scris de> prof. Ioan Tuleu

Lupta cea mai cumplită, rezistența germană cea mai înverşunată în timpul invaziei anglo-americane în Normandia, și cele mai numeroase pierderi s-au petrecut în timpul debarcării  americanilor pe plaja Omaha. Unele ambarcații incapabile să-și croiască drum prin labirintul de obstacole, sub tirul ucigător de pe faleze, au trebuit să se retragă, rătăcind de-a lungul coastei în căutarea unui loc de debarcare mai puţin apărat. Altele, încăpăținându-se să acosteze în sectoarele prevăzute, au fost bombardate atât de rău, încât oamenii săriră peste bord în apa adâncă, unde au fost deîndată bombardați fără milă. Alte șlepuri săriră în aer de cum atinseră țărmul. Nava sublocotenentului Edward Gearing, cu treizeci de soldați din Divizia 29, se dezintegră într-o clipă, la treisute de metri de la ieșirea din Vierville. Gearing și oamenii lui fură proiectați în mare. Lovit, pe jumătate înecat, locotenentul de 19 ani ieși la suprafață la câțiva metri de locul unde se scufundase barca sa. Alți supraviețuitori începură să apară în jur. Nu mai aveau nici arme, nici căști, nici echipament. Timonierul dispăruse și, aproape de el, Gearing văzu pe unul din soldații săi zbătându-se sub greutatea unei stații radio prinse de spinare și urlând cât îl ținea gura. „Pentru numele lui Dumnezeu, mă înec”. Nimeni nu putu să ajungă la timp la radiotelegrafist pentru a-i da ajutor. Dispăru sub ochii lor. Încercările prin care aveau să treacă Gearing și resturile gupei sale erau abia la început. Abia după trei ore au ajuns pe plajă. Acolo Gerring a aflat că era singurul ofițer din toată compania care scăpase teafăr. Toți ceilalți muriseră sau fuseseră grav răniți. (Cornelyus Ryan, p. 178)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Atacul aviației anglo-americane asupra orașului german Dresda, din 13/14 februarie 1944, a fost cel mai devastator din întreaga istorie a celui de Al Doilea Război Mondial. Pentru a scăpa de furtuna de foc declanșată în urma bombardamentelor unii civili din oraș s-au refugiat în bazinele de apă existente atunci, numai că acestea s-au dovedit adevărate capcane ale morții.

Un astfel de bazin a existat în piața Altmark. A doua zi, când echipele de salvare și-au croit drum până la piață, jumătate din imensa cantitate de apă se evaporase. Toți cei rămași în marele rezervor muriseră. Un șir macabru de cadavre carbonizate înconjura pereții rezervorului. Erau trupurile celor care nu reușiseră să ajungă la rezervor înainte să ardă de vii sau care fuseseră uciși de gazele toxice. În rezervorul din Seidnitzer Platz, un pătrat cu latura de cincisprezece metri, potențialii supraviețuitori se îngrămădiseră în apă până la buza rezervorului – apa era suficient de mică ca să poți sta în picioare – până când nu a mai putut intra nimeni. A doua zi erau încă acolo, majoritatea înghesuiți ordonat unul lângă celălalt. Toți asfixiați.

În rezervoarele mai mici, apa a devenit atât de fierbinte, încât oamenii au fost literalmente fierți. Margaret Freyer a trecut pe lângă câteva rezervoare a doua zi și a văzut „din grămezile de moloz răsăreau brațe, capete, picioare și cranii sparte. Rezervoarele de apă erau pline cu morți până la vârf. Cei mai mulți arătau de parcă ar fi fost umflați, iar pe corpuri aveau pete galbene și maronii. Oameni ale căror haine încă ardeau”.