scris de: prof. Ioan Tuleu

Există oameni care nici în cele mai îngrozitoare situaţii în care se află nu se pot elibera de ura pe care o au faţă de semeni de ai lor din cauza drogului îndoctrinării pe care l-au inhalat. Iată un astfel de caz povestit de unul dintre supravieţuitorii din insurecţia varşoviană care a avut loc în august-septembrie 1944. L. Halko este făcut prizonier şi dus să sape tranşee în apropiere de Dresda. Era în 10-12 februarie 1945, în ajunul bombardamentului nimicitor efectuat de aviaţia anglo-americană. L. Halko nu suportă să construiască tranşee pentru inamic şi evadează: „Timp de două ore mă învârt fără să găsesc gara centrală. Lângă un parc zăresc semnul de pasaj subteran pe care scrie Luftschutzkeller. Probabil că acolo se află adăposturile antiaeriene. Se întunecă, mi-e frig şi mi-e frică, aşa că o iau în jos pe scări, unde se află o cameră mare şi goală luminată de becuri ce împrăştie o lumină chioară. Mă aşez pe o bancă, mănânc un biscuit şi adorm.

Mă trezesc din cauza exploziilor puternice de bombe ce zguduie pământul şi a sirenelor ce urlă în noapte. Imediat sunt înconjurat de o mulţime de germani înspăimântaţi care umplu rapid adăpostul. Nemţii tremură de frică la fel ca şi mine. Avioanele vin în valuri. Bombele cad ore întregi. Luminile din adăpost clipesc apoi se sting”. În acel moment Halko are o discuţie cu neamţul de lângă el care îl depistează a fi polonez şi îi porunceşte să iasă afară. „Înainte să ajung la ieşire simt pumnii tuturor celor pe lângă care trec lovindu-mi corpul. Femeile dau cel mai tare.

Doamne, mă gândesc, germanii ştiu să urască, chiar şi atunci când ei înşişi se află în pragul morţii.

Este încă noapte, dar cerul e luminat de explozii şi de incendii. Nu vreau să mă mai întâlnesc cu cineva, aşa că traversez strada şi o iau grăbit către parc. Găsesc un şanţ în care mă arunc, lângă un copac înalt. Doamne, mă rog, nu m-ai lăsat să mor în Varşovia, unde aş fi putut fi îngropat în oraşul vechi. Te rog nu mă lăsa să mor aici, pe pământ german, atât de plin de ură. (Norman Davies, p. 6o7)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Bombardamentul anglo-american din timpul nopții de 13/14 februarie 1945 asupra Dresdei a fost teribil, iar furtuna de foc creată de bombele incendiare devastatoare. Puținii supraviețuitori își reveneau încet din șocul suferit. Între aceștia se afla Gunther Kannegiesser, adolescent de 14 ani, care de dimineață, când soarele încerca palid să străpungă pâcla de easupra orașului, a pornit să-și caute sora și fratele mai mic, pe care îl văzuse ultima oară între cele două raiduri nocturne. „Am ajuns la școala elementară nr 20 din Zollnerplatz. Acolo am văzut câțiva oameni așezați pe bănci. Când m-am apropiat, dorind să le cer ajutorul, am văzut că erau toți morți. Am mers pe Stefanienstrasse. Am putut înainta pe partea dreaptă a străzii. Casele fuseseră construite ceva mai departe de stradă. La colțul străzii se afla o farmacie. Aici flăcările erau de o intensitate ieșită din comun. Între Stefanienstrasse și Zollnerstrasse se aflau mai multe cadavre calcinate. Tot ce puteai distinge era, să spunem, un pantof sau ciorap”. Până la urmă Gunther a găsit clădirea unde locuia familia, sau mai bine zis unde locuise pentru că nu mai rămăseseră din ea decât câteva ziduri înnegrite așa că s-a întors în stradă. Nu avea să-și mai vadă vreodată mama, sora și fratele mai mic.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Rudolf Eichner era un tânăr soldat din Dresda aflat în convalescență în satul său natal și stătea la periferia sudică a orașului într-u vechi liceu transformat în spital militar. În noaptea de 13/14 februarie a fost martorul celui mai teribil bombardament aviatic asupra unui oraș german care a distrus mare parte din orașul supranumit Florența Nordului. Iată cum descrie cel de al doilea atac, dat la ora unu din noapte: „Era 14 februarie, în jur de ora 1 dimineața. Nu au existat nici un fel de semnale de alarmă. Luat complet prin surprindere, am fugit înapoi în adăpostul antiaerian. Curând acesta a devenit extrem de aglomerat, deoarece locuitorii cartierului nu se mai puteau adăposti în clădirile incendiate. Stăteam umăr lângă umăr acolo în pivniță atât de înghesuiți, încât ți-ar fi fost imposibil să cazi la pământ. Apoi a venit sunetul asurzitor al formațiunilor de bombardiere și exploziile neîntrerupte, uneori simultane, care făceau clădirea să se cutremure.

Școala a fost lovită în plin de câteva ori. Luminile s-au stins, din tavan a început să curgă praf, iar ușile și ferestrele au fost zburate de suflu în interior. Cărămizi din zidurile de protecție  din fața ferestrelor au pătruns în beci. Tocul unei ferestre mi-a căzut pe spate. Praful, varul și fumul amenințau să ne sufoce. O tânără mamă s-a aruncat deasupra căruciorului bebelușului ei în încercarea de al proteja. O lovitură directă asupra secției pentru răniții grav a luat multe vieți …”

Era doar prima etapă a patimilor lui Eichner. În stradă furtuna de foc era la apogeu, atmosfera transformându-se într-o tornadă de bucăți arzânde de lemn, metal și hârtie. Crengi de copaci în flăcări zburau pe lângă tânărul militar înspăimântat, la fel și tot felul de obiecte prinse în acel val de foc inclusiv după cum și-a dat seama oameni lipsiți de ajutor.

scris de: prof, Ioan Tuleu

Sergentul major Harold W. Hall era operator radio al unei fortărețe zburătoare B 17, cu care a participat la bombardamentul asupra Dresdei în 14 februarie 1945. El consemnează astfel ședința de informare de dinaintea misiunii: „Motivul pentru care îmi amintesc de acea misiune este că, în timpul ședinței de informare, ofițerul a arătat spre o mică clădire aflată pe hartă în centrul Dresdei… Din punctul meu de vedere, era vorba de bombardarea fără discriminare a refugiaților care fugeau din calea rușilor. Trebuie să spun că m-am simțit rușinat pentru că ne pogorâsem la nivelul friților. În timpul ședinței, nu au fost pomeniți refugiații din oraș. Dar nici nu era nevoie, căci se subînțelegea foarte clar că jucam murdar”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Atacul aviației anglo-americane asupra orașului german Dresda, din 13/14 februarie 1944, a fost cel mai devastator din întreaga istorie a celui de Al Doilea Război Mondial. Pentru a scăpa de furtuna de foc declanșată în urma bombardamentelor unii civili din oraș s-au refugiat în bazinele de apă existente atunci, numai că acestea s-au dovedit adevărate capcane ale morții.

Un astfel de bazin a existat în piața Altmark. A doua zi, când echipele de salvare și-au croit drum până la piață, jumătate din imensa cantitate de apă se evaporase. Toți cei rămași în marele rezervor muriseră. Un șir macabru de cadavre carbonizate înconjura pereții rezervorului. Erau trupurile celor care nu reușiseră să ajungă la rezervor înainte să ardă de vii sau care fuseseră uciși de gazele toxice. În rezervorul din Seidnitzer Platz, un pătrat cu latura de cincisprezece metri, potențialii supraviețuitori se îngrămădiseră în apă până la buza rezervorului – apa era suficient de mică ca să poți sta în picioare – până când nu a mai putut intra nimeni. A doua zi erau încă acolo, majoritatea înghesuiți ordonat unul lângă celălalt. Toți asfixiați.

În rezervoarele mai mici, apa a devenit atât de fierbinte, încât oamenii au fost literalmente fierți. Margaret Freyer a trecut pe lângă câteva rezervoare a doua zi și a văzut „din grămezile de moloz răsăreau brațe, capete, picioare și cranii sparte. Rezervoarele de apă erau pline cu morți până la vârf. Cei mai mulți arătau de parcă ar fi fost umflați, iar pe corpuri aveau pete galbene și maronii. Oameni ale căror haine încă ardeau”.

În perioada 18-20 aprilie a avut loc la Dresda (Germania) un workshop pentru tineret în cadrul proiectului european Cities for you, cities for Europe, derulat de către municipalitatea din Strasbourg, în parteneriat cu orașele Dresda, Graz (Austria), Trikala (Grecia), Stara Zagora (Bulgaria), Kaunas (Lituania), respectiv Arad și Iași (Romania).

Proiectul a demarat la propunerea Primăriei Oraşului Strasbourg adresată membrilor Clubului de la Strasbourg, printre care se numără şi Municipiul Arad, a fost de a participa, în calitate de parteneri, la proiectul “Cities for you, cities for Europe” („Oraşe pentru tine, oraşe pentru Europa”), acronim „CT4EU”, în cadrul Programului “Europe for Citizens” („Europa pentru cetăţeni”), în vederea accesării de fonduri ale Uniunii Europene pentru crearea de reţele tematice, concentrate asupra schimbului de experienţă şi bune practici între oraşele europene, în scopul promovării dialogului şi încrederii între cetăţeni şi reprezentanţii aleşi la nivel local şi european

La acest workshop, delegația  Aradului a fost formată din doi reprezentanți ai Municipiului Arad: Laura Bocăncios și Carmen Chiș-Cohan de la biroul pentru dezvoltarea programelor europene, iar ca reprezentant al ONG-urilor de tineret din Arad a participat Asociația EDUCATIO, prin cei doi delegați, Paul Albu și Ancuța Breban.

„Pe parcursul celor 2 zile de workshop s-au format grupuri de lucru care au încercat să răspundă la întrebarea: Ce acțiuni ar putea fi organizate în contextul săptămânii europene a democrației locale?. Dar înainte de workshop, pentru a ne cunoaște mai bine, au fost prezentate activități ale ONG-urilor din orașele participante la proiect. Prin acest mod interactiv de diseminare a informațiilor, am reușit să facem un real schimb de experiență și de bune practici între membrii ONG-urilor prezente. Eu unul mă declar foarte mulțumit de rezultatele acestei deplasări, cu atât mai mult, cu cât echipa asociației noastre a fost felicitată pentru diversitatea proiectelor implementate, dar mai ales pentru aportul pe care acestea l-au adus la educația tinerilor. Țin neapărat să menționez faptul că de departe cel mai interesant și mai îndrăzneț proiect a fost considerat TeenFest-ul, care la noi în Arad se va desfășura, anul acesta, pentru cea de-a VII-a ediție”, a declarat Paul ALBU, președinte al Asociației EDUCATIO.