scris de prof.Ioan Tuleu

Frica este contagioasă în timp de război şi poate crea panică colectivă extrem de dăunătoare dacă nu este stăvilită. Nu există armată în care să nu fi existat şi astfel de episoade, chiar şi soldaţii germani consideraţi foarte curajoşi şi disciplinaţi au trecut prin astfel de situaţii, cum este cea povestită de comandorul Paul Ionescu, aspirant la bordul navei puitor de mine „Amiral Murgescu”. Nava se găsea la capul Chersones în vederea evacuării trupelor germane şi române din Crimeea. Era în luna mai 1944. Evacuarea s-a produs în condiţii dramatice sub bombardamentul tunurilor de câmp sovietice şi al atacurilor aviatice. „Explozii de proiectile trasoare, proiectoare, paraşute luminoase. S-a tras asupra noastră şi cu tunurile de câmp, am fost bombardaţi de aviaţie”, povesteşte comandorul Ionescu. „În aceste condiţii am început ambarcarea resturilor diviziei 50 germane. Germanii erau aduşi cu şalupe şi nave mici care acostau la noi şi îşi debarcau oamenii. Am văzut scene îngrozitoare. Germanii, acei oameni disciplinaţi, poate cea mai disciplinată armată din lume, arătau acum groaznic. Se striveau unii pe alţii, se călcau în picioare ca să urce cât mai repede la bord; cei care reuşiseră să ajungă pe punte, plângeau, râdeau, se îmbrăţişau, se certau, se băteau, unii erau apatici, înlemniţi, pruvind în gol, câţiva au leşinat. Era ceva de nedescris. Un locotenent-colonel, singurul ofiţer superior supravieţuitor din divizia 50, s-a prezentat comandantului Foca şi i-a raportat „Domnule comandant, ştiu că la bord aveţi drept de viaţă şi de moarte asupra oamenilor; cu regret recunosc că nu-i mai pot stăpâni pe ai mei. Vă rog luaţi dumneavoastră măsurile pe care le credeţi de cuviinţă”. Foca s-a uitat la el, apoi s-a întors spre secund: „Ionescu Paul şi Florin Lupoaie, la mine”. Ne prezentăm. El ordonă: „Vă duceţi şi faceţi ordine la pupa”. „Am înţeles”, răspundem noi într-un glas şi zburăm pe sări în jos, spre puntea pupa. Pe drum Florin se întoarce spre mine şi spune: „Băi Plache, eu sunt mai zdravăn decât tine (era cât uşa), merg înainte cu mâinile goale; tu vii în spatele meu cu pistolul, gata de tras.

Ajungem în vacarmul de la pupa. Florin se propteşte bine în picioare şi strigă din toate puterile: Măăi… şi încă vreo două vorbe pe care mă jenez să le reproduc. O clipă s-a făcut linişte, dar imediat vacarmul a reînceput. În clipa aceea un german care tocmai sărea peste balustradă, l-a îmbrâncit pe Florin. Asta nu i-a plăcut lui Florin şi l-a enervat. Când i-a tras o palmă neamţului, care era şi cam pirpiriu, l-a prăbuşit leşinat pe punte. Acum s-a făcut într-adevăr linişte Se auzeau doar motoarele navei duduind. Gradaţii germani şi-au amintit de îndatoririle lor şi restul ambarcării s-a făcut în linişte”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Vasile Florea, caporal în Divizia 3 Vânători Munte, a trăit într-un sat din Crimeea o întâmplare emoționantă, care i-a rămas în memorie pentru totdeauna. După ce a ajuns într-unul din satele peninsulei a fost încartiruit într-o casă, mai bine zis o colibă compusă din două camere mici și întunecoase, unde a avut parte de o imensă surpriză. Dar să-l lăsăm pe el să povestească ce s-a întâmplat după ce a făcut cunoștință cu gazdele sale: „Spre surprinderea mea bătrânul și mai ales bătrâna știau românește. În seara primei zile am intrat în vorbă cu bătrânul și am discutat diverse probleme. Printre altele m-a întrebat.

-         De unde ești ?

-         Din România, i-am răspuns.

-         Știu că ești din România, că doar n-oi fi din Germania, fiindcă vorbești românește, dar din ce județ, din ce loc ești ?

-         După puțin timp de gândire, i-am spus că sunt din satul Comănești, comuna Suharău, județul Dorohoi. Imediat am observat o tresărire pe fața bătrânului. Parcă a zvâcnit ceva în el.

-         Din satul Comănești  ?, a întrebat el din nou foarte mirat și după puțin timp adăugă. Spune-mi te rog dacă nu cunoști pe unul Vasile Florea, din acel sat, care locuia în partea dinspre pădure.

-         Vasile Florea este tatăl meu, dar a murit. Pe mine mă cheamă tot Vasile. Spre marea mea surprindere bătrânul s-a repezit la mine, m-a cuprins în brațe și într-o caldă îmbrățișare m-a sărutat pe amândoi obrajii spunându-mi printre lacrimi că în primul război mondial, fiind într-o unitate de cazaci, a stat în gazdă la noi și că a fost primit și tratat ca un frate. După asta el a adus din cămară o sticlă de samahoancă (rachiu de sfeclă) și am depănat amintiri din acea vreme.