Mitraliorul german Gunter K. Koschorrek povestește și despre camarazi cruzi, fără inimă, care împușcau inamici pe frontul de est doar pentru propria plăcere, nu din necesități militare.

Așa cum a fost unteroffizer Schwarz pe care l-a auzit cum a ordonat unui soldat să împuște în ceafă o siluetă chircită și a văzut cum l-a împușcat chiar el în ceafă pe un altul.

„Omul ăsta era atât de plin de ură, încât trebuia chiar să pângărească morții. După aceea a trecut pe lângă mine, ducându-se spre alt soldat căzut. A dat cu piciorul în trupul care zăcea pe o parte, i-a aplicat o lovitură puternică în stomac și a murmurat furios:

-Și acesta este prea viu!

A fixat țeava chiar pe fruntea soldatului și a tras. Trupul despre care presupuneam că este mort a tresărit

-De ce nu-i luăm prizonieri ? l-am întrebat furios.

Sergentul cel negricios s-a mulțumit să mă privească dezgustat și a mormăit:

- Atunci încearcă să-i ridici când fac pe morții! Porcul crede că nu ne dăm seama că este în viață și o să ne poată ataca pe la spate. Am mai văzut așa ceva…” Chiar dacă acest unteroffizer ar putea avea un argument logic, îmi dau seama că gândește așa în cea mai mare parte pentru că are porniri sadice, pe care astfel de oameni și le pot satisface pe timpul războiului sub pretextul legitimității. Meinhard spune că sovieticii comit atrocități împotriva soldaților noștri și adesea nu iau prizonieri, așa că și ai noștri se poartă la fel.

Spune că așa e la război, cu aceste avalanșe crescânde de ură. Începe cu un atac, apoi urmează lupta. Cei doi inamici se bat pentru viețile lor, ceea ce se transformă apoi într-o înverșunare sumbră și o reacție exagerată de ambele părți. Iar aceasta duce la represalii și răzbunare în conformitate cu lozinca: „Îți fac și eu ție ce îmi faci și tu mie”. O, și Dumnezeu să aibă milă de cel care pierde!”.

(Din Gunter L . Koschorrek, Zăpadă însângerată, p. 81)

În decembrie 1942, pe frontul de est, sovieticii au dezlănțuit o mare ofensivă care venea să amplifice dezastrul pe care l-au suferit nemții în „Bătălia Stalingradului”. Urmăreau să ajungă la Rostov pe Don, realizând în felul acesta o vastă încercuire a armatelor care se retrăgeau din Caucaz.

Ofensiva a început cu un bombardament teribil de artilerie susținut de mii de tunuri. Efectul asupra luptătorilor germani a fost absolut devastator, după cum povestește și Gunter K. Koschorrek, mitralior în Reg. 21 Panzergrenadier.

„Se năpustește peste noi cu o asemenea forță de parcă ar fi o mie de diavoli în aer și pământul din jurul nostru este mistuit de flăcări ca un infern în clocot. Înainte să ne năpustim înapoi în buncăr, Wilke, aflat de pază afară, vine în fugă spre noi și se prăbușește pe pământ chiar în fața noastră. Ne uităm unul la altul cu chipuri năucite, albi la față. Nimeni nu rostește nici un cuvânt, dar spaima se citește pe fiecare chip. Ochii ne strălucesc febril. Iadul fumegă! Focul și oțelul încins cad din cer de jur-împrejurul nostru. Dacă n-am fi știut că atacul devastator cu obuze venea de la sovietici am putea fi iertați dacă aici, la 13 decembrie, credeam că începea sfârșitul lumii.

Nu mai pot răbda să stau în buncăr: vreau să văd cu ochii mei iadul în care vom pieri cu toții. Ridic capul puțin peste marginea buncărului și rămân paralizat de spaimă. Toată suprafața pământului dansează până la delușor, cuprinsă într-un vârtej de foc. Nici un centimetru pătrat nu pare să stea nemișcat. Jeturi de pământ amestecat cu zăpadă rece și schije strălucitoare de metal răscolesc toată zona presărată cu fragmente de obuze. Nimeni, dar absolut numeni nu poate face nici un pas fără să fie prins în acest cazan. Zgomotul ca de tunet al exploziilor și gemetele aerului sfâșiat sunt atât de puternice, încât nu ne mai auzim unul pe altul. Deasupra buncărului nostru focul de mortiere Stalinorgeln și armele infanteriei ușoare au săpat deja câteva cratere. Dar deocamdată acoperișul, consolidat cu numai două zile în urmă, a rezistat.

Infernul atinge punctul culminant cam o jumătate oră mai târziu, dar nouă ni se pare o veșnicie. Tranșeea de comunicații și poziția noastră  s-au umplut aproape în întregime cu pământ. E un miracol că suntem încă în viață. Ce are de gând inamicul acum? Știm că acest bombardament cu obuze este numai o pregătire pentru atac, dar  dușmanul este ascuns în ceața dimineții”.

(După Gunter K. Koschorrek, Zăpada însângerată, p. 118)

S-a întâmplat în aprilie 1944 atunci când ofensiva rusească de pe frontul din Moldova a fost oprită de armatele româno-germane.

În luptele mai mărunte care au urmat au avut loc tot felul de întâmplări, care ieșeau oarecum din atmosfera războiului, așa cum a fost cea cu episodul albinelor descris în urmă cu câteva zile.

De data aceasta vă redăm o altă întâmplare povestită de același Gunter Kocsorrek, mitralior în Regimentul 21 Panzergrenadier: „Culesesem un Ivan biat criță din patul unei românce care țipa. Nu se putea ține deloc pe picioare și nici nu mai știa că este la război și că noi suntem inamicii. Întrucât nu mai era în stare să meargă împreună cu ceilalți prizonieri, am decis să-i scoatem toate hainele de pe el și să le aruncăm într-un puț. Apoi l-am azvârlit între niște găini speriate, pe o grămadă de bălegar. Din păcate nu puteam aștepta să se trezească; speram ca româncele să nu-l lase să scape prea ușor”.

E de presupus ce i s-a întâmplat după aceea…

O întâmplare cu totul inedită, cu iz anecdotic, povestită de mitraliorul german Gunter K. Koschorek, s-a întâmplat pe frontul din Moldova într-o frumoasă zi de 28 aprilie a anului 1944.

Atunci, în nord-vestul Iașiului se afla staționat pe linia frontului Regimentul 21 Panzergrenadier german. Era liniște, pomii în floare, iar soldații stăteau și se încălzeau la soarele primăverii binecuvântate după luptele intense de la începutul lunii. La un moment dat soldații nemți observă o vânzoleală neobișnuită în tranșeele rușilor, aflate în fața lor, la mică distanță la marginea unui sat.  Rușii au început să țopăie ca nebunii în fața nemților ieșind la vedere din tranșeele lor fără să se mai ferească de inamic.

„Între timp toată unitatea se tăvălește de râs, soldații încearcă să ghicească de ce dansează rușii ca ieșiți din minți în fața satului și fac tot felul de gesturi dezarticulate. Îmi imaginez că așa trebuie să fi arătat dansurile indiene ale pieilor roșii, despre care citisem în romanele cu cowboy. Apoi câțiva soldați din adăposturile aflate în fața satului se ridică și ei pe picioare și se amestecă cu ceilalți dansatori, fluturând în același timp din mâini. Auzim până în liniile noastre strigătele lor. Ce se întâmplă? Sunt așa de beți că au intrat într-un fel de transă? Ne dăm cu părerea cam ce ar putea fi. Se vede că i-a lovit soarele în cap,  spune Warias. Dar rușii aleargă spre noi ca mânați de la spate de diavol. Și în timp ce aleargă dau din mâini în toate părțile, de parcă ar vrea să-și ia zborul.

Ce e asta – o nouă tactică rusească? Sunt deja în spatele mitralierei și îi urmăresc atent pe inamicii care se apropie, pentru orice eventualitate. Aceștia ajung curând la plutonul de pușcași din flancul nostru drept. Oberleutnantul care i-a ținut sub observație prin binoclu îmi pune încet mâna pe umăr:

-Nu trage! Nu sunt înarmați.

Iau imediat mâna de pe trăgaci și mă uit la ruși, care sar unul după altul peste adăposturile noastre și continuă să fugă. Oamenii noștri se lasă pe vine și îi lasă să treacă.

- Ce naiba se întâmplă? îl aud pe șef strigând.

-Albine! Răspunde cineva. Un roi uriaș de albine furioase!.

Unii dintre băieții noștri sar afară din adăposturi și o iau și ei la fugă după ruși.

Așadar, dezlegarea enigmei este un roi de albine! Au provocat atâta panică, încât rușii și-au aruncat armele și au năvălit peste inamic! Pentru noi a fost un spectacol interesant, amuzant deși le eram recunoscători rușilor că nu au trecut peste adăpostul nostru. Se știe că nu este deloc nostim să fii atacat de un roi de albine”.

Nemților le-a veni totuși ideea să aprindă smocuri de paie și să facă fum pentru a scăpa de albine, dar au luat astfel, cu sprijinul albinelor, 19 prizonieri ruși.

(Gunter K. Koschorrek, „Zăpada însângerată”, Editura Corint p. 271)

Heinz Linge a fost ordonanța lui Adolf Hitler începând cu 1935 și până când acesta s-a sinucis, în 30 aprilie 1945.

După sfârșitul șefului și protectorului său a încercat să scape din Berlinul înconjurat de armatele sovietice, însă a fost luat prizonier. Începutul a fost oarecum fără probleme,  după cum mărturisea chiar el: „Deodată s-a apropiat de mine un subofițer rus, care mi-a spus: „Nu bun camarade. Tu porta forma cu pasăre pe brațul. Nu e bun. Dai jos aia”. Am înțeles ce voia să spună. Aveam pe umăr vulturul din argint, însemnul ofițerilor SS. I-am ascultat sfatul și am aruncat „pasărea de pe braț”, precum și alte însemne care puteau arăta ce grad aveam. (Avea gradul de maior S.S – n.n.) „Rușii nu sunt atât de răi, precum i-a descris Fuhrerul, mi-am spus eu. Rușii mi-au oferit țigări și tutun și, lucrul care m-a mirat cel mai tare, mi-au lăsat cele două pistoale pe care le aveam asupra mea. Purtam unul chiar la brâu”.

Evident că după ce s-a aflat cine este Linge, acesta a fost dus la Moscova, închis la Lubianka, interogat și maltratat pentru că anchetatorii voiau să afle cum a murit cancelarul Germaniei. Mai ales că aceștia nu credeau că într-adevăr s-a sinucis. Până la urmă a fost internat ca prizonier de război și condamnat la 25 ani închisoare, dar s-a întors în Germania în 1955.

(Heinz Linge, „Cu Hitler până la capăt”, memoriile ordonanței lui Hitler, p, 279-280)

Deși soldații germani erau foarte disciplinați și suficient de îndoctrinați pentru a se conforma întocmai ordinelor și a manifesta o deosebită voință de victorie, au existat și în armata Reich-ului cazuri de indisciplină și insubordonare pedepsite conform legilor militare.

Despre un astfel de caz, întâmplat în 12 ianuarie 1944 în spațiul Scepetovka-Vinița-Jitomir din Rusia, povestește generalul Hasso Von Manteuffel, comandant, al Diviziei 7 Panzer:

„Într-un sector al frontului o trupă de asalt a Armatei Roșii i-a atacat pe soldații care aparțineau unui post de santinelă și care erau adormiți într-o șură cu fân, după care l-au târât cu ei pe șeful de post, un comandant de rang inferior (unterfuhrer).

Conform relatării comandantului de grup care comanda acolo, cele două santinele desemnate în pază și-au părăsit postul la apropierea Armatei Roșii fără să tragă măcar un foc de avertisment, care să fie auzit de celelalte santinele care se odihneau, aceasta fiind prima lor obligație. Comandantul de grup de luptă voia să ordone împușcarea celor doi pe loc, dar eu m-am codit să dau curs cererii comandantului și am predat santinelele Curții Marțiale. Curtea Marțială a dat sentința de neîndeplinire a sarcinilor și a obligațiilor profesionale. Totuși a decis eliberarea uneia dintre santinele iar pe al doilea soldat l-a condamnat la doi ani de închisoare. Oamenii de la divizie numeau acestă închisoare „vacanță”, deoarece în timp ce ei continuau să lupte împotriva superputerii inamice, santinelele au fost transportate în țară și erau în siguranță…

Între timp un unterarzt și un tiralior al diviziei dezertaseră la dușman, iar acest verdict părea să fie de-a dreptul o încurajare pentru cei care voiau să fugă sau voiau să se vândă fără să țină seama de pericolele care îi pășteau pe camarazii lor”.

În consecință generalul Manteuffel a trecut peste verdictul Curții Marțiale și a ordonat împușcarea unuia dintre cei doi soldați. Mult mai târziu această hotărâre a fost tradusă în justiția Germaniei Federale, care în 1959 l-a condamnat la 18 luni de închisoare.

(După  Hasso von Manteuffel, „Memorii de război”, editura Mii de cărți, 2019. p 99-100)

scris de: Ioan Tuleu

Foamea suportată în timpul marșului pe jos năștea cele mai fantasmagorice halucinații printre prizonieri de război, provocându-i la acte neașteptate de către gardienii lor. Sublocotenentul în rezervă Radu Mărculescu povestește un astfel de episod petrecut după luarea în prizonierat, în noiembrie 1942, la Cotul Donului: „Deodată angajați pe un ușor suiș, cu ochii ațintiți spre valea de unde trebuiau să apară camioanele cu pâine, auzirăm de sus, din capul coloanei, o comandă puternică: Na leva (la stânga). Dar mulțimea înfometată percepu cuvântul leva drept hleba (pâine). A fost deajuns unul singur să strige hleba ca întreaga coloană, prin mii de guri, să urle în delir hleba, hleba, hleba, și să se îndrepte buluc spre stânga, de unde urma să apară pâinea imaginară, năpustindu-se peste gărzile uluite de acest atac neașteptat.

Acestea, la început, se traseră îndărăt înfricoșate, apoi îndreptară țevile spre piepturile prizonierilor, răcnind din răsputeri. Nazad, nazad, streliaiu! (înapoi, napoi că trag). Dar mulțimea euforizată înainta, înainta vijelios, ca la atac, în strigăte de hleba, hleba. Îndată intuii ce se va întâmpla și, aruncându-mă cu burta la pământ, răcnii din răsputeri către ai mei: Culcaaat!. Și către ceilalți: Napooooi că vă omoară! Într-adevăr după infructuasele somații către o mulțime scoasă din minți de foame, masacrul se dezlănțui cu toată turbarea. Gărzile traseră în plin în noi, culcând la pământ sute de oameni, nu numai pe cei ce se năpustiseră spre ei, dar și pe mulți pe care focul îi prinsese pe șosea, în picioare. Când împușcăturile încetară și puhoiul de lume revărsată se trase înapoi în albia șoselei, văzui cu groază dâmbul din stânga noastră acoperit cu sute de trupuri care cu sângele lor maculau albul zăpezii. (După Radu Mărculescu, „Iluminări”, p 79-80)

Spre sfârșitul războiului soarta prizonierilor de război deținuți de germani se înrăutățește considerabil, indiferent de armatele de proveniență. În timpulm înaintării pe teritoriul german ofițerul englez Blunden întâlnește un grup de prizonieri de război americani, tineri, pe jumătate morți de foame, „cu coaste de xilofon”, obraji supți, gâturi subțiri și mâini slăbănoage. Sunt nebuni de bucurie că se întâlniseră cu un alt vorbitor de engeză. „Unii dintre prizonierii americani pe care i-am întâlnit în această dimineață par a fi cei mai demni de milă din câți am văzut. Sosiseră în Europa doar în decembrie anul trecut )1944 n.n.), merseseră imediat pe front și fuseseră izbiți din plin  de contraofensiva germană care avusese loc în Ardeni în acea lună. De la capturare fuseseră mutați aproape încontinuu dintr-un loc în altul. Povesteau despre camarazi ciomăgiți până la moarte de gărzile germane doar pentru că rupseseră rândurile pentru a lua sfeclă de zahăr de pe câmp. Erau și mai demni de milă pentru că erau doar băieți recrutați din case frumoase, dintr-o țară frumoasă, neștiind nimic despe Europa, nu duri ca australienii sau șireți ca francezii ori iremediabil de încăpățînați ca englezii. Pur și simplu nu știau despre ce era vorba”. (După Antony beevor,  „Al Doilea Război Mondial”, p 774)

scris de Ioan Tuleu

Germania și- propus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial să construiască o  vastă fabrică de cauciuc sintetic „Buna”, în apropierea lagărului de concentrare de la Auschwitz, care să satisfacă cerințele în condițiile în care sursele de cuciuc natural au devenit inaccesibile. În același timp, nemții se confruntau cu o mare lipsă de forță de muncă  deoarece frontul din răsărit, împotriva Uniunii Sovietice, absorbea numeroși bărbați combatanți. În aceste condiții Himmler aranjează să ia, inițial, în octombrie 1941, 10.000 de prizonieri ai Armatei Roșii din mâinile Wermachtului. Hoss, comandantul lagărului de la Auschwitz, scria înainte de executarea sa pentru crime de război, că aceștia ajunseseră într-o condiție foarte proastă. „Abia dacă li se dădu-se de mâncare în timpul marșului, în timpul opririlor pe drum fiind lăsați pur și simplu pe câmpurile cele mai apropiate spunându-li-se să pască la fel ca vitele orice găsesc de mâncare”. Muncind în toiul iernii, cu haine puține și reduși uneori la acte de canibalism, toți prizonierii epuizați și bolnavi „mureau ca muștele”, explică el. „Deveniseră animale, care căutau doar hrană”. Deloc surprinzător, nu fuseseră în stare să construiască mai mult de câteva rânduri de barăci, în locul celor 28 proiectate. (După Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial. p 531)

scris de; Ioan Tuleu

Pe când lupta pe dealul Shuri din Okinava, pușcașul marin american E. B. Sledge a fost pus să sape tranșeea pentru adăpostul individual: „Camarzii care săpau de o parte și de alta ocărau duhoarea și noroiul. Am început să mut noroiul dens, argilos cu lopata de infanterie ca să delimitez conturul tranșeei înainte de a săpa mai adânc. De fiecare dată trebuia să scutur bine noroiul de pe lopată, pentru că rămânea lipit de ea. Eram complet vlăguit și mi se părea că o să mă lase puterile când mai scoteam câte o lopată de mâl. Stăteam îngenuncheat în noroi, săpasem maxim 15-20 cm, când duhoarea de carne în putrefacție m-a izbit și mai tare. Nu puteam decât să continui să sap, așa că am închis gura și am început să respir icnit, fără să trag aer în piept. După ce am mai scos o lopată de țărână din groapă, de-acolo au țâșnit o grămadă de viermi  foșgăitori, împinși la suprafață de cei aflați dedesupt. Am înjurat și i-am spus ofițerului când a trecut pe acolo în ce mizerie săpam.  Dar răspunsul a fost să sap în continuare.

Scârbit am înfipt lopata în pământ, am strâns gângăniile și le-am aruncat peste marginea culmii. La următoarea tură am dezgropat niște nasturi, și resturi de material dintr-o tunică de uniformă japoneză îngropate în noroi și încă o grămadă de viermi. Am săpat în continuare. La următoarea lovitură de lopată, metalul s-a izbit de clavicula unui cadavru în putrefacție, un japonez. M-am uitat uluit și oripilat cum a tăiat metalul potecă prin stratul de noroi, râcâind pe osul murdar, alb și pe cartilagele de care-i atârnau coastele. Lopata a alunecat plescăind până în dreptul abdomenului putrezit. Duhoarea aproape că m-a copleșit și a fost cât pe ce să cad pe spate. Am simțit că mă înec și că mă ia cu greață și am zbierat exasperat: Nu pot să mai sap aici! E un gălbejit mort aici” (Japonez în argoul americanilor). Până la urmă Sledge a primit învoirea să sape în altă parte. (După E. B. Sledge, Războiul din Pacific, p. 408)