greșeală o furnică în dumul său spre școală. Dar toate astea rămăseseră undeva în urmă, iar el, la puțin timp după debarcarea armatei japoneze în Shanghai, (august 1937) decapitase deja primul său prizonier. Unitatea sa descoperise trei soldați inamici în timp ce atacau o poziție chineză. Inițial, au vrut să-i împuște, dar un soldat mai în vârstă, care luptase în nord-estul Chinei, a avut o idee mai bună. „De ce să nu le tăiem capetele” – spusese el. Apoi se întoarse spre Sone: „Rareori ai ocazia să tai capul cuiva. E o experiență pe care nu o uiți curând. Domnule ar trebui să încercați asta”. Fiind comandant de grupă și aflându-se în fața soldaților săi, Sone n-a îndrăznit să-și arate slăbiciunea. A acceptat, iar soldatul mai vârstnic a preluat, nerăbdător, inițiativa, ordonând unui grup de ostași din apropiere să-i escorteze pe cei trei prizonieri până pe malul râului, unde i-a obligat să se așeze în genunchi. Sone a pășit în spatele primului prizonier și și-a ridicat sabia. Dintr-o dată, s-a simțit cuprins de panică, dar nu putea să dea înapoi. „Ucide”, a strigat el din toți rărunchii și a lovit cu o asemenea forță, încât sabia a tăiat dintr-o lovitură gâtul omului și trupul s-a îngropat în pământul din fața ghetelor sale. Capul retezat s-a rostogolit de pe dig ca o minge de fotbal și a căzut în apă cu o pleoscăitură înceată, aproape insesizabilă. Totul durase câteva secunde, dar Sone se simțea de parcă ar fi fost într-un vis în care totul se mișca doar cu încetinitorul.

scris de: prof. Ioan Tuleu

După ce au ajuns pe o insulă a Pacificului ocupată de japonezi, aviatorii americani, Louie Zamperini și Russel Allen Philips, au fost prinși și transportați în lagăr pe insula Kwajalein. Aici au avut parte de condiții chiar mai îngrozitoare decât cele pe care le-au avut în 47 zile de navigat cu barca pe Pacific: Iată cum povestește Laura Hillebrand tortura din celulele închisorii în care au fost azvârliți: „Căldura din celulă era copleșitoare. Păduchii mișunau pe trupul captivilor. Țânțarii zburau în jurul lor în nori atât de groși, încât palma se umplea de sânge, atunci când Louie strângea pumnul. Diarea i se agravase, acum elimina și sânge. În fiecare zi striga disperat că vrea un doctor. La un moment dat a venit unul. A intrat în celulă, s-a ghemuit și s-a uitat la el, a chicotit și a plecat.

Încovrigați pe podeaua acoperită de pietriș, prizonierii aveau senzația că le ies oasele prin piele. Louie s-a rugat să i se dea o pătură pe care să stea, dar cererea i-a fost ignorată. Toată ziua și-o petrecea încercând să-și întărească membrele, se chinuia să se ridice în picioare, rămânea așa un minut sau două, ținându-se de perete după care aluneca înapoi pe podea. Îi era dor de barcă.

Două înghițituri pe zi nu erau nicidecum suficiente pentru a reface pierderile masive de lichid suferite de organismul lui. Setea a devenit mult mai chinuitoare decât fusese vreodată în zilele naufragiului. S-a târât spre ușă și a cerșit apă. Paznicul s-a îndepărtat, apoi s-a întors cu o cănuță. Louie plin de recunoștință, s-a apropiat de geam să ia cana. Atunci paznicul i-a aruncat lichidul fierbinte pe față. Însă Louie era atât de deshidratat încât nu se putea stăpâni să nu cerșească apă în continuare. Episodul s-a repetat de cel puțin patru ori, iar apa fierbinte i-a umplut fața de bășici. Louie era conștient că ar putea să moară din cauza deshidratării iar o parte din el chiar spera să se întâmple asta.

La capătul holului zăcea Phil. Șobolanii mișunau peste tot, se cățărau pe găleata cu fecale, se bălăceau în urină, îl trezeau noaptea din somn când i se plimbau pe față. Din când în când era scos afară, așezat în fața unei găleți cu apă și i se ordona să se spele pe mâini și pe față, Phil își băga capul în găleată și sorbea apa.

Paznicii își cultivau constant disprețul față de captivi, aruncându-le priviri încărcate de ură, arătându-le gesturi amenințătoare, țipând la ei. Practic în fiecare zi aveau izbucniri violente iar Phil și Louie deveneau ținta furiei lor; japonezii aruncat în ei cu pietre sau țigări aprinse, îi scuipau sau îi pocneau cu bățul. Louie știa când începe criza: auzea mai întâi niște pași grăbiți. Se gândea de fiecare dată că furia lor era provocată de vreo victorie a americanilor. Situația se agrava când paznicul era însoțit de cineva; atunci încerca să-și impresioneze camaradul cu tratamentul aplicat captivilor. (Laura Hillenbrad, p. 270)

scris de: prof. Ioan Tuleu

În luna august 1937, era periculos să fii japonez în Shanghaiul asediat. Astfel Baba Toraji un tânăr japonez angajat al unui magazin universal exclusivist a plecat în oraș să-și caute un coleg care întârziase mult prea mult dintr-o deplasare în folosul magazinului. Nu a trecut prea mult până ce l-a găsit pe Sakanichi, prins într-o mulțime de chinezi, care îl identificaseră ca fiind japonez. Ambii bărbați au fost bătuți cu brutalitate și abandonați în stradă. Baba a fosat declarat mort la sosirea unui echipaj medical de pe ambulanță. Colegul său mai tânăr a ajuns la spital cu răni grave.

Tot în acele zile un grup de 8 japonezi își făcuse apariția în mod cu totul neinspirat în Bund, încercând să-și croiască drum printr-o mulțime densă. Începuseră imediat schimburile de injurii. Cineva ridicase un pantof aruncat și îl azvârlise spre ei. Japonezii o rupseseră la fugă și șapte reușiseră să scape. O cărămidă uriașă zburase prin aer și îl lovise în spate pe cel de-al optulea care căzuse la pământ, în vreme ce gloata se năpustise asupra lui: Niște bărbați săreau cu picioarele pe corpul nenorocitului, relatase „North China Daily News”. Alții cu bețe și cărămizi apărute nu se știe de unde, îl stâlciră în bătaie de la cap până la picioare”. În cele din urmă nefericitul a fost salvat și dus la spital în stare critică.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Cel mai mult se temeau aviatorii americani să ajungă prizonieri la japonezi. Cu toții au auzit ce s-a întâmplat după ce japonezii au ocupat Nanjing, capitala Chinei. Japonezii încercuiseră orașul, luând ostatici peste o jumătate de milion de civili și 90 de mii de soldați chinezi. Soldații s-au predat după ce li se promisese că vor fi lăsați în viață și vor fi făcuți prizonieri. Apoi ofițerii japonezi au emis un ordin scris care prevedea: Toți prizonierii de război vor fi executați.

A urmat nebunia. Imposibil de înțeles și de relatat: șase săptămâni de omoruri sălbatice. Mii de prizonieri de război au fost decapitați, mitraliați, uciși cu baioneta sau arși de vii. Apoi japonezii și-au îndreptat atenția către civili, luîndu-se la întrecere în omoruri, violînd  zeci de mii de persoane, mutilându-le și crucificându-le  sau asmuțind câinii pe ele. Soldații japonezi s-au fotografiat lângă cadavre hăcuite, capete tăiate sau femei legate pentru a fi violate. Presa japoneză scria articole despre concursurile de omor  ca și când ar fi fost vorba despre punctaje obținute la baseball și lăuda eroismul competitorilor. Istoricii estimează că soldații japonezi au ucis între 200 000 și 430 000 de chinezi,  dintre care 90 de mii erau prizonieri de război, în ceea ce avea să fie cunoscut ca masacrul de la Nanjing.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Singurele momente care spărgeau monotonia rutinei zilnice erau bătăile. Prizonierii erau bătuți fiindcă își încrucișau mâinile la piept, fiindcă se dezbrăcau pentru a-și zvânta rănile, fiindcă își spălau dinții, fiindcă vorbeau în somn. Cel mai frecvenți erau bătuți fiindcă nu înțelegeau ordinele, care mai mereu erau strigate în japoneză. Zeci de prizonieri erau aliniați și bătuți cu bătele peste genunchi, pentru presupusa vină a unuia dintre ei. Pedeapsa favorită era să-i oblige pe prizonieri să stea nemișcați, uneori ore întregi,  în poziția „ofuna”, chinuitoare și obositoare, în care oamenii trebuiau să stea cu genunchii flexați și cu mâinile deasupra capului. Cei care cădeau ori lăsau mâinile jos, erau loviți cu bâta sau loviți cu picioarele. Prizonierii care încercau să-i ajute erau atacați și ei, cu mai multă violență, așa încât victimele trebuieau să se descurce singure. Orice tentativă de a te proteja, ghemuindu-te, apărându-ți fața cu mâna, provoca o violență și mai mare. Prizonierul Glenn Mc Connell avea să-și amintească mai târziu:„Principala mea preocupare era să-mi păstrez nasul întreg și să nu fiu făcut bucăți. Bătăile scria el, erau atât de violente, încât mulți dintre noi se întrebau dacă vom mai apuca să vedem sfârșitul războiului.

scris de prof.Ioan Tuleu

Când soarele a răsărit deasupra Sheshan, comandantul de divizie (japonez) Tani Hisao a ieșit clătinându-se din clădirea în care rămăsese pe timpul nopții și s-a îndreptat spre locul unde se afla o mitralieră, loc care oferea o bună perspectivă asupra peisajului de jos. Uniforma sa era împroșcată cu noroi iar ochelarii erau sparți și legați cu o bucată de sfoară. A privit în jos: „Cât de mulți oameni” , a murmurat el. Câmpul de bătaie era presărat cu cadavre, în marea lor majoritate chinezi. Unii zăceau pe drum, alții în șanțuri, iar alții erau risipiți pe câmpurile de orez din preajmă. Erau cu sutele.

Un ofițer japonez care coborâse dealul ca să inspecteze locurile a observat ceva care se agita într-un morman de cadavre însângerate. Un soldat chinez s-a târât de sub cadavre, s-a ridicat în picioare, iar, când a văzut că era înconjurat de inamici, și-a ridicat arma și s-a împușcat. Este inamicul nostru dar s-a dovedit a fi demn de admirație, a spus ofițerul, plecându-și capul în semn de respect. La mică distanță, oamenii din divizie au mers la râu să ia apă pentru a-și fierbe orezul. Oglinda ei era acoperită cu o masă încâlcită de cadavre, dar, chiar dacă le-a păsat în vreun fel de aceasta, n-au arătat-o nici o secundă. Le era foame și trebuia să mănânce.( Peter Harmsen, p. 344)

scris de: prof. Ioan Tuleu

În bătălia navală de la Midway (4-6 iunie 1942), piloții japonezi de pe avioanele Zero și-au dovedit pe deplin măiestria în înfruntările directe cu americanii, stârnind chiar admirația lor. Dar amintirea cea mai puternică le-a lăsat-o fanaticul care nu s-a mulțumit să bombardeze și să mitralieze de la mică înălțime. Mergând înainte singur, s-a întors pe spate și, plin de aroganță, a zburat deasupra pistei aeroportului în această poziție. Era cât pe ce să le facă figura și să scape. Timp de câteva secunde infanteriștii de marină l-au privit, l-au privit atât de uimiți, încât au uitat să și tragă. Apoi și-au venit în fire și toate tunurile au deschis focul. În cele din urmă, antiaeriana l-a lovit și japonezul s-a precipitat în lagună. Aroganța afișată i-a fost fatală.