scris de: prof. Ioan Tuleu

70 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz

             În 27 ianuarie 1945 a fost eliberat de către Armata Roşie cel mai mare lagăr nazist de exterminare, „Auschwitz”, supranumit fabrica morţii. Înainte de aceasta circa 60 de mii de deţinuţi au fost transportaţi în interiorul Germaniei, dar câteva mii au răma pe loc, pentru că aceştia nu puteau să facă lungul şi obositorul marş. Circa 8000 dintre prizonieri au scăpat pentru că Armata Roşie s-a apropiat foarte rapid de Auschwitz iar membrii SS începuseră să fie preocupaţi mai mult de propria salvare decât să execute ordinele. Apucaseră totuşi să împuşte câteva sute de deţinuţi. Curând după aceasta, armele au tăcut  şi, pe 27 ianuarie, soldaţii Armatei Roşii, aparţinând Frontului 1 ucrainean au sosit în complex. Ei au găsit aproximativ 600 de prizonieri în viaţă, în lagărul de muncă forţată de la Monowitz, în apropierea fabricii de cauciuc sintetic a I.G. Farben, puţin sub 6000 la Birkenau şi ceva mai mult de 1000 în lagărul principal de la Auschwitz, inclusiv pe Eva şi pe sora ei Miriam. Prima dată când Eva a aflat că suferinţele ei s-ar putea să se fi terminat a fost atunci când o femeie din baracă a început să strige: „Suntem libere ! Suntem libere! Suntem libere!” Eva a alergat la uşă, dar nu a văzut altceva decât zăpada. Abia după câteva minute a putut vedea soldaţii Armatei Roşii, îmbrăcaţi în haine albe de camuflaj: „Am alergat spre ei şi aceştia ne-au îmbrăţişat, ne-au dat prăjituri şi ciocolată. Fiind atât de singure, o îmbrăţişare însemna mai mult decât şi-ar putea imagina cineva, pentru că îţi reda demnitatea umană după care tânjisem atât de mult. Eram nu numai înfometaţi, dar aveam şi mare nevoie de bunătate umană, iar armata sovietică ne-o oferea. De fapt, unul dintre lucrurile care mi-au lipsit cel mai mult după război, când m-am întors acasă, era acela că, deşi doream cu disperare să fiu îmbrăţişată şi sărutată, nu avusesem parte de aşa ceva. Aşa că atunci când predam elevilor le spuneam: „Când vă întoarceţi acasă în această după-amiază, vă rog să daţi părinţilor voştri o îmbrăţişare în plus, un sărut în plus, din partea noastră, a tuturor copiilor supravieţuitori din lagăre care nu au pe cine să îmbrăţişeze şi să sărute”. (Laurence Rees, Auschwitz, editura Rao, p. 323)

scris de: prof.Ioan Tuleu

Cuvântul Auschwitz este sinonim cu crima, cu cea mai mare și detestabilă, de trimitere în neant a unui întreg popor, poporul lui Israel. Este vorba de ceea ce a intrat în conștiința omenirii sub numele de holocaust. Este greu de descris ceea ce s-a întâmplat atunci, între 1942-1944 în lagărul din Polonia ocupată de Germania nazistă.  Vom da totuși cuvântul unui martor, Jerzy Bielecki, care a fost de față la sosirea prizonierilor de război care urmau să fie gazați în noua locație: „Noaptea am auzit mișcare afară. Și am spus: „Băieți, se întâmplă ceva ? Haideți să vedem” Ne-am dus la fereastră și am auzit țipete și gemete și am văzut un grup de oameni alergând, complet dezbrăcați, spre crematoriu. Alergau și gărzile SS, având în mâini pistoale mitralieră. Am putut vedea  toate acestea la lumina becurilor electrice. Ningea și era ger, probabil 15 sau 20 de grade sub zero. Toți țipau și gemeau din cauza frigului. Erau niște țipete incredibile. Nu mai auzisem așa ceva niciodată înainte. Goi, ei intrau în camerele de gazare. Era o imagine demonică, de iad.”