de prof. Ioan Tuleu: Germanul Horst Slesina descrie în cartea sa  „Soldații împotriva morții și diavolului”, prima bătălie importantă împotriva tancurilor sovietice desfășurată la Grodno, imediat după 22 iunie 1944. La ea a participat Divizia 8 infanterie germană contra Corpului 11 Mecanizat sovietic:

„Pregătirile pentru apărare se încheie în câteva secunde. Clătinându-se și huruind se apropie tunurile noastre de asalt. Sunt niște tancuri grele, masive fără turelă, cu țevile tunurilor ieșite amenințător. Este prima bătălie a echipajelor, dar ei merg la luptă cu seninătate și încredere. Sunt ferm convinși de superioritatea armei lor.

Echipele antitanc și-au ocupat pozițiile bine camuflate, în ciuda grabei. Tunurile de asalt se apropie de drum din dreapta și din stânga. Acum trebuie să așteptăm. Auzim huruitul motoarelor, scrâșnetul și zăngănitul șenilelor tancurilor. Vin! Sunt vopsite într-o culoare maroniu pământie, cu țevile tunurilor lungi – sunt cinci, șase și alte câteva. Sunt tancuri ușoare și medii, plus câteva blindate grele. Mai aproape și mai aproape. Acum se vede fiecare detaliu. Turelele lor se rotesc, pentru că ne caută. Detunături urlătoare, schelălăitoare și lătrătoare.  Proiectilele trasoare din tunurile antitanc ajung la inamic cu „degetele” lor de foc. Bubuitul mai slab al tunurilor de asalt. Mitraliere cu gloanțe speciale trag în părțile laterale ale tancurilor.

Tancurile din față au parte de o primire fierbinte. Primele două proiectile din două tunuri de asalt d-ale noastre lovesc cel mai apropiat tanc greu și cu o forță extraordinară îi smulg turela, aruncând-o la câțiva metri. O coloană înaltă de foc, o detunătură și rezerva de muniție explodează, rezervoarele de benzină ale tancurilor sar în aer – în clipa aceasta în fața noastră se ridică câteva coloane de fum și foc. Cinci tancuri sovietice au fost sfârtecate și sfâșiate în bucăți.

Alte ținte! Tancurile sovietice rămase au intrat în luptă și trag cu îndârjire asupra pozițiilor noastre printre tancurile lor doborâte și distruse. Praful ridicat, fumul prafului de pușcă și fumul de ulei ars ne acoperă. Rușii trag violent cu mitralierele și tunurile. Tunul antitanc din partea dreapta a drumului a fost doborât. Schije, oțel și sânge amestecat cu noroi cad pe nisipul galben. Scenele mi se întipăresc în memorie cu mare precizie. Un tanc rusesc înaintează spre noi: 40 de metri, 30 de metri…De ce nu trage tunul de asalt? Groaza mă strânge de gât. O lovitură nimicitoare – foc, plăci de blindaj, țeava tunului, trupuri omenești, ulei arzând și un fum negru, gros care acoperă milostiv tabloul groazei…

Acest zgomot infernal durează doar câteva minute. Focul încetează pentru că noi nu mai avem ținte. Ultimele tancuri inamice s-au desfășurat și au dispărut. Unsprezece făclii arzând, învăluite în uriașe coloane de fum, pătează câmpia”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

După Bătălia de la Kursk, din iulie 1943, sovieticii se vor afla mai mereu în ofensivă iar generalii germani își abandonau tot mai des pozițiile și fugeau panicați, în loc să execute o retragere planificată. Forțele germane aflate în permanentă retragere, incinerau și distrugeau totul în calea lor. Un tânăr infanterist a cărui unitate se retrăgea prin Nipru i-a descris soției scena:”De cealaltă parte a râului totul e cuprins de flăcări înalte, casele ard de câteva zile. Trebuie să-ți mărturisesc că toate orașele și satele din zonele pe care le părăsim acum sunt în flăcări, chiar și cele mai neînsemnate cătune. Clădirile mari sunt aruncate în aer. Rușii nu trebuie să găsească nimic, doar un câmp cu moloz. Asta îi împiedică să-și adăpostească trupele de orice fel. E o imagine teribilă, dar frumoasă”. (Al treilea Reich, vol III, p. 497)

Prin intermediul unui comunicat de presă, conservatorii arădeni trag un semnal de alarmă asupra situației din sistemul sanitar arădean, pe fondul ”bătăliei  cumplite pentru impunerea noului manager la Spitalul Judeţean Arad”.

”Suntem de râsul dar şi de plânsul țării, şi asta pentru că judeţul şi municipiul Arad sunt (încă) conduse de reminiscenţe ale regimului Băsescu, respectiv de Nicolae Ioţcu şi de finul fostului preşedinte Traian Băsescu, omul care vrea sa le facă şi să le desfacă pe toate în Arad,  primarul Gheorghe Falcă .

Nu e suficient că avem “umbre băsiste” palpabile în Arad, mai avem parte şi de de ciondăneli dure între cei doi băsişti.

Ura dintre cei doi – Ioţcu si Falcă – este tot mai vizibilă, iar pe finalul acestei luni vom asista la o bătălie  cumplită pentru impunerea noului manager la Spitalul Judeţean Arad, în care, din informaţiile noastre, se va apela şi la DNA.

Se vorbeşte, în culisele politicii arădene, cum că primarul şi copreşedintele PNL Arad, Gheorghe Falcă, are ”ordin“ de la MRU (senatorul și consilierul  preşedintelui Klaus  Iohannis!) să fie pusă şefă la ”judeţean” d-na dr. Crişan (prietenii ştiu de ce!), dar Falcă mai are şi presiunea fostului deputat Cionca – (omul lui Falcă!), care vrea şi el ceva pentru soţia sa, d-na dr. Cionca.

Dar și d-nul Nicolae Ioţcu, şeful judeţului și al ”judeţeanului” vrea să-şi impună la şefie un ”greu” al său, pentru că, nu-i aşa, la Spitalul Judeţean se derulează investiţii puternice, iar “judeţeanul de urgenţă“ e o bună vacă de muls pentru firmele de casă.

Partidul Conservator crede că aceste lupte dintre Falcă si Ioţcu pentru Spitalul Judeţean dau pe faţă tragedia din PNL şi din sistemul de sănătate din Arad şi îi cere d-nei dr. Teodora Olariu să candideze pentru un nou mandat, ca dovadă că e un bun manager. Să eliminăm corupţii si corupţia din sistemul sanitar arădean!” se precizează  în comunicatul semnat de Mircea Purcaru, președintele filialei Arad a Partidului Conservator.

Transportul trupelor, munițiilor și materialelor peste Volga în timpul bătăliei Stalingradului a fost deosebit de dificil, înregistrându-se pierderi foarte mari din cauza bombardamentelor masive germane, de aviație și artilerie. Ivan Erofeev, ofițer în cadrul Armatei a 62-a povestește o astfel de traversare: „Portul de trecere peste Volga era scena unui haos de nedescris. Prin fumul acela gros am văzut ambarcațiuni pe valuri, vehicole de aprovizionare parcate lângă pontoane, răniți așezați pe jos, în apropiere, sperând să poată fi evacuați. Totul ardea iar lumea țipa. Avioanele germane atacau în valuri, coborând foarte jos, întâi cu mitralierele și apoi aruncând bombe. Comandantul principal al portului de traversare fusese ucis de un lunetist german, dintr-o casă din apropiere, comisarul a preluat comanda, dar a fost și el ucis – continuă Erofeev. Portul era în flăcări iar dogoarea ajunsese la o temperatură atât de ridicată, încât rachetele Katiușa, stivuite pe marginea cheiului, s-au aprins brusc. Zburau în toate părțile din cutiile lor explodând la întâmplare, ca niște artificii îngrozitoare. Noi alergam ca disperații, încercând să separăm lăzile cu muniții, în vreme ce lunetiștii germani ne alegeau pe rând.

scris de:prof. Ioan Tuleu

Luptele de la Orlovka, localitate din nordul Stalingradului, au fost sălbatice. Turov, (Comandant de batalion, Brigada 115) amintea unul dintre episoadele îngrozitoare de la mijlocul lui septembrie 1942: „Am văzut un om care alerga spre mine, plin de noroi și sânge, fără armă. Gâfâia, încerca să vorbească, dar nu reușea să scoată decât niște sunete. Când a ajuns aproape, l-am recunoscut: era locotenentul major Alecsandrov, cel mai bătrân combatant al nostru, un om de peste 50 de ani. Înainte de război fusese profesor și insistase să se înroleze, voia să facă ceva pentru patria lui! Apoi Alecsandrov a vrut să vorbească, foarte greu la început, dar încet, încet a reușit să vorbească. La început n-a reușit să rostească întruna decât nemții sunt aici, nemții sunt aici! Dar treptat am aflat toată istoria. Infanteria germană atacase poziția sa prin surprindere și s-a pornit o luptă om la om. Alecsandrov nu luptase în felul acesta niciodată în viața lui. Dar, când a văzut un ofițer tânăr neamț sărind în tranșeea lui, la doar câțiva pași de el și străpungând cu baioneta o infirmieră, aceasta l-a împins la acțiune disperată. S-a repezit cu mâinile goale la neamț, l-a trântit la pământ și și-a înfipt dinții în beregata lui, rupându-i o arteră. Aleksandrov a rămas acolo într-o baltă de sânge și apoi, complet șocat, a pornit năuc, cu totul la întâmplare. O vreme și-a pierdut graiul”.

scris de; prof. Ioan Tuleu

Bătălia dusă de „Detașamentul Păuliș” în fața șanțului antitanc împotriva Diviziei blindate „Budapsta” a intrat deja în legendă prin fapte cu adevărat eroice”. Cu toată lupta inegală, elevii școlii de subofițeri de Rezervă din Radna au rămas pe poziţie, respingând primele patru atacuri din ziua de 15 septembrie 1944 şi, deşi a pătruns pe flancul drept, inamicul a fost respins prin contraatacuri conduse de căpitanul Fătu, care avea să cadă răpus la cel de al cincilea atac, poate cel mai violent. Acest episod este relatat de Nicolae Thoma, comandant de pluton în compania condusă de căpitanul Fătu. “Ofiţerul ungur a rămas singur faţă în faţă cu Fătu. I-a strigat într-o limbă aproape românească: “Jos centura, jos centura”. Apoi s-a ridicat în picioare şi şi-a îndreptat pistolul către căpitan. A ochit şi a apăsat pe trăgaci, dar pistolul a percutat în gol, nu mai avea cartuşe. Atunci căpitanul Fătu, cu un curaj nemaipomenit, s-a repezit către duşman. I-a smuls din mână pistolul şi cu tocul lui a început să-l lovească în cap până s-a prăbuşit la pământ, repetându-i într-una somaţia ce-i fusese adresată: “Jos centura, jos centura”. Dar o grenadă se rostogoli prin iarbă explodând. O schijă îl răneşte pentru a doua oară la cap, mai grav de data aceasta. A căzut cu faţa în sus ca un stejar lovit de trăsnet. La orele 10, în soarele dimineţii de septembrie, căpitanul Fătu zăcea alături de cadavrele foştilor săi inamici”. 

scris de: prof. Ioan Tuleu

Pentru ambele părți beligerante, ruși și germani, Bătălia Stalingradului a însemnat o experiență cu totul nouă. Generalul Hans Doerr a creionat exact natura diferită a luptelor din oraș: ”Trecuse vremea operațiunilor militare pe scară largă. Distanțele nu se mai măsurau în kilometri, ci în metri…Se dădeau lupte crâncene pentru fiecare casă, atelier, terasament de cale ferată, pentru fiecare bucată de zid, pivniță, grămadă de ruine.

Colonelul Herbert Selle, comandant al detașamentului de geniști al Armatei a șasea germane, își amintea cu groază genul acesta de lupte: ”Atac și apărare, asalt și contraasalt, totul arde în jur, se aud permanent urlete, bubuituri de mortiere și artilerie, aruncătoare de flăcări: amintirile Stalingradului înseamnă imaginea vie a iadului. Dărâmăturile deveniseră fortărețe, ruinele fabricilor erau periculoase din pricina lunetiștilor, în spatele fiecărui strung sau utilaj pândea moartea, din orice ungher sau crăpătură de zid putea izbucni foc de automate. Fiecare metru de teren trebuia smuls cu sacrificii din mâinile apărătorilor”.

scris de:prof. Ioan Tuleu

Bătălia Stalingradului a fost poate cea mai cumplită încleştare şi răbufnire de violenţă din tot cursul celui de Al Doilea Război Mondial. Era vorba într-adevăr de viaţă şi moarte. Şi totuşi s-au înregistrat şi fapte de clemenţă relatate de supravieţuitori după foarte mulţi ani. Dumitru Dalman,  fost sergent major în Regimentul 2 Călăraşi, Divizia 8 Cavalerie, a supravieţuit datorită unui gest surprinzător  al unui soldat roşu: „După parcurgerea  a 5-6 kilometri, ne-am pomenit în spate cu alte câteva tancuri sovietice cu militari pe el. Observând că se îndreaptă către grupurile de militari în retragere, pentru a-i dezarma, le-am strigat acestora să se împrăştie, lucru pe care l-au şi făcut. La un moment dat, la distanţă de câteva zeci de metri, un tanc sovietic m-a depăşit, iar un militar de pe el a îndreptat arma spre mine pentru a mă împuşca. Un altul însă a pus mâna pe arma lui îndreptând-o în sus, astfel că am scăpat nevătămat”. Ce l-a îndemnat pe sovieticul de pe tanc să facă un astfel de gest, riscând întâlnirea cu comisarul politic și să fie acuzat de favorizarea inamicului ? A fost, spunem noi, un gest spontan izvorât din sentimente pur umane, care în anumite împrejurări ies la suprafață fără să țină cont de ordinele militare și depășind intoxicările cu ură făcute de propaganda oficială.

scris de: prof. Ioan Tuleu

După cucerirea Franței, în iunie 1940, Germania a pornit o campanie aeriană împotriva Angliei, ca un preludiu al invadării terestre a insulei. Însă, aviația engleză a repurtat prima victorie asupra Germaniei naziste în cunoscuta „Bătălie a Angliei”, când au fost consemnat fapte extraordinare de curaj și abilitate din partea piloților englezi. Astfel un istoric al avioanelor Spitfire consemnează că, în timpul distrugerii a nu mai puțin de 17 avioane inamice, în perioada de până în luna august 1940, asul neozeelandez Al Deere a fost doborât de 7 ori, s-a catapultat de 3 ori, a intrat în coliziune cu un Me-109, unul dintre avioanele sale Spitfire a explodat în aer la 137 metri de un aerodrom, iar altul a explodat la numai câteva secunde după ce pilotul reușise să se târască dintre resturile lui.