de prof. Ioan Tuleu: Din cei 132.134 de prizonieri aliați care se aflaseră în mâinile japonezilor, 35.756 muriseră, o rată a morții de 27 la sută. Cei mai mulți dintre cei care fuseseră luați la muncă forțată de către japonezi pieriseră ca urmare a tratamentului la care fuseseră supuși. Femeile de reconfortare de naționalități diferite care fuseseră luate cu forța de japonezi vor suferi ca urmare a traumelor psihologic pentru tot restul vieții lor. Un număr necunoscut dintre ele se sinucid.

Numeroși prizonieri ai japonezilor suferiseră o soartă deosebit de înfiorătoare și crudă. Din toate rapoartele strânse mai târziu de autoritățile americane și de secția australiană pentru crime de război, devine clar că practica larg răspândită a canibalismului printre soldații japonezi în războiul din Asia-Pacific (sarcina demoralizantă de a curăța Noua Guineee și Borneo) reprezenta ceva mai mult decât o serie de incidente întâmplătoare, comise de indivizi sau grupuri mici, supuse condițiilor extreme.

Mărturiile arată că acest canibalism era o strategie militară sistematică și organizată. Obiceiul tratării prizonierilor ca pe niște vite umane nu survenise ca urmare a prăbușirii disciplinei. De obicei era dirijat de ofițeri. În afara localnicilor, victimele canibalismului includ soldați papuași și prizonieri de război australieni, americani, și indieni care refuzaseră să se alăture Armatei Naționale Indiene. La sfârșitul războiului, paznicii japonezi îi menținuseră pe indieni în viață pentru a-i putea măcelări și mânca pe rând. Nici măcar naziștii nu coborâseră la un asemenea nivel. Deoarece subiectul era atât de supărător pentru familiile americane aliații cenzuraseră informațiile și au au adus cazul în fața Tribunalului pentru crime de război de la Tokio din 1946. (Antony Beevor, Al doilea Război Mondial, E RAO, p. 792)

scris de: prof.Ioan Tuleu

Sandu Cernat a fost șef al Biroului subzistență al Diviziei 20 Infanterie. În 20 noiembrie 1942, când a început contraofensiva sovietică, Divizia 20 se apăra la sud de orașul Stalingrad și a căzut în încercuire în 23 noiembrie, împreună cu Armata 6 germană. După o luptă înfiorătoare în încercuire, supraviețuitorii s-au predat în 31 ianuarie 1943 și au fost duși în lagărele de prizonieri din interiorul staului sovietic. Sandu Cernat și camarazii săi au ajuns după o călătorie lungă și groaznică, care a decimat efectivul,  în Lagărul 29 din Kazahstan. Dar suferințele nu se vor opri la poarta lagărului: „Trebuie s-o spun că mulţi dintre prizonieri erau aproape de treapta animalică, datorită foamei şi mizeriei îndurate. Era între prizonieri o adevărată luptă pentru supravieţuire. În lagăr se mânca orice: broaşte, râme, şerpi, arici, urzici, păpădie, susai, ştevie, lobodă, troscot şi altele, binenţeles toate crude. În primele luni de prizonierat, în lagărul de la Krasnoe Armesk, s-a mâncat chiar şi carne de om. Am dedus acest lucru deoarece găseam mulţi morţi cărora le lipseau păr- ţile cărnoase, muşchii membrelor şi fesele.