La Liga Profesionistă de Fotbal(București),  fotbalul nu se mai decide doar pe teren, ci și în laboratoarele de regulament. Play-off, play-out, înjumătățiri de puncte… un sistem complicat care pare făcut mai degrabă să țină campionatul „sub control” decât să lase meritul sportiv să vorbească.

O echipă muncește un sezon întreg, adună puncte cu trudă, iar apoi vine pixul de la LPF(București) și înjumătățește totul. De aici începe adevăratul „spectacol”: calcule, scenarii și, de multe ori, aceleași echipe care ajung mereu unde trebuie.

Fotbalul ar trebui să fie simplu: joci bine, câștigi și termini sus. Dar la noi trebuie să scoți calculatorul și să vezi cum se aliniază planetele după regulament. Coincidență sau nu, finalul ajunge de multe ori să avantajeze exact pe cine trebuie.

Dar probabil pentru LPF e mai ușor să reinventeze campionatul din pix decât să construiască un fotbal corect și credibil. Iar apoi ne mirăm că suporterii, cei din Arad sau Sibiu de exemplu, au tot mai puțină răbdare cu un sistem care pare gândit departe de teren și foarte aproape de interese.

FCSB, Rapid, Dinamo – axa sacră a sistemului. Totul se învârte în jurul lor. Televiziuni, arbitraje, comisii, reguli. Pentru ei se explică, pentru ei se iartă.Restul? Decor. Vestul și Ardealul sunt bune doar să completeze programul și să facă deplasări interminabile. Când câștigăm, e „surpriză”. Când pierdem, e „normal”. Avem Ploiești, Argeș – prinse în aceeași zonă de influență, mereu așezate corect când se împart avantajele.

Noi trecem Carpații cu istorie, suporteri și respect pentru joc. Ei joacă cu relații, telefoane și protecție. UTA nu e echipă mică într-o ligă mare. UTA e club mare într-o ligă mică, sufocată de Capitală. Cât timp fotbalul românesc se închină la triada FCSB–Rapid–Dinamo, nu vorbim de competiție, ci de spectacol regizat. Și noi suntem distribuiți mereu în rolul greșit.

UTA nu cere favoruri!
UTA nu vrea scuze!
UTA cere reguli egale!

Și tocmai asta îi sperie pe cei din Capitală. Pentru ei, egalitatea e o amenințare.
Pentru noi, echitatea e singura victorie care contează. Pentru că fotbalul adevărat nu are nevoie de telefoane. Are nevoie de respect. Și de UTA.

Iar asta, pentru sistem, e cel mai mare pericol.

După primul meci al turului de campionat, cel cu Craiova, scriam un articol cu titlul „UTA și Ianus”. Precizam în el că „în mitologia romană, Ianus este zeul alegerilor şi, interesant în cazul nostru, al începuturilor şi al sfârşiturilor. Acesta a fost adesea reprezentat cu două feţe, una care priveşte înainte, respectiv una care priveşte înapoi. Iniţial, Ianus era înfăţişat cu o faţă cu barbă, respectiv una fără, considerându-se că acest lucru ar fi simbolizat bătrâneţea şi tinereţea”. Tot după acel meci, memorabil, spuneam că „e repede să dăm verdicte, dar cel mai important lucru, după acest meci, e să credem într-o altă zeitate. O cheamă Spes, și e zeița speranței”.

Exact acest titlu l-am dat articolului care parafează finalul de tur, „UTA și Spes!”, poate și influențat, o mărturisesc, de rezultatul meciului cu Metaloglobus. S-au întâmplat multe în aceste 15 etape, iar pe retină mi-au rămas înregistrate și bune și rele, că așa-i și în fotbal, ca în viață.

Nu îl judec pe Adrian Mihalcea, nu sunt în măsură să fac asta. Un venerabil om de fotbal, care ia pulsul fenomenului la nivel de federație, îmi spunea următoarele: „Mihalcea e un antrenor care «produce» în salturi. Știe să își capaciteze jucătorii, are cinci-șase etape foarte bune, apoi intervine un recul, o scădere. Care, la fel, durează alte câteva etape…”. Să fie asta o explicație pentru evoluțiile alb-roșiilor, fără a intra în amănunte? Tot ce e posibil. Pentru că oricine le-a urmărit prestația/prestațiile poate observa clar diferența, mai ales din punct de vedere a modului de abordare, a implicării, între un meci cu Craiova, sau Dinamo și unul cu FCSB. Diferență enormă! Repet, nu arăt cu degetul. Dar, cine e răspunzător pentru aceste fluctuații? Chiar dacă are argumente de genul: schimbare masivă a lotului, calitate discutabilă a unor achiziții, accidentări, suspendări, arbitraje, principalul UTA-ei trebuie să lase la o parte „războaiele” cu presa și declarațiile cu prosoape, chiloți și trenuri și să vină cu explicații punctuale legate de prestația elevilor săi în acest tur de campionat.

Care, trăgând linie, nu a fost nici rău, dar nici unul care să mulțumească suflarea alb-roșie. Acest lucru trebuie să fie în atenția lui Adrian Mihalcea, care are și el, ca noi toți, cei care suferim pentru UTA, speranțe. Un retur cât mai aproape de dorințele tuturor! Hai UTA!

UTA, Aradul, a pierdut nu doar un fotbalist ci mai ales un simbol. Flavius Domide a plecat la ceruri, ducând cu el un fotbal încărcat de eleganță și fair-play. A fost „copilul teribil al fotbalului arădean”, a încântat și a bucurat inimile „alb-roșii”, a fost iubit și adulat de fanii arădeni, s-a contopit cu ceea ce înseamnă UTA și Arad. Nu a trădat niciodată echipa de suflet și orașul natal, pentru că le-a iubit, la rândul său, prea mult!

A reprezentat UTA pe prima scenă de 342 de ori! Are 75 de goluri înscrise pentru alb-roșii în prima divizie și alte șase în cupele europene.  A fost dublu campion cu UTA, emblemă a generației care a eliminat Feyenoord și a ajuns apoi în „primăvara europeană”. A evoluat de 19 ori în echipa națională a României, din rândurile căreia a făcut parte la Campionatul Mondial din Mexic 1970. A condus UTA și ca antrenor, la revenirea ei pe prima scenă, în 1993, o generație care a rămas în inimile și sufletele alb-roșii.

După retragerea din activitatea de jucător, în 1980 a pregătit mai multe grupări, cum ar fi: Carpați Mârșa (1981-1983), UTA- echipa de tineret (1983-1987), Oțelul Ștei (1987-1989), Békéscsaba 1912 Előre SE (1991-1992), UTA (1992-1993), UTA- echipa de tineret (1994-1999) și Poli  Timișoara (1999).

Să mă dau, din nou, deștept și să vă spun că are Conu’ Iancu – adică marele Ion Luca Caragiale – o comedie care se numește „Conu Leonida față cu reacțiunea”. Personajul principal este un mic funcționar pensionat, semidoct și depășit de tot ceea ce se întâmplă, care se afișează ca un atotștiutor în fața consoartei, Efimița. Aceasta, extaziată de prostiile debitate de soț, are o replică memorabilă: „Ei, bobocule, apoi cum le știi dumneata toate, mai rar cineva!”.

Au fost primele lucruri la care m-am gândit după meciul UTA-ei la Botoșani, ascultându-l pe noul „guru” al fotbalului românesc, „Conu Iftimiță”.

Care, extaziat, de poziția pe care s-a cățărat, momentan, echipa ce o patronează, o cam ia „pe arătură”. Se vede câștigând campionatul, jucând în Liga Campionilor, convins că în viitorul apropiat „soarele” fotbalului românesc va răsări din nordul nordului Moldovei. Nu are dubii, e patronul și finanțatorul perfect, și se apucă să dea lecții celor din jur, cu trimitere directă spre cel care conduce greșit clubul și e un exemplu rău pentru fotbalul românesc. Adică „Il Ciobandante”, recte Gigi Becali din Pipera.

„Conu Iftimiță” joacă bine rolul intransigentului, convins că are în jur doar admiratori oligofreni. Nu are rost să îi cităm toate prostiile declarate, ne mulțumim cu câteva comentarii.

FC Botoșani nu e o echipă rea, reunește câțiva jucători cu calitate, peste media unui campionat destul de subțirel, având și un antrenor cu știință, experiență și, mai ales, curaj. Iar când și arbitrii îți suflă în pânze lucrurile merg ca unse. Vezi exemplul meciului cu UTA, unde centralul a dat un penalty mai mult decât dubios gazdelor, iar unul dintre tușieri a semnalizat cu entuziasm două ofsaiduri milimetrice, care au dus la anularea a două goluri ale arădenilor. Iar cireașa pe tort a pus-o VAR-ul, care nu a funcționat la aceste faze. Asta pentru că viitoarea „campioană” are un teren de tot câcatul, impracticabil în sezonul rece, pe care nu se văd liniile trasate. La care, așa ca fapt divers, se adaugă niște vestiare în aceeași notă.

Revenind la oile noastre, aluzie clară, e simplu de explicat de ce botoșănenii se bucură de simpatia membrilor găștii lui Vassaras. Gigi Becali, care va urca în play-off, are nevoie de cineva, acolo,  care să stea „capră”, aducându-i șase puncte. Botoșaniul se potrivește perfect scenariului, cunoscută fiind relația bună pe care o are cu „Conu Iftimiță”. Pe linie de plimbat bani și jucători. Iar puseurile critice ale celui din nord la adresa celui din sud sunt apă de ploaie.

Poate că semnatarul acestor rânduri suferă de clasica „scenarită”, dar nu e nevoie de prea mult timp ca aceste supoziții să devină certitudini. Și asta pentru că fotbalul românesc nu prea lasă loc de surprize, cărțile fiind în general făcute exact pentru cine trebuie.

Fanu’

După „thriller-ul” cu Craiova, din prima etapă, un prieten „bolnav” de UTA, îmi mărturisea spășit: „Să-ți spun ce am pățit la meciul cu oltenii. Mă știi, vin la UTA de copil, am văzut și am trăit multe, am învățat ce-i răbdarea. Dar, la 3-0, și la modul în care ne dominau, am plecat, nu am mai rezistat. Mare tâmpit sunt! Am ieșit nervos, am luat-o spre «Vlaicu», unde stau, și peste doar câteva momente am auzit cum «erupe» stadionul. 1-3! Am traversat, după ce am trecut de biserica nouă, o nouă «explozie». Clar, 2-3! Îmi venea să mă întorc, dar nu prea eram hotărât. Până am ajuns la «snack», m-a mai lovit o dată valul sonor. 3-3! Îmi venea să-mi trag niște pumni. Am jurat că niciodată, dar niciodată, nu mai plec, indiferent ce se întâmplă”.

Sâmbătă, la meciul cu FC Argeș, când tabela arăta trei în dreptul piteștenilor, m-am gândit imediat la eroul rândurilor de mai sus. În acel moment și mie îmi venea să plec. Sincer! Pe toate fețele din jur se citea stupefacția. Era greu de digerat ce se întâmpla jos, pe gazon. Încurajările erau tot mai firave, murmurele tot mai multe. Iar aici a venit momentul de maximă inspirație a lui Adrian Mihalcea. Care a simțit neputința celor două piese grele de la mijloc, Ovidiu Popescu și Van Durmen, schimbați curajos cu doi tineri, Hrezdac și Barbu. Care și-au pus apoi amprenta asupra desfășurării ostilităților. Primul a marcat rapid și, prin alte câteva șarje curajoase, a dovedit că trebuie luat în seamă, atunci când Mihalcea pune piesele pe tablă. Iar Hrezdac a fost ca „un tată de albine” la mijloc. A închis, a blocat, i-a tăvălit pe piteșteni atunci când trebuia, dar a și urcat curajos, a intrat în combinații, a obținut penalty-ul din care a venit egalarea. A pus suflet, iar în tot ce a făcut s-a simțit ambiția și determinarea. Ingrediente care îl recomandă chiar pentru un post de titular. În dauna unui Ovidiu Popescu, un pic sictirit, suferind de sindromul „eu vin de la o echipă mare, să vă ajut, amărâților!”.

Ar mai fi multe de spus despre acest meci, din nou de povestit, dar îmi place să rămân cu minutele nebune din finalul primei reprize, când cei din tribune au aprins din nou scânteia revenirii. Iar cei din teren au rezonat perfect, doar lipsa unui plus de forță în atac privându-i, pe ei, și întreaga suflare alb-roșie, de o revenire de zile mari.

Fanu‘

Sincer, nu credeam să mai aud acest cântec pe stadionul UTA-ei și să pot scrie aceste rânduri privind la un clasament cu alb-roșii pe prima poziție a clasamentului primei ligi. Chiar dacă temporară, fiind de jucat în această etapă și alte meciuri cu ocupantele primelor locuri ca protagoniste, performanța merită salutată.

Ea a venit la capătul unui meci frumos, disputat, împotriva unei grupări, Farul, care a avut și ea prestații bune în debutul acestui sezon. Elevii lui Adi Mihalcea au controlat ostilitățile în prima repriză, au deschis scorul prin Tzionis, au mai avut câteva ocazii notabile prin Padula, Abdallah,  Costache și Alin Roman, dar Buzbuchi s-a dovedit salvator de fiecare dată. Farul a jucat și ea pe cartea atacului, ratând o mare ocazie prin Ișfan, șut în pământ după ce l-a depășit pe Iliev, iar Vînă a avut și el două oportunități în finalul primei reprize.

În debutul părții secunde, Tănasă și Grygorian au avut două bune situații, dar Pospelov s-a dovedit de netrecut. Farul avea totuși să egaleze, după o fază în care apărarea UTA-ei a fost surprinsă avansată spre careul constănțean. Tănasă și Ișfan au jucat mingea „din bucată”, ultimul i-a pasat lui Rădăslăvescu, în careul mic, acesta îndeplinind o simplă formalitate. Farul a avut în continuare ocazii, însă fie Iliev a apărat șutul lui Ișfan, iar execuția lui Tănasă, la centrarea lui Cojocaru, a lăsat mult de dorit.

După ce a rezistat șarjelor constănțene, UTA s-a văzut și în ofensivă. Abdallah a șutat puțin pe lângă poartă după o acțiune purtată în viteză pe partea dreaptă de Tzionis.

Pospelov l-a blocat din nou, salutar, pe Ișfan, fundașul arădean dovedindu-se providențial și la cealaltă poartă. Alomerovici a avansat pe flancul stâng, fiind oprit doar prin fault, în apropierea careului constănțean. Lovitura liberă a fost perfect „bătută” de Tzionis, lovitura de cap a fundașului golgeter, pe colțul lung, fiind imparabilă.

Iliev a fost din nou „înger păzitor” la ultimele atacuri constănțene, goal-keeper-ul nord-macedonean reușind o intervenție incredibilă la șutul din voleu, din careul mic, al lui Dican, apoi la voleul lui Rădăslăvescu. Cojocaru a avut ultima oportunitate, dar nu a reușit să cadreze șutul, spre bucuria celor peste 8.000 de fani alb-roșii din tribună.

Fluierul final a declanșat o explozie de bucurie pe Francisc Neuman, după scandări și aplauze, fanii cântând împreună cu jucătorii „Cine e primul loc? Cine e primul loc? UTA eeeee! UTA eeeee!”.

Am scris aceste rânduri sub imperiul emoției, rememorarând principalele faze ale meciului, unul care mi s-a părut – datorită ocaziilor la ambele porți, a numărului de șuturi trimise spre buturi, a  paradelor celor doi portari – printre cele mai bune din acest sezon.

Fanu’

La Arad, fotbalul nu e doar un joc. E trăire, suferință, bucurie, speranță și, uneori, mântuire. Iar în mijlocul acestui univers alb-roșu se află, acum, un jucător care nu s-a născut aici, dar a devenit al nostru. Alexandru Benga!

Fundașul central, ajuns la al șaselea sezon consecutiv în tricoul UTA-ei, este mai mult decât un jucător. Este simbolul continuității, al loialității și al luptei duse până la capăt. Într-un fotbal românesc în care devotamentul pare, uneori, o poveste demult uitată, Benga rămâne o excepție. Una frumoasă.

„E o mândrie și o mulțumire sufletească să fac parte din familia asta”, mărturisea recent, cu ochii în lacrimi, după ce stadionul i-a scandat numele la revenirea pe gazon, în urma unei accidentări grele. N-a fost un simplu moment. A fost reîntâlnirea între „căpitan” și suporteri, care îl simt ca „unul de-al lor”.

Arădenii l-au primit, l-au respectat și, în timp, l-au iubit. Pentru că Alexandru Benga n-a venit la UTA ca să treacă, ci ca să rămână. Ca să pună suflet, să lupte, să conducă „armata” alb-roșie din teren. Cu brațul bandajat, cu fața încruntată, dar cu o inimă mare. În fiecare duel aerian, în fiecare „tackling” la sacrificiu, în fiecare minge degajată cu disperare din propriul careu, Benga a arătat că nu doar joacă pentru UTA. Trăiește pentru ea!

A simțit fiorul stadionului plin, dar și frigul tribunelor goale. A fost acolo în momentele grele, când echipa era la un pas de prăpastie, și a fost tot acolo când bucuria victoriei făcea să vibreze întreg orașul. Și de fiecare dată, privirea lui spunea tot. „Eu nu plec. Eu sunt aici. Sunt unul dintre voi!”

Relația specială cu suporterii UTA-ei s-a construit în timp, cu muncă, tăcere și caracter. Nu a fost nevoie de gesturi teatrale sau de declarații pompoase. A fost nevoie doar de sinceritate. Iar suporterii, poate cei mai exigenți din țară, au simțit asta. L-au văzut cum se ridică de jos de fiecare dată. Cum joacă accidentat, cum trage de el, cum nu se ascunde!

Acum, când unii jucători schimbă tricourile de la sezon la sezon, Alexandru Benga rămâne o raritate. Un fotbalist care și-a legat numele de UTA nu doar prin contract, ci prin dragoste. A spus-o simplu: „Simt că aici e locul meu!” Și noi nu doar știm, simțim că așa e!

La Arad, la UTA, Alexandru Benga nu mai e doar căpitanul echipei. E o parte din identitatea ei. Și chiar dacă într-o zi va veni vremea retragerii din „iarba” ce pe „Neumann” de multe ori „arde”, nu se va pronunța cuvântul „despărțire”. Alexandru Benga va fi un nume rostit cu respect și, în același timp, se va regăsi în toate inimile alb-roșii. Acolo unde rămîn, mereu, cei care n-au trădat niciodată cele două culori!

După remizele cu „europenele” Craiova și U Cluj, UTA își trece în cont prima victorie a sezonului, obținută în fața unei grupări cu greutate, Hermannstadt. Caracterizată în primul rând de constanță și omogenitate, grefate pe valoarea și experiența unor jucători de un nivel foarte bun pentru prima ligă românească.

Adi Mihalcea a citit foarte bine jocul trupei lui Măldărășanu și a răspuns cu un fotbal de calitate, agresiv și cu o mare risipă de energie, gustat din plin de cei peste 7.000 de fani din tribună, care nu s-au speriat de cele peste 40 de grade la ora jocului. Chiar dacă la firul ierbii a fost mai cald, s-a jucat un fotbal bun, ofensiv, cu ocazii la ambele porți.

Un lucru foarte important, dincolo de rezultatul meciului, începe să fie creionarea unui prim „unsprezece” în tabăra alb-roșie, exact ceea ce a lipsit în perioada Rednic. Să ne gândim că majoritatea celor din teren au sosit relativ târziu, deficitari din punt de vedere al pregătirii fizice și integrării în noul grup. Sâmbătă, însă, au fost nu puține momentele în care cei de la UTA păreau a avea un plus de omogenitate. Surprinzător cum i-a „simțit” Abdallah pe Costache, la memorabilia dublă ratare și pe Alin Roman, la reușita de kinogramă, care a adus cele trei puncta. Parcă aveau zeci de antrenamente împreună. Notabil!

După veșnica „foșgăială” din sezoanele trecute, cu jucători care de care mai exotici – oare ce mai face „nepalezul” Ezekiel – la UTA moda s-a schimbat cu 180 de grade. În ciuda presiunii timpului, s-a ales atent, e clar că noii veniți au atât calitate cât și potential de creștere. Dar mai au și ambiție, determinare, spirit de luptă, insuflate perfect de banca tehnică. E o UTA care nu cedează, o UTA care știe să și atace periculos, dar și să se apere eroic atunci când e cazul. Mai e mult de lucru, dar prima cărămidă pusă la temelia noii „construcții” alb-roșii, pare să aibă un zidar priceput, Adi Mihalcea.

Iar când cei în tricouri alb-roșii „mor” pe teren, tribuna simte acest lucru. Și reacționează în perfectă rezonanță, atât pe durata partidei când și la final. A dispărut „sictirul”, gesturile de lehamite din partea jucătorilor, tensiunile care au făcut atâta rău. Să fim realiști, vor veni și momente grele în acest sezon, dar relația echipă-suporteri mă face să cred că vor fi depășite mult mai ușor.

Este ceea am simțit, după aceste trei meciuri, în care UTA ne dă speranțe. Fie ca așteptările întregii suflări alb-roșii să se împlinească! HAI UTA!

Fanu’