Vremea  ajută. Vremea rea a putut să creeze și condiții favorabile, fiind un ajutor pentru tabăra care știa să profite de ea.

Astfel,  în mod paradoxal, debarcarea anglo-americană din Normandia s-a făcut sub protecția furtunii. Prevăzută, după cum se știe, pe 5 iunie a fost întârziată din cauza vremii proaste. Forțele navale aflate deja în mișcare au fost oprite. S-a prevăzut o amânare scurtă până a doua zi pe 6 iunie. Efectul de surpriză a acționat perfect. Germanii nici nu se gândeau că debarcarea putea avea loc în asemenea condiții. Meteorologii lor anunțaseră 10-12 zile de perturbări ale vremii. Rommel plecase liniștit în concediu, în Germania, iar alți comandanți de divizie participau la un joc de război. În acest fel, sub acoperirea vremii, surpriza a fost totală pentru germani care s-au dezmeticit greu, reacționând cu întârziere.

Tot sub acoperirea vremii nafavorabile a început, pe 16 decembrie 1944, ofensiva Wehrmachtu-lui din Ardeni, ultima mare ofensivă germană înainte de ceea ce avea să fie previzibilul sfârșit, cel al înfrângerii totale și capitulării necondiționate a Germaniei. Germanii se bazau pe timpul nefavorabil aviației inamice și pe spiritul combativ scăzut  al soldaților americani. Și, într-adevăr, timp de două săptămâni, vremea nefavorabilă, plafonul jos de nori, a împiedicat atacurile aviației americane care avea supremație totală în aer. Astfel, blindatele germane au reușit străpungerea și înainarea rapidă spre obiectivul țintă, orașul belgian Anvers.

În 21 decembrie 1944, a fost încercuită Divizia 106 americană în fața localității St. Vith și germanii i-au forțat pe cei 6000 de oameni să se predea. Localitatea St. Vith a fost apărat de Divizia a 7-a până pe 21 decembrie, când aceasta a căzut în mâinile lui Manteuffel. În timpul ofensivei din Ardeni, Armata 5 panzere, condusă de Manfred von Manteuffel, a luat circa 9000 prizonieri americani. După ce au fost străpunse liniile acestora, a făcut o breșă de 30 km în linia frontului și nemții au înaintat aproximativ 100 km. Pe flancul de nord, Armata 6 germană, condusă de Dietrich, abia dacă reușea să înainteze din cauza drumurilor proaste și a rezistenței dure întâmpinate, deși detașamentele înaintate cuprindeau cele mai călite regimente, între care Regimentul 1 SS Panzere, aflat sub comanda brutalului Obersturmbannfuhrer SS Joachim Piper.

Ofensiva germană se va opri complet după 25 decembrie, când cerul se va însenina și va deveni favorabil aviației aliate care va ataca în forță blindatele germane. La începutul lui ianuarie, germanii se vor retrage pe liniile de pe care au pornit ofensiva.

Ioan Tuleu

Colaboratorul nostru, profesorul și istoricul Ioan Tuleu, ne-a oferit un interesant material dedicat deznaționalizării populației românești din Ungaria.

„Putem exemplifica și cu ajutorul unor statistici maghiare fenomenul deznaționalizării populației românești din Ungaria.

În 1881 existau 23 de localități în partea de est a Ungariei cu populație românească:

An             1881    1990    2011

Aletea        1305      361    271

Apateu         478      211         -

Bătania       1288     137    505 (români veniți din România)

Bedeu           478       48    117

Cenad ung. 1509     183    238

Chitighaz    2101   1488  1050

Jula             2608     500    974

Micherechi 1136   1848  1637

La recensământul din 1930 situația pe etnii a principalelor localități de pe granița de vest a României arăta astfel:

Chișineu Criș                Total   7551 loc

Români  4385

Maghiari 2600

Curtici                           Total   10 651

Români 7173

Maghiari 2935

Nădlac                           Total  12.467

Români 3699

Slovaci  7754

Maghiari 503

Grăniceri                       Total      5902

Români  5495

Maghiari   44

Iratoș                              Total       3611

Români    617

Maghiari 2963

Peregu Mare                    Total       3131

Români       63

Maghiari 1653

Germani    616

Pecica                              Total      18. 679

Români     7543

Maghiari   9477

Orașele din vestul României au prosperat economic și în mare parte arătau ca înainte de 1918, cu nume ungurești ale magazinelor, cu ziare în limba maghiară, cu oameni în administrație aparținând naționalităților conlocuitoare, manifestări culturale în limbile minorităților etc. România Mare s-a dovedit pe deplin viabilă, un tărâm în care diferitele etnii au trăit în bună înțelegere, cu unele excepții, în ciuda retoricii iredentiste promovată de Ungaria. România avea, în 1930, 18,1 milioane locuitori din care maghiari 1,4 milioane, iar în 1977, 1,7 milioane, adică 7,9% din populația țării.

Românii din Ungaria, post Trianon

În 1920 au fost recenzați 23.695 români în Ungaria, pentru ca în 1990 să mai existe 17.400,  iar în 2001 doar 7995.

În 1881 existau 23 de localități în partea de est a Ungariei cu populație românească semnificativă:

An              1881         1990

Aletea        1305           361

Apateu        478            211

Bătania      1288           137

Bedeu          478             48

Cenad ung. 1509          183

Chitighaz    2101        1488

Jula             2608          500

Micherechi 1136         1848

România avea, în 1930, 18,1 milioane locuitori, din care maghiari 1,4 milioane, iar în 1977 avea 1,7 milioane, adică 7,9% din popuație.

scris de: Ioan Tuleu

Foamea suportată în timpul marșului pe jos năștea cele mai fantasmagorice halucinații printre prizonieri de război, provocându-i la acte neașteptate de către gardienii lor. Sublocotenentul în rezervă Radu Mărculescu povestește un astfel de episod petrecut după luarea în prizonierat, în noiembrie 1942, la Cotul Donului: „Deodată angajați pe un ușor suiș, cu ochii ațintiți spre valea de unde trebuiau să apară camioanele cu pâine, auzirăm de sus, din capul coloanei, o comandă puternică: Na leva (la stânga). Dar mulțimea înfometată percepu cuvântul leva drept hleba (pâine). A fost deajuns unul singur să strige hleba ca întreaga coloană, prin mii de guri, să urle în delir hleba, hleba, hleba, și să se îndrepte buluc spre stânga, de unde urma să apară pâinea imaginară, năpustindu-se peste gărzile uluite de acest atac neașteptat.

Acestea, la început, se traseră îndărăt înfricoșate, apoi îndreptară țevile spre piepturile prizonierilor, răcnind din răsputeri. Nazad, nazad, streliaiu! (înapoi, napoi că trag). Dar mulțimea euforizată înainta, înainta vijelios, ca la atac, în strigăte de hleba, hleba. Îndată intuii ce se va întâmpla și, aruncându-mă cu burta la pământ, răcnii din răsputeri către ai mei: Culcaaat!. Și către ceilalți: Napooooi că vă omoară! Într-adevăr după infructuasele somații către o mulțime scoasă din minți de foame, masacrul se dezlănțui cu toată turbarea. Gărzile traseră în plin în noi, culcând la pământ sute de oameni, nu numai pe cei ce se năpustiseră spre ei, dar și pe mulți pe care focul îi prinsese pe șosea, în picioare. Când împușcăturile încetară și puhoiul de lume revărsată se trase înapoi în albia șoselei, văzui cu groază dâmbul din stânga noastră acoperit cu sute de trupuri care cu sângele lor maculau albul zăpezii. (După Radu Mărculescu, „Iluminări”, p 79-80)

Spre sfârșitul războiului soarta prizonierilor de război deținuți de germani se înrăutățește considerabil, indiferent de armatele de proveniență. În timpulm înaintării pe teritoriul german ofițerul englez Blunden întâlnește un grup de prizonieri de război americani, tineri, pe jumătate morți de foame, „cu coaste de xilofon”, obraji supți, gâturi subțiri și mâini slăbănoage. Sunt nebuni de bucurie că se întâlniseră cu un alt vorbitor de engeză. „Unii dintre prizonierii americani pe care i-am întâlnit în această dimineață par a fi cei mai demni de milă din câți am văzut. Sosiseră în Europa doar în decembrie anul trecut )1944 n.n.), merseseră imediat pe front și fuseseră izbiți din plin  de contraofensiva germană care avusese loc în Ardeni în acea lună. De la capturare fuseseră mutați aproape încontinuu dintr-un loc în altul. Povesteau despre camarazi ciomăgiți până la moarte de gărzile germane doar pentru că rupseseră rândurile pentru a lua sfeclă de zahăr de pe câmp. Erau și mai demni de milă pentru că erau doar băieți recrutați din case frumoase, dintr-o țară frumoasă, neștiind nimic despe Europa, nu duri ca australienii sau șireți ca francezii ori iremediabil de încăpățînați ca englezii. Pur și simplu nu știau despre ce era vorba”. (După Antony beevor,  „Al Doilea Război Mondial”, p 774)

scris de Ioan Tuleu

Germania și- propus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial să construiască o  vastă fabrică de cauciuc sintetic „Buna”, în apropierea lagărului de concentrare de la Auschwitz, care să satisfacă cerințele în condițiile în care sursele de cuciuc natural au devenit inaccesibile. În același timp, nemții se confruntau cu o mare lipsă de forță de muncă  deoarece frontul din răsărit, împotriva Uniunii Sovietice, absorbea numeroși bărbați combatanți. În aceste condiții Himmler aranjează să ia, inițial, în octombrie 1941, 10.000 de prizonieri ai Armatei Roșii din mâinile Wermachtului. Hoss, comandantul lagărului de la Auschwitz, scria înainte de executarea sa pentru crime de război, că aceștia ajunseseră într-o condiție foarte proastă. „Abia dacă li se dădu-se de mâncare în timpul marșului, în timpul opririlor pe drum fiind lăsați pur și simplu pe câmpurile cele mai apropiate spunându-li-se să pască la fel ca vitele orice găsesc de mâncare”. Muncind în toiul iernii, cu haine puține și reduși uneori la acte de canibalism, toți prizonierii epuizați și bolnavi „mureau ca muștele”, explică el. „Deveniseră animale, care căutau doar hrană”. Deloc surprinzător, nu fuseseră în stare să construiască mai mult de câteva rânduri de barăci, în locul celor 28 proiectate. (După Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial. p 531)

scris de; Ioan Tuleu

Pe când lupta pe dealul Shuri din Okinava, pușcașul marin american E. B. Sledge a fost pus să sape tranșeea pentru adăpostul individual: „Camarzii care săpau de o parte și de alta ocărau duhoarea și noroiul. Am început să mut noroiul dens, argilos cu lopata de infanterie ca să delimitez conturul tranșeei înainte de a săpa mai adânc. De fiecare dată trebuia să scutur bine noroiul de pe lopată, pentru că rămânea lipit de ea. Eram complet vlăguit și mi se părea că o să mă lase puterile când mai scoteam câte o lopată de mâl. Stăteam îngenuncheat în noroi, săpasem maxim 15-20 cm, când duhoarea de carne în putrefacție m-a izbit și mai tare. Nu puteam decât să continui să sap, așa că am închis gura și am început să respir icnit, fără să trag aer în piept. După ce am mai scos o lopată de țărână din groapă, de-acolo au țâșnit o grămadă de viermi  foșgăitori, împinși la suprafață de cei aflați dedesupt. Am înjurat și i-am spus ofițerului când a trecut pe acolo în ce mizerie săpam.  Dar răspunsul a fost să sap în continuare.

Scârbit am înfipt lopata în pământ, am strâns gângăniile și le-am aruncat peste marginea culmii. La următoarea tură am dezgropat niște nasturi, și resturi de material dintr-o tunică de uniformă japoneză îngropate în noroi și încă o grămadă de viermi. Am săpat în continuare. La următoarea lovitură de lopată, metalul s-a izbit de clavicula unui cadavru în putrefacție, un japonez. M-am uitat uluit și oripilat cum a tăiat metalul potecă prin stratul de noroi, râcâind pe osul murdar, alb și pe cartilagele de care-i atârnau coastele. Lopata a alunecat plescăind până în dreptul abdomenului putrezit. Duhoarea aproape că m-a copleșit și a fost cât pe ce să cad pe spate. Am simțit că mă înec și că mă ia cu greață și am zbierat exasperat: Nu pot să mai sap aici! E un gălbejit mort aici” (Japonez în argoul americanilor). Până la urmă Sledge a primit învoirea să sape în altă parte. (După E. B. Sledge, Războiul din Pacific, p. 408)

scris de; Ioan Tuleu

B. Sledge, infanterstul marin american care a luptat cu Divizia 1 infanterie marină în insulele Pacificului  mărturisește  că: „niciodată n-am suportat să văd morții noștri pe câmpul de luptă. În schimb cadavrele japonezilor nu mă deranjau foarte tare, dincolo de duhoare și muștele care trăgeau la ele”. Dar iată că a întâlnit cadavrele unor camarazi atunci când a trecut pe lângă ele  atrăgându-i atenția un camarad fiind teribil de îngrozit și de indignat.

„Am aruncat o privire rapidă într-acolo și m-am tras înapoi, revoltat și impresionat de scenă. Cadavrele erau într-o stare avansată de putrefacție și aproape înegrite de cât stătuseră afară. Asta era de așteptat în cazul morților de la tropice, dar infanteriștii respectivi fuseseră mutilați în ultimul hal de inamic. Unul dintre ei fusese decapitat. Capul îi fusese lăsat pe piept, mâinile îi fuseseră tăiate de la încheieturi și îi zăceau de asemenea pe piept, în dreptul bărbiei. M-am uitat șocat la fața lui, realizând că japonezii îi tăiaseră penisul infanteristului marin ucis și i-l îndesaseră pe gură. Cadavrul aflat lângă el avusese parte de același tratament. Al treilea fusese măcelărit, făcut bucăți ca un leș sfârtecat de un animal de pradă. (E. B Sledge, Războiul din pacific, p. 230)

scris de: Ioan Tuleu

Japonezii au fost înfuriați la culme de pierderea partavioanelor în timpul bătăliei navale de la Midwai, din 5 iunie 1942, furie pe care și-au revărsa-oasupra tuturor americanilor la care au putut ajunge. Wesley Osmus, un pilot de bombardier torpilor, în vârstă de numai 23 de ani, de loc din Chicago, a fost reperat de marinarul de veghe de pe un distrugător japonz, recuperat din apă și interogat pe punte de către un ofițer isteric, care agita o sabie. Către apusul soarelui, japonezii pierzându-și interesul față de prizonier, l-au dus pe Osmus pe dunetă și l-au măcelărit cu o toporișcă. Tânărul nu a murit imediat, agățându-se de copastie până când degetele i-au fost complet zdrobite iar el s-a prăbușit în mare. Marina imperială japoneză era la fel de abrutizată ca și armata de uscat.

scris de : Ioan Tuleu

În mediul plin de scârnăvii din insulele Pacificului, muștele întotdeauna numeroase oricum la tropice, au avut parte de o explozie demografică în timpul războiului dintre americani și japonezi. Specia nu era modesta muscă de casă. Cea mai răspândită specie de muscă din insula Peleliu era musca de carne sau Calliphora vomitoria. Această creatură are un corp rotofei, albastru verzui, cu o tentă metalică, iar aripile sale scot adesea un vâjâit când zboară.

Cu aceste insecte a trebuit să se lupte și infanteristul marin E. B. Selage: „Cu toate cadavrele, excrementele și rațiile de hrană putrezite împrăștiate de-a lungul masivelor din Peleliu, aceste insecte nesuferite erau atât de umflate, ghiftuite și leneșe încât unele deabia mai puteau să zboare. Nu puteai să le alungi sau să le sperii când se lăsau pe vreo conservă cu rații sau un baton de ciocolată. Adesea m-am trezit că îmi alunecă, pe marginea cănii de metal și îmi aterizează în cafea. De fapt trebuia să scuturăm mâncarea ca să alungăm muștele și chiar și atunci refuzau să se urnească uneori. De obicei, trebuia să-mi pun conserva cu tocană pe genunchi, folosindu-mi mâna dreaptă ca să mănânc, în timp ce cu stânga culegeam gângăniile leneșe din tocană. Refuzau să se miște sau să se lase intimidate. Era dezgustător, ca să nu zic mai rău, să vezi ditamai muscoii umflați ridicându-se de pe un cadavru  și roind deasupra rațiilor noastre de hrană.”

scris de Ioan Tuleu

E.B. Sledge povestește că în timpul luptelor cu japonezii pentru insula Peleliu din pacific, mulți soldați americani obișnuiau să ia de pe cadavrele japonezilor diverse obiecte ca amintire. Iată însă și o întâmplare cu totul și cu totul ieșită din comun: „În timp ce luam o baionetă și o teacă de sabie de pe un cadavru – mărturisește soldatul american E.B Sladge – am observat un infanterist marin în preajmă. Nu făcea parte din secția de mortiere, dar se întâmplase să treacă pe acolo și voia și el o parte din pradă. S-a apropiat de mine trăgând ceva ce-am presupus că era un cadavru. Însă japonezul respectiv nu murise. Fusese rănit grav la spate și nu-și mai putea mișca mâinile; altfel i-ar fi opus o rezistență până la ultima suflare.

În gura japonezului se vedeau strălucind niște dinți uriași, cu coroană aurită, iar cel care-l luase prizonier îi voia. Fixă vârful cuțitului la baza unui dinte și lovi mânerul cu palma. Fiindcă japonezul se zbătea și dădea din picioare, vârful cuțitului alunecă de pe dinte și se înfipse în gura victimei. Infanteristul marin îl ocărî și, dintr-o mișcare, îi despică obrajii până la la urechi. Apăsă cu piciorul maxilarul inferior al nefericitului și încercă din nou. Sângele curgea șuvoi din gura soldatului japonez. A început să se zbată disperat și a scos un gâlgâit. I-am strigat infanterisului:

-Nu-l mai lăsa să se chinuie!

Singurul răspuns a fost o înjurătură. Un alt infanterist a dat fuga, i-a tras un glonț în țeastă soldatului inamic și i-a pus capăt suferinței. Individul pus pe jaf a bombănit și a continuat să-și adune prada netulburat. (E.B. Seladge, „Războiul din Pacific, în Peleliu și Okinawa”, E Corint, p 193)