de prof. Ioan Tuleu: Începutul războiului germano-sovietic (22 iunie 1941) a fost catastrofal pentru Armata Roșie, care a pierdut în primele trei luni peste trei milioane de soldați (morți, răniți și prizonieri).

O cauză importantă au jucat și defetismul, care a cuprins marea majoritate a armatei sovietice, un rol important în acest fenomen avându-l chiar ofițerii. Un episod semnificativ în acest sens ne dezvăluie și mareșalul Rokosovski în memoriile sale:  „Pe 24 iunie, în raionul Klevan, am adunat o mulțime de trupe ca vai de lume, printre care s-au nimerit și destui ofițeri. Cei mai mulți dintre acești oameni nu aveau arme. Spre rușinea noastră, toți, inclusiv ofițerii, își descususeră însemnele gradelor. Într-unul din aceste grupuri mi-a atras atenția un bărbat în vârstă, care stătea sub un pin și care, după aspect și ținută, nu semăna deloc cu un soldat. Alături de el ședea o infirmieră tinerică. Adresându-mă celor care ședeau, și erau câteva sute de oameni, le-am ordonat ofițerilor să se apropie. Nu s-a mișcat nimeni. Ridicând tonul, am repetat ordinul pentru a doua, a treia oară. Din nou răspunsul a fost tăcerea și nemișcarea. Atunci, apropiindu-mă de bărbatul în vârstă, i-am ordonat să se ridice. Apoi l-am întrebat ce grad are. Cuvântul colonel l-a pronunțat atât de indiferent și totodată cu atâta provocatoare ostilitate, încât expresia feței lui și tonul m-au scos efectiv din minți. Apucând pistolul eram gata să-l împușc chiar acolo, pe loc. Apatia și bravada au dispărut într-o clipă de pe fața colonelului. Înțelegând cum se pot termina toate acestea, a căzut în genunchi cerând îndurare”.

Întărim episodul individual și prin faptul că în primele șase luni au fost luați prizonieri 63 de generali sovietici. Dar trebuie scos în evidență și faptul că  mulți dinte cei căzuți prizonieri au respins ulterior încercările nemților de a-i convinge să colaboreze și au fost împușcați sau torturați.

scris de: prof. Ioan Tuleu

70 de ani de la eliberarea lagărului de la Auschwitz

             În 27 ianuarie 1945 a fost eliberat de către Armata Roşie cel mai mare lagăr nazist de exterminare, „Auschwitz”, supranumit fabrica morţii. Înainte de aceasta circa 60 de mii de deţinuţi au fost transportaţi în interiorul Germaniei, dar câteva mii au răma pe loc, pentru că aceştia nu puteau să facă lungul şi obositorul marş. Circa 8000 dintre prizonieri au scăpat pentru că Armata Roşie s-a apropiat foarte rapid de Auschwitz iar membrii SS începuseră să fie preocupaţi mai mult de propria salvare decât să execute ordinele. Apucaseră totuşi să împuşte câteva sute de deţinuţi. Curând după aceasta, armele au tăcut  şi, pe 27 ianuarie, soldaţii Armatei Roşii, aparţinând Frontului 1 ucrainean au sosit în complex. Ei au găsit aproximativ 600 de prizonieri în viaţă, în lagărul de muncă forţată de la Monowitz, în apropierea fabricii de cauciuc sintetic a I.G. Farben, puţin sub 6000 la Birkenau şi ceva mai mult de 1000 în lagărul principal de la Auschwitz, inclusiv pe Eva şi pe sora ei Miriam. Prima dată când Eva a aflat că suferinţele ei s-ar putea să se fi terminat a fost atunci când o femeie din baracă a început să strige: „Suntem libere ! Suntem libere! Suntem libere!” Eva a alergat la uşă, dar nu a văzut altceva decât zăpada. Abia după câteva minute a putut vedea soldaţii Armatei Roşii, îmbrăcaţi în haine albe de camuflaj: „Am alergat spre ei şi aceştia ne-au îmbrăţişat, ne-au dat prăjituri şi ciocolată. Fiind atât de singure, o îmbrăţişare însemna mai mult decât şi-ar putea imagina cineva, pentru că îţi reda demnitatea umană după care tânjisem atât de mult. Eram nu numai înfometaţi, dar aveam şi mare nevoie de bunătate umană, iar armata sovietică ne-o oferea. De fapt, unul dintre lucrurile care mi-au lipsit cel mai mult după război, când m-am întors acasă, era acela că, deşi doream cu disperare să fiu îmbrăţişată şi sărutată, nu avusesem parte de aşa ceva. Aşa că atunci când predam elevilor le spuneam: „Când vă întoarceţi acasă în această după-amiază, vă rog să daţi părinţilor voştri o îmbrăţişare în plus, un sărut în plus, din partea noastră, a tuturor copiilor supravieţuitori din lagăre care nu au pe cine să îmbrăţişeze şi să sărute”. (Laurence Rees, Auschwitz, editura Rao, p. 323)