de prof. Ioan Tuleu: De obicei se pun doar în cârca germanilor represiunea, genocidul, masacrarea evreilor din teritoriile ocupate în est în timpul războiului contra Uniunii Sovietice (1941-1944). Numai că, din nenorocire, populația locală a participat cu „entuziasm”, cu exces de zel, la astfel de activități criminale care nu îi face deloc cinste în fața istoriei. Letonii, lituanienii, bielorușii, polonezii au partea lor de vină la tragedia care a condus la omorârea a milioane de evrei în țările lor.

Iată doar o mică parte din numeroasele exemple ce se pot da spre confirmarea afirmației noastre:

Pe 4 iulie 1941, la Riga, naționaliștii letoni au închis în sinagogă și au ars de vii 500 de oameni; în Kaunas, 4.000 de evrei au fost omorâți în bătaie cu răngile sau înecați; la 10 iulie, în târgșorul Edvabno, din vestul Bielorusiei (în prezent pe teritoriul Poloniei), localnicii au ars de vii 1.600 de evrei, după ce timp de mai multe zile i-au torturat și i-au ucis.

Deseori „activiștii” locali se grăbeau să se ocupe de „treburi” pe care în faza de început a războiului le refuzau până și germanii. Astfel, în Ucraina, prima împușcare masivă a copiilor mici ai evreilor a fost comisă pe 19 august, lângă Bila Țercva, de către forțe ale poliției locale. Pe 6 septembrie 1941, SS-Sonderkommando, după ce a ucis 1.100 de evrei adulți din Radomîșl, au dat dispoziție poliției ucrainene să omoare 561 de copii. Entuziasmul sadic a fost atât de mare și de molipsitor, încât pe 24 septembrie, comandantul Grupului de Armate Sud, feldmareșalul von Rundstedt, a emis un ordin care le interzicea militarilor Wermachtului să „participe la excesele populației localnice”.

de prof. Ioan Tuleu: Un episod dintre multe altele de ucidere și maltratare a evreilor în vara anului 1941 s-a petrcut în localitatea Lujeni, care se află în Bucovina de Nord, la jumătatea distanței dintre Nepolocăuți și Cernăuți.

Despre cele ce s-au întâmplat acolo a relatat pe larg Sara Gruenberg. Aceasta s-a născut în anul 1911, la Lujeni, localitate în care locuiau 150 de evrei, unde existau diverse întreprinderi industriale. Tatăl Sarei avusese un restaurant în sat, dar se ocupase și cu transporturile de la fabrica de zahăr din Lujeni în Cernăuți. Părinții decedaseră înainte de începerea războiului. Ocupația sovietică după ocuparea provinciei la sfârșitul lui iunie 1940 a dus la deportarea mai multor familii de evrei, bineînțeles dintre cei mai bogați, considerați exploatatori. Dar revenirea administrației românești, după începutul războiului antisovietic, a adus noi nenorociri populației evreiești.

Pe 22 iunie 1941, Sara Gruenberg a născut o fetiță, la Cernăuți. Câteva zile mai târziu, când s-a întors la Lujeni, împreună cu bebelușul, acolo deja nu mai era un cămin, doar panică și groază. Înainte de a se retrage, sovieticii aruncaseră în aer fabrica de zahăr. Soțul Sarei își pierduse astfel postul de magaziner șef la această fabrică. După ce funcționarii sovietici au plecat, evreii au devenit niște proscriși: țăranii ucrainieni au apărut cu arme și muniție și au făcut ce au vrut, au jefuit, au ucis, au strigat: „Heil Hitler! Acum avem o Ucraină liberă”. Familia Grunberg și-a făcut bagajele și s-a refugiat în casa paznicului de noapte, care era evreu, situată la periferia satului, unde se mai ascunseseră și alți evrei. Câțiva nu reușiseră să ajungă la ascunzătoare, ci fuseseră împușcați pe drum. Și președintele comunității evreiești din sat a fost executat, împreună cu familia sa.

Dar ascunzătoarea nu a rămas mult timp secretă. Două zile încheiate i-au jefuit țăranii pe evrei. După aceea, un tânăr din sat i-a condus pe soldații români la ascunzătoare. Soldații au cerut de la evrei ceasurile. Soțul Sarei a trebuit să-și predea ceasul. Spre seară, soldații români și flăcăii din sat s-au întors și i-au fugărit pe evrei la un loc de adunare, unde mai fuseseră aduși cu forța și alți evrei. O bătrână a fost străpunsă de un țăran cu o furcă de fân și culcată la pământ. Apoi, mai mulți oameni au fost snopiți în bătaie. Noaptea, un soldat român a violat-o pe Lucie Deutsch, o tânără evreică, după care a împușcat-o.

de prof. Ioan Tuleu: Civilii ucraineni au participat și ei cu entuziasm la genocidul asupra evreilor, dezlănțuit în Bucovina de Nord după intrarea României în provincia răpită în urma ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940.  Un caz de o brutalitate extraordinară s-a întâmplat în Stăneștii de jos, localitate din apropierea Storojinețului. Vladimir Solonari care a studiat îndeaproape mascrul care a avut loc la începutul lunii iulie 1941 în acel sat ucrainean spune următoarele: „Cu puțin timp înainte de sosirea trupelor române în sat, s-a format un comitet naționalist ucrainean, care a preluat puterea. Evreii din sat au fost arestați și închiși în clădirea primăriei și într-o fabrică de cherestea, iar naționaliștii ucraineni au început să-i ucidă încă înainte de sosirea armatei române. Nu se poate stabili dacă primiseră un ordin de la Lvov – după cum presupune Solonari – sau acționau din proprie inițiativă. Pentru că, între arestare evreilor și sosirea trupelor române, nu s-a scurs decât puțin timp, după părerea mea , este foarte posibil ca, în cazul acestui masacru, să fi fost vorba despre o inițiativă locală. Când armata română a ajuns la Stăneștii de Jos, pogromul s-a precipitat. Abia comandantul local al jandarmeriei române, care venea în urma armatei, a pus capăt carnajului. Între 80 și 130 de evrei din Stăneștii de jos și din împrejurimi erau deja morți”.

Relatările supraviețuitorilor Nathan Snyder și Chana Weisenfeld coincid în mare măsură cu constatările făcute de Solonari privitor la crimele în masă comise la Stănești. Snyder povestește că după retragerea sovieticilor, s-ar fi creat un vid de putere, care imediat a fost umplut de o gardă cetățenească ucraineană. „Evreii s-au baricadat în case. Ucrainenii patrulau prin sat, cei mai mulți erau înarmați cu unelte agricole. Puști nu existau aproape deloc. Ucrainenii au hotărât apoi să-i ridice pe toți evreii din casele lor și să-i ducă într-un punct de adunare. Pe baza unei liste, fiecare bărbat evreu în parte a fost apoi strigat pe nume și dus de acolo sub escortă. Mama lui Snyder a realizat imediat că ceva nu era în regulă și și-a ascuns fiul, salvându-l de la o moarte sigură. Cei mai mulți bărbați evrei au fost omorâți în bătaie și numai puțini au fost împușcați”. Potrivit lui Snyder românii au fost, într-adevăr, cei are au pus capăt masacrului. Chana Wiesenfeld descrie cum ucrainenii, înarmați cu ciocane și coase i-au ridicat și pe membrii familiei sale. În total au fot ucise peste 80 de persoane. (Simon Geissbuhler, p,89)

La 2/3 iulie 1941, armata română a trecut frontiera cu URSS pornind războiul pentru recuperarea provinciilor românești pierdute în urma aplicării ultimatumului sovietic din 26 iunie 1940.

Din păcate, însă, atât armata cât și populația civilă din satele eliberate s-au dedat la atrocități împotriva populației evreiești, foarte numeroasă în Bucovina de Nord și Basarabia. Iată cum descrie un martor ocular ceea ce s-a întâmplat la Boian, un sat aflat la 10 km est de Cernăuți: „Tatăl meu i-a avertizat pe evreii din sat, dar ei nu l-au luat în serios. Argumentul lor era convingător. Trăiseră de generații în sat, cunoșteau pe toată lumea și trăiau în onoare și prietenie alături de vecinii lor… Când s-a lăsat noaptea, a început pogromul, s-a intensificat când s-a făcut pe deplin întuneric și a durat până la revărsatul zorilor. Prin diverse metode goi-i (cei de altă religie) au omorât aproape toți evreii. Printr-o crăpătură din tavan, am văzut cum i-au înfipt rabinului o furcă în spate. Sub noi, ne-au jefuit locuința, au ars cărți și Tora pe care o furaseră din sinagogă. Au obosit de furat și s-au îmbătat, au dansat și au cântat”.

Și supraviețuitoarea Nora Weismann povestește despre masacrul de la Boian. Părinții și fratele ei au fost împușcați de soldații români rămași în urma trupelor, ca să prade. Ea a căutat ajutor la o vecină poloneză, care, însă, a reacționat foarte distant. Nora a fost prinsă și dusă la Primărie, unde au fost împușcați peste 100 evrei. Micuța nu a fost atinsă, dar a căzut în groapa comună. Când împușcăturile au încetat, a început să țipe și a ieșit de sub cadavre, mânjită de sânge, cățărându-se pe ele. Soldații români și sătenii au văzut o minune în supraviețuirea ei, zicând că Isus Cristos ar fi salvat copilul. Nora Weismann a fost cruțată. (Simon Geissbuhler, „Iulie Însângerat”, România și Holocaustul din vara lui 1941,Editura  „Curtea veche”, București 2015, p. 95)

Complexul Muzeal Arad şi Școala Internațională pentru Studierea Holocaustului/ Institutul Yad Vashem (Israel), cu sprijinul Inspectoratului Școlar Județean Arad, Colegiului Național ”Moise Nicoară” Arad și al Comunității Evreilor din Arad, organizează Seminarul pentru profesorii din județul Arad: ”Predarea problematicii Holocaustului în școlile din România”, eveniment care va avea loc în Sala festivă a Colegiului Național ”Moise Nicoară” Arad, joi, 19 mai 2016, orele 13.00.

Prezintă: dr. Simona Stiger, inspector școlar la Inspectoratul Școlar Județean Arad.

La eveniment va conferenția doamna dr. Chava Baruch, educator în cadrul Departamentului pentru Europa Centrală a Școlii Internaționale pentru Studierea Holocaustului, Institutul Yad Vashem (Israel).

”Dr. Chava Baruch, născută în Ungaria, a emigrat în Israel în anul 1964. A urmat cursurile de istorie ale Universității din Tel Aviv și Universității Evreiești din Ierusalim, cercetarea științifică fiind focusată pe problema Comunităților evreiești neologe din Budapesta în perioada 1941-1943, respectiv cea a Ghetoului evreiesc  din anul 1944. În cadrul Școlii Internaționale pentru Studierea Holocaustului, Institutul Yad Vashem (Israel), Dr. Chava Baruch coordonează seminariile pentru profesorii din România, Ungaria, Croația, Serbia, Slovacia, Cehia și Albania.” – Adelina Stoenescu, muzeograf la Complexul Muzeal Arad

România a preluat la data de 8 martie 2016 președinția Alianței Internaționale pentru Memoria Holocaustului (IHRA) de la Ungaria, în cadrul unei ceremonii solemne desfășurate la sediul Ambasadei României de la Berlin. România va exercita această înaltă responsabilitate în perioada martie 2016 – martie 2017, funcţia de preşedinte urmând a fi exercitată de ambasadorul Mihnea Constantinescu din cadrul Ministerului Afacerilor Externe. Preluarea președinției Alianței reflectă angajamentul puternic al României față de asumarea propriului trecut, al onorării memoriei victimelor Holocaustului, combaterii manifestărilor xenofobe și antisemite. Prioritățile președinției române a IHRA sunt: colaborarea cu media și social media pentru promovarea cunoașterii Holocaustului, dar și pentru combaterea negării Holocaustului, antisemitismului, rasismului, extremismului, discriminării și xenofobiei; consolidarea educației în domeniul Holocaustului în statele membre și observatoare ale organizației și promovarea cercetării academice în domeniul Holocaustului. Cele trei priorități ale președinției române susțin obiectivele fundamentale ale IHRA – memorie, educație și cercetare a Holocaustului –  contribuind astfel la soliditatea misiunii organizației. Pe durata preşedinţiei, România va urmări susţinut  activităţile privind memoria, educația și cercetarea Holocaustului; conștientizarea la nivelul societății românești, în special în rândul noilor generații, a unui capitol tragic al istoriei naționale și asumarea acestuia; creșterea interesului tinerilor cercetători pentru cercetarea Holocaustului; crearea unei abordări mai consolidate a studierii Holocaustului la nivel universitar; consolidarea cunoaşterii acestei tematici în cadrul instituțiilor.  Sursa: http://www.mae.ro/node/36209

Programul seminarului:

Istoria Comunității Evreiești din Arad.

Ing. Ionel Schlesinger, Comunitatea Evreilor din Arad

De ce și cum trebuie predat despre Holocaust? Filosofia pedagogică a Institutului Yad Vashem.

Dr. Chava Baruch, Școala Internațională pentru Studierea Holocaustului, Institutul Yad Vashem

Abordarea pedagogică a predării Holocaustului, în conformitate cu vârsta elevilor. (atelier)

Dr. Chava Baruch, Școala Internațională pentru Studierea Holocaustului, Institutul Yad Vashem

Aspecte pedagogice privind vizitele la locurile memoriale ale Holocaustului.

Dr. Chava Baruch, Școala Internațională pentru Studierea Holocaustului, Institutul Yad Vashem

A doua generație a Holocaustului.

Dr. Chava Baruch, Școala Internațională pentru Studierea Holocaustului, Institutul Yad Vashem

Donații și donatori – Colecția Comunitatea Evreilor din Arad a Complexului Muzeal Arad. Promovarea patrimoniului cultural prin proiecte de pedagogie muzeală.

Dr. Adelina Stoenescu, Complexul Muzeal Arad

Seminarul este organizat cu sprijinul financiar al Consiliului Județean Arad.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Moartea pe o scară mai mare și violentă avusese loc în rândul celor 10.000 evrei din ghetoul de la Chișinău  la începutul lunii august 1941. La 1 august un ofițer german din Einsatzkomando 11 a ordonat comitetului de ghetou să asigure 250 de bărbați și 200 de femei pentru muncă înafara Chișinăului, la Visterceni. Curând după selectarea evreilor, a avut loc un atac aerian soviatic și Einsatzkomando i-a împușcat pe toți înafară de 39 dintre ei. Potrivit unuia dintre supraviețuitori, el și ceilalți au fost forțați de către germani să îngroape victimele în șanțurile antitanc lăsate de Armata Roșie și li s-a spus de către un ofițer german să spună că vor împărtăși aceeași soartă „dacă nu încetează să semnalizeze luminos avioanelor rusești care se apropie”.  O săptămână mai târziu, un inspector de drumuri român a luat 500 de bărbați și 25 de femei din ghetou pentru a face reparații la drumurile din satul Ghidighici. S-au întors doar 200 de evrei. Ceilalți au fost secerați de o companie de mitraliori aflată sub comanda căpitanului Radu Ionescu. Acesta a recunoscut la procesul său din octombrie 1950 că evreii au fost uciși „la ordinele armatei” pentru rebeliune și atacarea trupelor românești. Ordinul de tragere a fost dat de locotenent-colonelul Nicolae Deleanu, comandant de batalion, însă natura „rebeliunii” nu a fost stabilită la proces. Un martor a spus că masacrul a fost provocat de o încăierare, atunci când un soldat român a pretins că recunoaște pe unul dintre evrei drept persoana care s-a făcut vinovată de faptul că a fost bătut în timpul retragerii românilor din Basarabia, din vara anului 1940

scris de:prof Ioan Tuleu

La sfârșitul lunii iunie 1941, imediat după ce România a intrat în război alături de Germania împotriva URSS, la Iași avea să aibă loc un progrom căruia i-au căzut victime mii de evrei. Mulți dintre ei au murit în așa numitele trenuri ale morții care transportau evreii arestați în lagărul de la Caracal. Transportul s-a efectuat în condițiile unei călduri insuportabile iar gurile de aerisire de la vagoane au fost astupate cu scânduri de teama evadărilor.  La Târgu Frumos unul dintre trenuri s-a oprit și au fost deschise patru vagoane (Trenul era format din 40 vagoane de marfă și transportau 2430-2530 de evrei). Atunci s-a putut vedea tragedia produsă de supraîncărcarea vagoanelor, căldură și lipsa apei potabile. Dar iată cum descrie Aurel Totoiescu, primarul de Târgu Frumos, evenimentul în fața procurorului A. Schreiber, în 16 august 1945:

„S-au deschis vagoanele pentru scoaterea cadavrelor și erau cu atât  mai multe cadavre cu cât oamenii fuseseră mai înghesuiți, astfel că unele vagoane au atins cifra de 140-145 de oameni, din care 80-90 erau morți. Am încercat să debarcăm morții cu ajutorul celor rămași în viață, dar aceasta a fost imposibil din cauza slăbiciunii lor și a aerului în care erau cadavrele. Am dat ordin poliției ca să aducă țigani pentru a face această operație. Aceștia, tentați de a lua o gheată sau o haină, au acceptat să facă operația  și aceasta a ajutat la salvarea celor care rămăseseră în viață. Cadavrele erau în număr foarte mare, în unele vagoane erau până la jumătatea vagonului  în înălțime, astfel că era foarte greu ca operația scoaterii să se facă în circa două ore, cum era programată staționarea trenului. Șeful gării din proprie inițiativă a întârziat cu jumătate de oră plecarea trenului, dar el era mereu chemat de delegatul Marelui-Stat Major de la Iași care îi cerea mereu ca trenul să fie expediat, întrucât blochează liniile trenurilor militare. La un moment dat, șeful de gară mi-a comunicat că intervenise un accident pe linia spre Ruginoasa și că trenul nu va putea pleca decât după câteva ore. În gară se strânseseră mormane de cadavre, care se transportau cu greutate. S-a dat apă și pâine fiecărui vagon după scoaterea cadavrelor. Când am încercat să dăm apă la primele vagoane care se găseau pe linia rampei, am fost împiedicați de soldații germani și români care erau în număr foarte mare în gară, dar peste o oră am reușit să alimentăm deținuții cu apă. Aceasta s-a putut face datorită unei scene impresionantă și anume: un om din vagoanele din linia a patra își făcuse din cămașa lui murdară susenițe pe care le-a legat una de alta, le-a scos, pe fereastra vagonului și a făcut să ajungă într-o băltuță mică care era în fața vagonului și sugea apa astfel dobândită. Am arătat această scenă și am reușit să mai ameliorez lucrurile. Când am voit să lăsăm ușile deschise, cei din vagoane ne-au cerut să-i închidem fiindcă erau loviți cu pietre de soldații din gară. Pe la ora 5 după amiază, deblocându-se linia, s-a primit ordin ca trenul să plece imediat. Mai erau câteva vagoane din care nu se scoseseră cadavrele. (Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său – 1940-1944, Editura Humanitas, București, p. 148-149)

scris de prof. Ioan Tuleu

Războiul dintre evrei și arabi, din anul 1948, a egalat al Doilea Război Mondial prin cruzimea dezlănțuită de soldați și de civili împotriva adversarilor. Totul se baza pe propaganda care urmărea să anihileze inamicul înaintea gloanțelor de pe fronturile de luptă. Între taberele aflate în conflict se aflau trupele britanice care încercau să țină ordine,  neezitând să lupte și cu partizanii evrei. Toate aceastea reies foarte bine și din următorul episod: Evreul David Shaltiel, fost deținut în lagărul german de la Dachau, a emigrat în Palestina pentru a se înrola în Haganah, armata Agenției Naționale Evreiești, care avea ca scop eliberarea unui teritoriu cât mai mare pentru viitorul stat Israel, decis a exista în Țara Sfântă de către ONU.

Dar la nici o săptămână după sosire, Shaltiel s-a confruntat cu prima criză. Un sergent major din Infanteria Ușoară Scoțiană a arestat patru oameni din Haganah într-un post implicat în frecvente schimburi de focuri cu arabii. O oră mai târziu, cei patru au fost predați unei gloate arăbești. Unul dintre ei a avut noroc: mulțimea l-a omorât cu un glonț. Ceilalți trei au fost dezbrăcați, emasculați, apoi sfârtecați în bucăți.

Furios Shaltiel a emis o proclamație spunând: patru evrei au fost asasinați cu sânge rece de către britanici. De acum începând, fiecare membru al Haganahului din Ierusalim trebuie să se opună cu armele oricărei încercări de arestare sau de percheziție din partea forțelor britanice.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Conflictul dintre arabi și evrei din Palestina a început încă din timpul mandatului britanic (1918-1948), când s-au întâmplat lucruri oribile care au întreținut ura dintre cele două comunități.  Arabul  Kutub și-a început cariera la 15 ani, atacând autobuze primitive care făceau legătura, în Ierusalim, între orașul Nou și cel vechi. Ulterior, s-a hotărât să sărbătorească printr-o cină cumpărarea primei sale grenade britanice „Mills”. Înainte de a i se servi felul întâi, însă, Katub a apucat grenada și s-a repezit afară s-o arunce într-o cafenea evreiască din apropiere. Abia după aceea și-a putut savurat masa.  În timpul rebeliunii din 1936, se lăuda că aruncase personal cincizeci și șase de grenade în vecinii săi evrei.

Cu degetele lui neliniștite și mintea inventivă, a devenit stăpânul grenadelor de mână, concepând mereu moduri de a le face mai ucigașe și mai eficiente. Folosind o frânghie și un laț, a descoperit tehnica de a coborî grenada de pe acoperiș, făcând-o să explodeze în fereastra câte unui evreu care nu bănuia nimic. Unul din trucurile lui favorite consta în a îndesa o grenadă artizanală într-un balon de cauciuc pentru copii. Fitilul era reglat astfel încât mai întâi să ia foc balonul. Văpaia de flăcări atrăgea oamenii în fugă, să vadă ce ardea – tocmai la timp pentru ca grenada să le explodeze în față.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Ita Straz a fost una dintre foarte puţinele persoane dintre evreii din Vilnius care au supravieţuit pogromului dezlănţuit după ocuparea oraşului de armata germană în vara anului 1941. A supravieţuit însă ca prin miracol pentru că şi ea  a fost destinată morţii. Dar iată cum s-a întâmplat: A fost târâtă de poliţiştii lituanieni până la o groapă care era deja plină de cadavre. Avea 19 ani şi îşi spunea: „Acesta-i sfârşitul. Şi ce am văzut eu în viaţă ?” Gloanţele nu au nimerit-o, dar de spaimă a căzut în groapă. Apoi, a fost acoperită de cadavrele celor care au fost aduşi după ea. Cineva a păşit peste cadavre şi a tras cu pistolul în jos, ca să se asigure că toţi sunt morţi. Un glonţ i-a străpuns mâna, dar ea nu a scos nici un sunet. Mai târziu s-a târât afară: „Eram desculţă. Am mers şi am tot mers peste leşuri. Părea că nu se mai isprăveşte”. La Ponary, locul unde au fost aduşi evreii spre execuţie,  au fost împuşcaţi circa 72 de mii de evrei din Vilnius şi din alte părţi şi aproximativ 8 mii de polonezi şi lituanieni neevrei.