Războiul lumilor (editorial)

de Cristian Țițca

Am trecut ușor peste primul tur de scrutin al alegerilor prezidențiale. A ieșit cum ne așteptam. Primii doi clasați, Ponta și Iohannis, merg mai departe. Restul rămân și rumegă gustul amar al unei lupte dinainte pierdute. Eu mi-am dat votul candidatului independent Monica Macovei, deși aveam certitudinea că ea nu va ajunge în turul al doilea. Dintre toți cei 14 candidați, ea a fost singurul purtător de mesaj. Ceilalți nu au făcut decât gargară politică prin studiourile de televiziune. Circ ieftin din partea unora, pentru a fi măcar  o secundă băgați în seamă de marele public telespectator și multă pâine din partea lui Victor Ponta. Băiețașul ăsta a umplut țara de pomeni electorale și a răspuns oricărei solicitări de mărire a salariului, a ajutorului social sau a șomajului. Mai lipsea să transforme apa în vin, să vindece leproși sau să învie morți. Deși, la capitolul sculatului din morți, performerul PSD e Liviu Dragnea.

De cealaltă parte, îl avem pe Iohannis. Omul căruia jumătate din țară îi reproșează că e prea tăcut. Că nu face poante la televizor. Că nu le are cu miștocăreala. Că nu știe să arunce cu rahat pe ventilator. Într-un cuvânt, nu e sufucient de „mitic” pentru țara asta.

Îmi aduc aminte de un reportaj tv în vremea când trebuia să alegem între Iliescu și Vadim. Un cetățean onest al patriei, recunoscut ca atare după vorbă, după port și după sticla de monopol, spunea în fața microfonului că el îl votează pe Vadim pentru că e „diliu”. Și așa au făcut 40% dintre conaționali.

Un lucru e clar. O mare parte a țării vrea un președinte în care să fie sintetizate toate caracteristicile „miticului” de rând. Miștocar, șmecher, palavragiu, înfigăreț și tupeist. Iar Victor Ponta le are pe toate și chiar mai mult decât atât. Doar județele din Ardeal și Banat, după cum arată harta procentelor electorale după primul tur, apreciază vrednicia și se ghidează după proverbul popular: „tace și face”. Pe aici, prin zona noastră, a fi „mitic” nu e de laudă. Ba din contră.

Cineva spunea că România nu e o țară. E un teritoriu în care există mai multe Românii. Acum văd că e foarte adevărat. La 100 de ani de la Marea Unire, românii din toate părțile țării gândesc încă și acționează extrem de diferit. Unirea în cuget și simțiri e doar o poveste de adormit copiii. Nu există rundă de alegeri, fie ele locale, parlamentare sau prezidențiale, în care Vestul să nu voteze altfel decât restul. Semn clar că omogenizarea populației nu s-a reușit a se face în secolul ce a trecut. O prăpastie imensă există între Vestul cu gândire de dreapta și restul țării cu mentalitate de iobag cu mâna întinsă care votează doar dacă e resplătit într-o formă sau alta. Trei sferturi din țară vrea pomeni electorale, vrea spectacol politic și nu gândește mai departe de limita propriului stomac. Demnă urmașă a romanilor, gloata din Câmpia Română sau din dealurile Moldovei nu poate procesa un proiect politic mai departe de dictonul „circ și pâine”. E trist, dar e adevărat.

În tot acest timp, ardelenii și bănățenii încep să realizeze că sunt niște prizioneri ai istoriei. Votul nostru aproape că nu contează din moment ce marea gloată a mâinilor intinse votează aiurea după criterii de dânșii știute. Și iaca așa, de câteva decenii încoace, ei ne pun nouă președintele.

În ultimii ani, în rândul ardelenilor a început să încolțească ideea obținerii unei autonomii reale față de restul țării. Mie teamă că, pe zi ce trece, tot mai mulți încep să se gândească serios la secesiune! O fi bine? O fi rău? Nu știu încă. Dar știu sigur că m-am săturat să îmi pună alții președintele. M-am săturat să plătesc din banii mei ajutoarele sociale din regiuni  întinse ale patriei în care nimeni nu are chef de muncă. M-am săturat să îmi trimit taxele și impozitele la București, ca să aibă Sârbii, Hrebenciucii și Ponții ce fura.

De aceea, în turul doi, votul meu va merge la Iohannis.

Aș fi dorit să avem o campanie electorală onestă, cu candidați onești, în care să se discute doar despre lucrurile pe care un președinte le poate face conform prerogativelor sale: siguranță națională și politică externă. Atât. Președintele nu poate da bani în plus la pensie, nu poate ieftinii carnea, nu poate scădea TVA-ul. Acestea sunt prerogative de premier. Într-o lume normală, partidele și-ar fi trimis la bătaie oameni pricepuți în ale politicii internaționale și cunoscători ai artei războiului. Mi-ar fi plăcut să îi văd în lupta electorală pe Mihai Răzvan Ungureanu, Cristian Diaconescu, Mircea Geoană. Nu a fost să fie. Ne-am ales cu niște imbecili, în marea lor majoritate, precum și cu o fufă blondă și degrabă săltăreață la sutien în fața alegătorilor. Orice popor își are conducătorii pe care îi merită, spune o vorbă de duh. Oare noi chiar îi merităm pe Ponta, Udrea, Vadim, Funar?   … și lista ar putea continua. Să sperăm că mintea românului cea de pe urmă va funcționa și că nu vom avea la Cotroceni un patron al corupților, tatăl amnistiaților, plagiator de frunte al țării și mincinos patologic. Vreau o nouă Românie. O nouă republică. Un nou aer în politică.