scris de: prof. Ioan Tuleu

În acțiunile de reprimare a rebelilor din Varșovia, a căror insurecție armată s-a declanșat l1a 1 august 1944,  comandantul german Erich von dem Bach-Zelewski s-a bazat și pe ucraineni, renegați sovietici și infractori recrutați din lagărele de recrutare. Scene precum cea descrisă de o asistentă medicală poloneză când trupele SS și soldații ucraineni au intrat în spitalul unde lucra,  erau la ordinea zilei: „Îi loveau și hărțuiau pe răniții care zăceau la podea, numindu-i nenorociți și bandiți polonezi. I-au călcat în picioare pe cei căzuți, urlând într-un mod înfiorător. Au împroșcat sânge și bucăți de creier peste tot… La un moment dat a intrat o unitate de soldați germani, conduși de un ofițer, care a întrebat:„ce se întâmplă aici ?” După ce i-a gonit pe criminali a dat ordine ca trupurile celor morți să fie acoperite și i-a rugat calm pe cei care supraviețuiseră și se puteau ține pe picioare să iasă în curte. Eram convinși că urmau să-i împuște. După unul sau două ceasuri, o altă hoardă de soldați germani și ucraineni a intrat aducând…paie. Unul din ei a turnat benzină peste grămada de paie…A urmat o explozie și un urlet groaznic – focul era chiar în spatele nostru. Germanii dădeau foc spitalului și îi împușcau pe răniți”. (Al treilea Reich, p. 637)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Varşovia a fost capitala europeană cu cei mai mulţi etnici evrei din Europa interbelică. După cucerirea Varşoviei de către nazişti, în septembrie 1939, s-au aplicat şi acolo politicile de epurare etnică la care au fost supuşi evreii pe tot parcursul celui de Al Doilea Război Mondial. În primă instanţă s-a creat pentru ei un ghetou, înconjurat cu ziduri păzite de poliţişti. Viaţa din interior era extrem de grea, mulţi pierind înainte de a fi trimişi în lagărele de exterminare. Iată ce a povestit în Anglia un polonez, Ian Karski, care a intrat incognito în interiorul ghetoului spre a depune mărturie în lumea liberă despre ceea ce se întâmpla acolo: “De-abia găseai un metru pătrat de spaţiu gol,  povestea el. Pe măsură ce ne deplasam încet şi cu grijă prin noroi şi dărâmături, umbrele a ceea ce odată fuseseră nişte bărbaţi şi femei treceau în grabă pe lângă noi în căutarea cuiva sau ceva, cu ochii scăpărând de o foame nebună sau lăcomie. Ecourile celor întărâtaţi la culme sau nebuni de foame străbăteau străzile, amestecându-se cu vocile locuitorilor ce se ofereau să schimbe nişte zdrenţe pe o fărâmă de mâncare.

Karski a simţit duhoarea în propriile nări, atunci când a văzut cadavrele despuiate ce umpleau canalele de scurgere

-         Ce înseamnă asta ? a întrebat el sacadat.

-         Când moare un evreu, i-a răspuns “Ghidul”, familia îi scoate hainele şi-i aruncă leşul în stradă. În caz contrar, ar trebui să plătească o taxă de înmormântare germanilor …

Ghidul i-a atras atenţia neîndurător şi neobosit asupra fiecărui aspect macabru al condiţiilor bestiale din zonă.

-         Ţine minte asta, repeta el neîncetat. Ţine minte asta”

scris de: prof. Ioan Tuleu

O tânără femeie, Ludwica Z, agent dublu, care lucrase pentru Armata Naţională Poloneză a intrat în Varşovia împreună cu NKVD în prima zi după eliberarea capitalei: „Am fost printre primii care au intrat în prima sau în a doua zi, înainte ca populaţiei civile să i se permită să traverseze podul pe pontoane. Am trecut peste pod împreună cu oficialităţi sovietice şi diverşi alţii. S-ar putea să fi fost chiar prima. Ştiam că trebuie să primesc mai întâi permisiunea de a o face, aşa că m-am alăturat „colegilor” mei de la NKVD. Au mers toţi conducătorii – colonelul Shkurin, colonelul Petrov şi încă doi de la altă unitate. Alaiul era lung, dar nu includea nici măcar un singur polonez.

Podul care era construit pe pontoane, s-a legănat în timp ce am trecut peste el. În faţa mea se desfăşurau cele mai înspăimântătoare imagini. Se părea că venise sfârşitul lumii. Imaginea distrugerii începea de pe strada Diamant, pe unde a trebuit să ne croim drum prin mormanul de moloz. Uneori a trebuit să ne căţărăm pe movilele înalte ce ajungeau până la primul etaj al clădirilor şi apoi să coborâm cum putem. Am văzut şi figura lui Hristos, zăcând acolo, în spatele unei cruci răsturnate, ca şi cum căzuse din nou din cauza greutăţii sale.

Mirosul de fum şi praful înecăcios pluteau în aer, amestecându-se cu duhoarea cadavrelor….Nu se vedea nimeni înafara celor care rămăseseră în oraş (după insurecţie) şi care acum ieşeau din ascunzători clătinându-se. M-am mişcat ca un robot înspre strada Skolimowska, până când m-am rătăcit printre ruine. M-am întâlnit cu cineva care mi-a spus că toţi cei din casa din apropiere fuseseră împuşcaţi…nu am plâns; am rămas doar locului fără să pot scoate un cuvânt. S-a întunecat curând şi mi-am dat seama că nu avea nici un rost să caut ceva. Nu avea nici un rost să-i întreb câte ceva pe cei câţiva oameni care treceau pe lângă mine cu boceluţe în spinare: erau lipsiţi de reacţie”.

(Norman Davies, p. 604)