scris de prof. Ioan Tuleu

Pentru a înfrânge Germania nazistă, Marea Britanie a ales să bombardeze oraşele germane cu formaţiuni mari de bombardiere strategice, lansând asupra lor mii de tone de bombe la fiecare atac.  Eficienţa bombardamentelor ca armă pentru a câştiga războiul  depindea însă în întregime de capacitatea de a susţine pe timp nelimitat raiduri foarte puternice asupra aceloraşi ţinte  nopţi la rând. Aliaţii s-au apropiat de o victorie strategică în raidurile asupra Hamburgului, de departe cel mai bine protejat oraş german. Ei au atacat între 24 iulie – 3 august 1943, folosind procedeul „ferestrei din foiţe de staniol”, care a derutat radarul german. În noaptea de 27-28 iulie  RAF au creat deasupra oraşului temperaturi de 800 până la 1000 de grade Celsius, producând furtuni fierbinţi, de o forţă colosală. Sistemele de transporturi de orice fel au fost distruse, deasemenea 214. 350 case din 414 500; 4301 fabrici din 9592  de pe 21 de kilometri pătraţi au ars complet şi într-o singură noapte pierderile de vieţi omeneşti s-au ridicat la 40 000. Albert Speer, care îi succedase lui Todt în funcţia de comandant suprem al producţiei, i-a spus lui Hitler că dacă mai erau devastate  în acest fel încă şase oraşe, el nu va putea menţine continuitatea producţiei. Dar britancii nu dispuneau pur şi simplu de resursele care să le permită asemenea raiduri într-o succesiune rapidă.

(Paul Johnson, O istorie a lumii moderne, 2014, p. 394)

Transportul trupelor, munițiilor și materialelor peste Volga în timpul bătăliei Stalingradului a fost deosebit de dificil, înregistrându-se pierderi foarte mari din cauza bombardamentelor masive germane, de aviație și artilerie. Ivan Erofeev, ofițer în cadrul Armatei a 62-a povestește o astfel de traversare: „Portul de trecere peste Volga era scena unui haos de nedescris. Prin fumul acela gros am văzut ambarcațiuni pe valuri, vehicole de aprovizionare parcate lângă pontoane, răniți așezați pe jos, în apropiere, sperând să poată fi evacuați. Totul ardea iar lumea țipa. Avioanele germane atacau în valuri, coborând foarte jos, întâi cu mitralierele și apoi aruncând bombe. Comandantul principal al portului de traversare fusese ucis de un lunetist german, dintr-o casă din apropiere, comisarul a preluat comanda, dar a fost și el ucis – continuă Erofeev. Portul era în flăcări iar dogoarea ajunsese la o temperatură atât de ridicată, încât rachetele Katiușa, stivuite pe marginea cheiului, s-au aprins brusc. Zburau în toate părțile din cutiile lor explodând la întâmplare, ca niște artificii îngrozitoare. Noi alergam ca disperații, încercând să separăm lăzile cu muniții, în vreme ce lunetiștii germani ne alegeau pe rând.

scris de> prof. Ioan Tuleu

Bombardamentul atomic efectuat de americani asupra orașului japonez Hiroșima, în 6 august 1945, avea să „încununeze” opera de distrugeri din timpul  celui de Al Doilea Război Mondial.

O imagine despre ceea ce s-a întâmplat ne-o face și pilotul japonez Yasuzawa, care a luat avionul, aflat într-o ciudată stare de curbură în urma șocului, dar care mai putea totuși să zboare, spre Tokio. „Yasuzawa se urcă în carlingă și apăsă butonul starterului. Motorul zvâcni și, de necrezut, a prins viață. Apoi Yasuzawa văzu o imagine care îl făcu să se infioare. Înspre aeroport venea avangarda unei procesiuni de cadavre vii. Sângerândă și înegrită, pielea lor atârna în zdrențe, părul era pârlit până la rădăcină. Primii supraviețuitori căutau un refugiu. Mulți dintre ei erau complet goi, hainele de pe corp le arseseră. Unele femei duceau copii.

Înspăimântat Yasuzawa privi în altă parte. Acum avea în minte un singur gând , să raporteze ce se întâmplase la Hiroșima”.

La Hiroșima însă 80 de mii de oameni au fost pur și simpul evaporați, arși de vii sau au pierit sub dărâmături.

(Gordon Thomas, Max Morgan Witts, Enola Gay, Editura politică, București 1983, p. 286)

scris de; prof. Ioan Tuleu

În trei iulie se împlinesc 70 de ani de când Aradul a suportat cel mai cumplit bombardament din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, soldat cu numeroase victime umane și importante distrugeri materiale.

Războiul era încă departe de meleagurile arădene în acea fierbinte vară a anului 1944. Comunicatele militare, presa, chiar dacă era cenzurată, informațiile primite prin radio, și mai ales relatările celor care s-au înapoiat de pe front, întrețineau însă starea de neliniște a locuitorilor din sate și din municipiu. Înștiințările privind decesul în luptă sau cele care comunicau dispariția unor rude apropiate erau surse de neliniște și nesiguranță, iar viitorul se arăta sumbru.

Oamenii își vedeau totuși de treburile cotidiene. Țăranii aveau mult de lucru, în condițiile în care forța tânără de muncă era pe front, iar animalele de povară și utilajele erau rechiziționate. Salariații din oraș făceau ore suplimentare și în plus se resimțea lipsa unor produse de bază. Numai că, orașul Arad era un punct strategic, inclus pe harta operațiunilor de bombardament ale aviației aliate, care, de când și-a creat baze în sudul Italiei, avea posibilitatea să bombardeze ținte de pe teritoriul României. În Arad exista un mare nod feroviar, o uzină de vagoane, care fabrica înclusiv tunuri, un aeroport, numeroase fabrici și depozite care deserveau necesități militare. Existau, prin urmare, suficiente motive pentru ca orașul să fie bombardat. Cu toate acestea, atacul care s-a produs în ziua de 3 iulie 1944 a fost o mare surpriză pentru locuitorii din orașul de pe Mureș.  

Era într-o zi de luni dimineața când s-a declanșat „Operațiunea Frantic Joe” și, ca urmare, din Italia, de la Fogia, au pornit 55 de bombardiere de tip B 17 și 38 de avioane de vânătoare.  La Arad sirenele au început să sune alarma la orele 11 și 27 de minute. Potrivit martorilor oculari, avioanele au apărut atât de repede pe deasupra orașului, încât majoritatea cetățenilor nu a ajuns la adăpost, unii au fost prinși de bombardament în aer liber, în Pădurice mai ales.

Lungimea suprafeței afectate de bombe a fost, în linie dreaptă, de 2000-2500 m, iar în lățime 1500 m. La bombardament s-au folosit în egală măsură bombe clasice și incendiare.

Atacul a durat cam jumătate de oră și s-a desfășurat în trei valuri. Principalele obiective au fost: Gara, Fabrica de vagoane, fostul sediu al gestapoului din Pădurice, cazarma de roșiori de pe Calea Aurel Vlaicu. În afara acestora au mai fost atinse FITA (Tricoul Roșu), depoul de tramvaie, depozitul firmei Andreny de pe calea 6 Vânători, fabrica de fermentare a tutunului și 184 case au fost distruse total, și 298 avariate, rămânând fără acoperiș 250 familii, adică 1400 persoane.      Bombele explozive, în număr de 200, și cele incendiare în număr de circa 3000, au fost lansate pe circa 375 ha. și au provocat pagube în valoare de 6 miliarde lei (valoarea din 1944).