D`ale Războiului. Copiii ruşi: mici, slabi și gălbejiți

scris de: prof. Ioan Tuleu

Mărturiile prizonierilor de război români din lagărele sovietice sunt de cele mai multe ori cutremurătoare. Foamea, frigul, bolile secerau numeroase vieţi. Numai că nici civilii ruşi nu o duceau mai bine într-o ţară devastată de război.  Un caz în care chiar prizonierii ajută copiii flămânzi ai civililor ne prezintă părintele Dimitrie Bejan,  prizonier de război în lagărul Oranki-Mănăstârka, de lângă Nijni-Novgorod (Gorki). Era în vara anului 1947 când seceta cumplită a cuprins tot estul Europei și cu atât mai mult Rusia devastată de război. Desigur că nici prizonierii nu o duceau bine cu mâncarea, care era neîndestulătoare, dar aveau asigurată o minimă porție pentru supraviețuire, pentru a putea munci. În schimb, populația civilă, alcătuită în majoritate din femei, copii și bătrâni, murea la propriu de foame. În același timp copiii erau învățați să se  ferească pe prizonieri, povestindu-se despre ei cele mai înfiorătoare povești. Numai că până la urmă  foamea a învins orice reținere: ”Dar a venit vremea aceasta de foamete și copiii și-au învins spaima. Cum ne vedeau ieșind din lagăr alergau înaintea noastră pe lângă cordonul ceasovoilor (paznici n.n.) și cerșeau: dă-ne nene o bucățică de pâine, căci murim de foame”. Ne uitam la ei: mici slabi, gălbejiți, neîngrijiți și cu lacrimi în ochi. Mâinile lor mici, slabe, numai oase se întindeau tremurând spre noi. Glasurile lor erau ca ale unor pisici aruncate la gârlă. „Dați-ne o bucățică de pâine în numele lui Hristos …”Soldații îi fugăreau, înjurându-i. Noi scoteam din buzunar o bucată de pâine – era viața noastră – și le-o aruncam pe iarbă. Se repezeau ca uliul asupra porumbelului.