scris de: prof. Ioan Tuleu

Sentimentul cel mai des întâlnit pe front la luptătorii din prima linie este frica. Frica de glonțul care nu știi când te va lovi, frica de schijele bombelor, de atacul prin surprindere al unui inamic, de mina care poate exploda sub picioareetc. Frica este prezentă și atunci când necunoscutul și singurătatea te înconjoară, când pericolul nu este prezent decât în închipuirea ta. Două astfel de cazuri, aproape comice, a povestit și sublocotenentul comandant de pluton Nedelcu Nicolae, din batalionul 2 pionieri munte, Divizia 1 Munte. În prima parte a anului 1942 se afla cu unitatea în Crimeea, participând la asediul Sevastopolului. Acolo tânărul sublocotenent rezervist a cunoscut așa cum singur mărturisește Frica. „Da frica, cu F mare și, culmea frica spontană, nejustificată, dar totuși omenească, necontrolată, subconștientă. Două episoade de acest fel relatează el în continuare: „Am rămas pe un flanc înaintea liniei de minare, pentru a putea supraveghea și coordona totul. Lucrul se desfășura bine, normal. Dintr-un obicei mai vechi, țineam pistolul mitralieră pe umăr, gata de intervenție, am trecut cealaltă mână prin spate și, ca sprijin, am apucat cureaua automatului. Am înlemnit ! Un șuvoi de sudoare rece mi-a alunecat pe șira spinării. Cine m-a atacat din spate ? ?… Cine mi-a apucat cureaua automatului ? Totul a durat desigur numai o fracțiune de secundă. Cum nu sunt foarte fricos, mi-am revenit și am înțeles că eu sunt cel care a apucat cureaua automatului și totul a revenit la normal”.

Dar nu a fost singura întâmplare de acest fel pentru că pe când se afla la Balaklava, în sudul Sevastopolului, în misiune pentru a controla dacă portul este minat și în caz afirmativ să dezamorseze minele de pe plajă și din apă trece din nou printr-o frică teribilă: „Mi-am pus bluza plutitoare și am intrat în apă, pentru a începe oprațiunea de control. La intrarea în port exista o plasă antisubmarin, care putea foarte bine să fixeze minele. Făceam controlul de-a lungul plasei de sârmă care închidea întrarea în port. Zece…douăzeci de metri. Nimic. Deodată am auzit un sunet, un fel de fâșiit ușor și uniform. Sunetul semăna cu zgomotul făcut de arderea fitilului. Era, oare, semnalul de declanșare a unei explozii? Am rămas pe loc, paralizat. Am declanșat, oare, vreun fel de aprindere al unui sistem de minare ? În câteva clipe voi sări în aer ? Din nou câteva fracțiuni de secundă de frică. Aceeași frică instinctivă, paralizantă, necontrolată, ca și în primul caz. Dar imediat mi-am revenit. La acea oră începea refluxul și apa mării, care venea din larg spre port trecea prin plasă și producea zgomotul care mă speriase. Mi-am revenit și am terminat controlul”. (De la Nistru la Marea de Azov, Editura Vasile Cârlova, 1997, p. 348)

Senatorul Constantin Traian Igaș susține că România a traversat cei mai grei trei ani sub un Guvern care nu și-a câștigat locul, doar a primit un dar numit ”ciubuc”.

”Trista realitate este că o și tratează ca atare, țara, guvernarea, românii, viitorul nostru. Guvernul Victor Ponta împlinește astăzi trei ani de când a rămas încremenit în lupta împotriva unei himere. În urmă cu trei ani, “Guvernul unui regim abuziv și corupt”, după cum numește Victor Ponta fosta guvernare, a fost înlocuit cu un Guvern realmente abuziv, corupt și încarcerat, pe alocuri. Guvernul PSD a condus țara atârnând constant de beregata cuiva, a unui sistem, a unui om, doar să nu fie pus la treabă. A căutat să atace, a căutat să nu muncească, a căutat să țină în viață frica de mai rău în loc să vină cu un scenariu de mai bine pentru români. A căutat să manipuleze prin frică un întreg popor, așa cum numai un partid comunist ca PSD știe să facă.

Cel mai cinstit guvern al lui Victor Ponta este guvernul celor 14 miniștri certați cu legea. Guvernele Victor Ponta I, II, III, IV sunt exponentele unor guvernări caracterizate prin:

       Număr excesiv de mare de miniștri care s-au perindat pe funcții;

       Număr mare de miniștri trimiși în judecată și chiar arestați și trimiși după gratii;

       Instabilitate excesivă având o majoritate confortabilă în Parlament;

       Constituția și regionalizarea, două proiecte uitate și ratate;

       Zero km de autostradă;

       Zero locuri de muncă;

       Multe impozite și taxe.      

Județul Arad este în continuare inamicul Guvernului Victor Ponta, un județ pe care această guvernare l-a izolat. Aradul nu este ca Băsescu, un fel de inamic public după cum îl numesc guvernanții, dar este un dușman pe care politicieni ca Victor Ponta îl vor jos, îl vor sărac, îl vor manipulabil. Aradul sărbătorește astăzi trei ani de izolare! Toate investițiile începute prin 2008 au fost blocate, deși parlamentarii actualei puteri ne-au asigurat de buna intenție a celor sustinuți de ei. Aradul stă pe loc în timp ce în jurul nostru se vede praf de la utilaje și oameni la muncă pe șantiere. Aradului i se oferă umila șansă de a contracta credite, în timp ce banii arădenilor se fac cadou unor județe preferate de PSD” consideră senatorul arădean.

scris de prof.Ioan Tuleu

Frica este contagioasă în timp de război şi poate crea panică colectivă extrem de dăunătoare dacă nu este stăvilită. Nu există armată în care să nu fi existat şi astfel de episoade, chiar şi soldaţii germani consideraţi foarte curajoşi şi disciplinaţi au trecut prin astfel de situaţii, cum este cea povestită de comandorul Paul Ionescu, aspirant la bordul navei puitor de mine „Amiral Murgescu”. Nava se găsea la capul Chersones în vederea evacuării trupelor germane şi române din Crimeea. Era în luna mai 1944. Evacuarea s-a produs în condiţii dramatice sub bombardamentul tunurilor de câmp sovietice şi al atacurilor aviatice. „Explozii de proiectile trasoare, proiectoare, paraşute luminoase. S-a tras asupra noastră şi cu tunurile de câmp, am fost bombardaţi de aviaţie”, povesteşte comandorul Ionescu. „În aceste condiţii am început ambarcarea resturilor diviziei 50 germane. Germanii erau aduşi cu şalupe şi nave mici care acostau la noi şi îşi debarcau oamenii. Am văzut scene îngrozitoare. Germanii, acei oameni disciplinaţi, poate cea mai disciplinată armată din lume, arătau acum groaznic. Se striveau unii pe alţii, se călcau în picioare ca să urce cât mai repede la bord; cei care reuşiseră să ajungă pe punte, plângeau, râdeau, se îmbrăţişau, se certau, se băteau, unii erau apatici, înlemniţi, pruvind în gol, câţiva au leşinat. Era ceva de nedescris. Un locotenent-colonel, singurul ofiţer superior supravieţuitor din divizia 50, s-a prezentat comandantului Foca şi i-a raportat „Domnule comandant, ştiu că la bord aveţi drept de viaţă şi de moarte asupra oamenilor; cu regret recunosc că nu-i mai pot stăpâni pe ai mei. Vă rog luaţi dumneavoastră măsurile pe care le credeţi de cuviinţă”. Foca s-a uitat la el, apoi s-a întors spre secund: „Ionescu Paul şi Florin Lupoaie, la mine”. Ne prezentăm. El ordonă: „Vă duceţi şi faceţi ordine la pupa”. „Am înţeles”, răspundem noi într-un glas şi zburăm pe sări în jos, spre puntea pupa. Pe drum Florin se întoarce spre mine şi spune: „Băi Plache, eu sunt mai zdravăn decât tine (era cât uşa), merg înainte cu mâinile goale; tu vii în spatele meu cu pistolul, gata de tras.

Ajungem în vacarmul de la pupa. Florin se propteşte bine în picioare şi strigă din toate puterile: Măăi… şi încă vreo două vorbe pe care mă jenez să le reproduc. O clipă s-a făcut linişte, dar imediat vacarmul a reînceput. În clipa aceea un german care tocmai sărea peste balustradă, l-a îmbrâncit pe Florin. Asta nu i-a plăcut lui Florin şi l-a enervat. Când i-a tras o palmă neamţului, care era şi cam pirpiriu, l-a prăbuşit leşinat pe punte. Acum s-a făcut într-adevăr linişte Se auzeau doar motoarele navei duduind. Gradaţii germani şi-au amintit de îndatoririle lor şi restul ambarcării s-a făcut în linişte”.