scris de prof. Ioan Tuleu

Supraviețuirea pe front ținea uneori de miracol, și un astfel de caz povestește în cartea lui de memorii Radu Mărculescu, pe frontul de la Cotul Donului locotenent de artilerie: „Dom`le locotenent, veniți să vedeți o minune ”. În mijlocul lor (a soldaților n.n.) se găsea un tânăr infanterist, bălai, cu ochi de cicoare, ce mă privea cu gura căscată și cu un aer de beatitudine. „L-a lovit un glonț în gură, lângă omușor și a ieșit afară prin ceafă”, explică Ivan . Îl examinai. Într-adevăr , în ceafă, lângă coloana vertebrală, o rană abia închisă arăta locul pe unde ieșise glonțul. Prin semne ne răspundea la întrebări. Glonțul l-a găsit cu gura deschisă, căci dinții îi erau neatinși, nu putea înghiți nimic și în trei zile de marș continuu nu a mâncat și nu a băut nimic. Într-adevăr ceea ce am văzut era de natura miracolului: mai întâi glonțul care trecuse pe lângă atâția centri vitali fără să atingă vreunul, apoi rana care nu se cangrenase, ca să nu mai vorbim de marșul de trei zile, nemâncat, nebăut și nedormit. Atunci am avut prima revelație a uriașelor puteri ce sălășluiesc latent într-un om și care ies la iveală numai în situații limită, când o puternică voință de a trăi le mobilizează. „Măi băieți, dacă Dumnezeu l-a adus până la noi e ca și noi să-l ducem mai departe până la capătul calvarului. Să-l ajutăm și să ne ajute și pe noi Dumnezeu”. Până la urmă mărșăluind întro coloană de prizonieri de război, ajutat de colegi, el a supraviețuit. (Radu Mărculescu, p. 68)

scris de prof. Ioan Tuleu: În dimineața de 19 noiembrie, la Cotul Donului, asupra dispozitivului Armatei 3 române a început o puternică ofensivă sovietică.

Sublocotenentul Ioan Bogdan, comandant de baterie de tragere în Regimentul 16 artilerie (Divizia 6 Infanterie) se afla la postul său în spatele primei linii în sprijinul Regimentului 27 Infanterie. Sovieticii atacau cu tancuri însoțite de infanterie care au trecut repede peste tranșeele din prima linie. Ajungând până la bateria locotenentului Bogdan „tancurile care atacau poziția noastră au trecut cu ușurință de prima linie de apărare, având în față un impunător T 34, care avea pe el, ca și celelalte, multe lăzi cu muniție. Când tancul T 34 s-a apropiat de Bateria 2, tunurile (calibru 75 mm) au declanșat tragerea, tancul a fost lovit în plin de câteva lovituri, dar blindajul său a rezistat și nu a putut fi scos din funcțiune. De remarcat faptul că bateria nu avea proiectile perforante, tragerea executându-se cu proiectile explozive. Rezultatul a fost că, toate cele patru tunuri au fost strivite sub șenilele tancului, care după această ispravă s-a îndreptat către poziția mea (aveam în înzestrare obuziere calibru 100 mm).

În timp ce tancul T 34 era în curs de distrugere sub șenile a tunurilor bateriei 2, cu desantul coborât de pe el, celelalte patru tancuri mai mici se mențineau undeva mai în urmă, protejate de unghiurile moarte create de denivelările terenului. Am ordonat ochitorului obuzierului meu să vizeze la baza turelei, și când tancul s-a îndepărtat vreo 150 de metri de Bateria 2 am ordonat foc. Fiind însă nemulțumit de efectul obținut, am executat eu ochirea la al doilea proiectil. Acesta a lovit turela chiar la bază, proiectilul nu a mai ricoșat, ci s-a sfărâmat de blindaj, iar conținutul exploziv s-a împrăștiat și s-a lipit pe suprafața tancului, astfel că atunci când focosul cu întârziere a produs aprinderea, explozivul s-a aprins, cuprinzând în flăcări și lăzile cu muniții de pe tanc. Cei din tanc, speriați de incendiu, au virat imediat la stânga, încercând să iasă din bătaia obuzierului. Nu le-am dat răgaz să se îndepărteze, căci al treilea proiectil l-am trimis în roata motrice a șenilei din dreapta, care a fost distrusă. Tancul s-a mai rotit pe loc o dată și apoi a fost părăsit de echipaj care, împreună cu celelalte tancuri, s-a retras spre nord folosind unghiurile moarte ale terenului”. (Armata română în vâltoarea războiului – 1941-1945, p. 136)