Lupta soldaților finlandezi contra tancurilor sovietice în războiul de iarnă (noiembrie 1939-martie 1940) a fost eroică și plină de victorii, cu toată slaba înzestrare materială și numărul mic al luptătorilor.

O mostră despre această luptă disperată ne-o oferă soldatul Matti Jokela care s-a oferit voluntar să facă parte din unitatea de distrugere a tancurilor. Ca armă avea doar cocteiluri Molotov. Matti a coborât în groapa lui, unde sticlele de benzină stăteau aranjate una lângă alta. S-a întins pe spate și a tras ramuri de brad deasupra lui. N-a avut timp să-și camufleze mai bine ascunzătoarea, căci huruitul motoarelor se apropia tot mai amenințător și, câteva secunde mai târziu, de  după cotitură a apărut un tanc cu turelele îndreptate într-o parte și în alta, căutând de zor inamicul. Rușii care pierduseră deja în ambuscade mulți oameni erau precauți. Căutau mereu soldați ascunși, dar finlandezii, cunoscând mai bine terenul, reușeau să-i păcălească. Matti a apreciat cât de bine aleseseră locul pentru atac. O jumătate de kilometru mai departe drumul cobora și trecea apoi pe un mic podeț peste un pârâu. Era clar că această zonă va atrage atenția soldaților sovietici, căci se vor aștepta ca podul să fie minat.

Primele automobile blindate au trecut atât de aproape, că Matti a simțit căldura motoarelor. S-au oprit lângă pârâu și turelele lor continuau să se rotească la dreapta și la stânga, gata să deschidă foc spre ținta descoperită. În sfârșit primul vehicul a intrat pe pod și a ajuns cu bine de partea cealaltă. Între timp după cotitură a apărut primul tanc. Matti nu mai văzuse asemenea monstru (Tanc greu T. 35). Era cu mult mai mare decât tancurile pe care le folosiseră rușii până atunci și atrăgea atenția prin mulțimea de turele îndreptate în ambele părți ale drumului. S-a ghemuit instinctiv mai tare în zăpadă, căci huruitul tancului era insuportabil. Simțea cum se zguduie pământul. Tancul acesta trebuia să fie atacat de doi soldați care stăteau ascunși ceva mai sus pe drum. După o clipă, de după cotitură au mai apărut încă două. Ultimul era al lui.

A mirosit ca să vadă dacă bucata de cârpă înfășurată pe gâtul sticlei nu s-a uscat și a scos bricheta din buzunar. Tancul se oprise la câțiva metri de poziția lui.

Matti a calculat ce urma să facă: dă la o parte crengile, aprinde cârpa, se ridică și aruncă. Dacă nu nimerește se apleacă și ia sticla următoare; dacă nimerește din prima, o ia la fugă prin pădure. Primii copaci erau la o distanță de câțiva pași, așadar trăgea nădejde că va reuși să ajungă până acolo.

- La atac, a auzit el strigătul primului soldat care sărise afară din groapa lui cu sticla aprinsă în mână. A aruncat-o dar n-a nimerit ambrazura și lichidul s-a răspândit pe blindaj. A aruncat-o imediat pe a doua, dar nu a nimerit nici de data asta. Era prea departe de colosul blindat. Turelele celui de-al doilea tanc s-au îndreptat în direcția lui și l-au retezat în momentul în care s-a aplecat după sticle..

Matti a decis că nu va sări afară din ascunzătoarea lui, ci se va strădui să se târască și să ajungă cât mai aproape de tancul ce urma să fie ținta lui. I se părea că echipajul tancului nu-l va vedea dacă se târăște pe zăpadă, îmbrăcat în combinezonul alb.

A dat ramurile la o parte, a văzut numai cum cade și cel de-al doilea soldat care nici el nu nimerise. Sticla căzuse pe șenile și lichidul se prelinsese în zăpadă. Fumul negru care se ridica din flancul tancului i-a ușurat sarcina lui Matti căci acoperea fanta de observație. S-a hotărât să profite. S-a apropiat foarte mult. Vedea rețeaua de deasupra orificiilor prin care motorul arunca gazele de eșapament. A scăpărat bricheta și flacăra mică galbenă a țâșnit imediat căci avusese griijă să tragă fitilul brichetei mult afară, ca să nu fie stins de vânt. A apropiat-o de cârpa de pe sticlă și văzând că aceasta s-a aprins, și-a luat puțin avânt și a aruncat-o. N-a mai așteptat să vadă efectul. A luat cu mâna dreaptă a doua sticlă și a aruncat-o în același loc. Câteva secunde mai târziu s-a înălțat o flacără lungă și o trâmbă de fum s-a înălțat în aer. Dintr-o dată a văzut cu uimire că zăpada din jurul lui este împrăștiată în toate direcțiile. A înțeles că se trage în el. Flacăra cuprinsese tancul cu o rapiditate uimitoare. Matti a înțeles într-o străfulgerare: distrusese tancul. Primul glonț l-a nimerit în umăr. Durerea a fost atât de puternică încât a căzut în zăpadă și aceasta l-a salvat de celelalte gloanțe care au zburat pe undeva pe deasupra capului. Matti a ajuns în cele din urmă la copacii salvatori. Supraviețuise.

de prof. Ioan Tuleu: Germanul Horst Slesina descrie în cartea sa  „Soldații împotriva morții și diavolului”, prima bătălie importantă împotriva tancurilor sovietice desfășurată la Grodno, imediat după 22 iunie 1944. La ea a participat Divizia 8 infanterie germană contra Corpului 11 Mecanizat sovietic:

„Pregătirile pentru apărare se încheie în câteva secunde. Clătinându-se și huruind se apropie tunurile noastre de asalt. Sunt niște tancuri grele, masive fără turelă, cu țevile tunurilor ieșite amenințător. Este prima bătălie a echipajelor, dar ei merg la luptă cu seninătate și încredere. Sunt ferm convinși de superioritatea armei lor.

Echipele antitanc și-au ocupat pozițiile bine camuflate, în ciuda grabei. Tunurile de asalt se apropie de drum din dreapta și din stânga. Acum trebuie să așteptăm. Auzim huruitul motoarelor, scrâșnetul și zăngănitul șenilelor tancurilor. Vin! Sunt vopsite într-o culoare maroniu pământie, cu țevile tunurilor lungi – sunt cinci, șase și alte câteva. Sunt tancuri ușoare și medii, plus câteva blindate grele. Mai aproape și mai aproape. Acum se vede fiecare detaliu. Turelele lor se rotesc, pentru că ne caută. Detunături urlătoare, schelălăitoare și lătrătoare.  Proiectilele trasoare din tunurile antitanc ajung la inamic cu „degetele” lor de foc. Bubuitul mai slab al tunurilor de asalt. Mitraliere cu gloanțe speciale trag în părțile laterale ale tancurilor.

Tancurile din față au parte de o primire fierbinte. Primele două proiectile din două tunuri de asalt d-ale noastre lovesc cel mai apropiat tanc greu și cu o forță extraordinară îi smulg turela, aruncând-o la câțiva metri. O coloană înaltă de foc, o detunătură și rezerva de muniție explodează, rezervoarele de benzină ale tancurilor sar în aer – în clipa aceasta în fața noastră se ridică câteva coloane de fum și foc. Cinci tancuri sovietice au fost sfârtecate și sfâșiate în bucăți.

Alte ținte! Tancurile sovietice rămase au intrat în luptă și trag cu îndârjire asupra pozițiilor noastre printre tancurile lor doborâte și distruse. Praful ridicat, fumul prafului de pușcă și fumul de ulei ars ne acoperă. Rușii trag violent cu mitralierele și tunurile. Tunul antitanc din partea dreapta a drumului a fost doborât. Schije, oțel și sânge amestecat cu noroi cad pe nisipul galben. Scenele mi se întipăresc în memorie cu mare precizie. Un tanc rusesc înaintează spre noi: 40 de metri, 30 de metri…De ce nu trage tunul de asalt? Groaza mă strânge de gât. O lovitură nimicitoare – foc, plăci de blindaj, țeava tunului, trupuri omenești, ulei arzând și un fum negru, gros care acoperă milostiv tabloul groazei…

Acest zgomot infernal durează doar câteva minute. Focul încetează pentru că noi nu mai avem ținte. Ultimele tancuri inamice s-au desfășurat și au dispărut. Unsprezece făclii arzând, învăluite în uriașe coloane de fum, pătează câmpia”.

La 21 iunie 1941, Germania a atacat Uniunea Sovietică pe un front larg, folosind impresionante unități de blindate care se doreau a fi principala armă ofensivă cu ajutorul cărora să obțină victoria. Și, la început, așa se părea că o să fie, pentru că „panterele” germane au făcut ravagii, cel puțin în primele zile ale războiului, așa cum recunoaștea comandantul rus al Regimentului 59 tancuri, Divizia 29 de tancuri, atunci când povestea despre luptele de la Grodno din zilele de  22-25 iunie 1941.

„La jumătatea drumului până la graniță, ne-am întâlnit cu tancuri și transportoare blindate ale inamicului și din mers am început lupta cu ele. Îmi amintesc deasemenea cum tancurile noastre rapide T-26 se îndreptau în viteză spre tancurile dușmane, cum în față și lateral de treizecișipatru al meu (tancul sovietic T-34 n. n.) au început să ia foc tancurile lor și ale noastre. Ale noastre mai des pentru că blindajul lor era de două ori mai subțire decât al celor nemțești.

Nu am reținut de câte ori ne-au atacat, dar Andrei (mecanicul conductor) a afirmat după aceea că noi am respins peste zece atacuri. Blindajul tancului nostru era acoperit de adâncituri și îndoituri de la proiectilele dușmanului. Am asurzit din cauza exploziilor, din cauza bombelor care cădeau peste noi din cer în intervalele dintre atacuri. Luptă grea ducea în dreapta noastră și celălalt regiment al diviziei noastre, comandat de maiorul Cereapkin. Spre seară am fost nevoiți să ne retragem spre Grodno. În dispozitiv au rămas mașini puține. Tancul meu a fost nimerit de un proiectil dintr-un tun de 105 mm, care i-a afectat mecanismul rotativ și i-a scos tunul din funcțiune. Tancul a luat foc, dar am reușit să-l stingem.

Ni s-a terminat muniția, combustibilul a devenit insuficient. Nu aveam nici un fel de rezerve. Seara am aflat că din ordinul comandamentului armatei trupele părăsesc Grodno”. (Mark Solonin, „Butoiul și cercurile”, Editura Polirom, 212, p. 79)

scris de prof. Ioan Tuleu: În dimineața de 19 noiembrie, la Cotul Donului, asupra dispozitivului Armatei 3 române a început o puternică ofensivă sovietică.

Sublocotenentul Ioan Bogdan, comandant de baterie de tragere în Regimentul 16 artilerie (Divizia 6 Infanterie) se afla la postul său în spatele primei linii în sprijinul Regimentului 27 Infanterie. Sovieticii atacau cu tancuri însoțite de infanterie care au trecut repede peste tranșeele din prima linie. Ajungând până la bateria locotenentului Bogdan „tancurile care atacau poziția noastră au trecut cu ușurință de prima linie de apărare, având în față un impunător T 34, care avea pe el, ca și celelalte, multe lăzi cu muniție. Când tancul T 34 s-a apropiat de Bateria 2, tunurile (calibru 75 mm) au declanșat tragerea, tancul a fost lovit în plin de câteva lovituri, dar blindajul său a rezistat și nu a putut fi scos din funcțiune. De remarcat faptul că bateria nu avea proiectile perforante, tragerea executându-se cu proiectile explozive. Rezultatul a fost că, toate cele patru tunuri au fost strivite sub șenilele tancului, care după această ispravă s-a îndreptat către poziția mea (aveam în înzestrare obuziere calibru 100 mm).

În timp ce tancul T 34 era în curs de distrugere sub șenile a tunurilor bateriei 2, cu desantul coborât de pe el, celelalte patru tancuri mai mici se mențineau undeva mai în urmă, protejate de unghiurile moarte create de denivelările terenului. Am ordonat ochitorului obuzierului meu să vizeze la baza turelei, și când tancul s-a îndepărtat vreo 150 de metri de Bateria 2 am ordonat foc. Fiind însă nemulțumit de efectul obținut, am executat eu ochirea la al doilea proiectil. Acesta a lovit turela chiar la bază, proiectilul nu a mai ricoșat, ci s-a sfărâmat de blindaj, iar conținutul exploziv s-a împrăștiat și s-a lipit pe suprafața tancului, astfel că atunci când focosul cu întârziere a produs aprinderea, explozivul s-a aprins, cuprinzând în flăcări și lăzile cu muniții de pe tanc. Cei din tanc, speriați de incendiu, au virat imediat la stânga, încercând să iasă din bătaia obuzierului. Nu le-am dat răgaz să se îndepărteze, căci al treilea proiectil l-am trimis în roata motrice a șenilei din dreapta, care a fost distrusă. Tancul s-a mai rotit pe loc o dată și apoi a fost părăsit de echipaj care, împreună cu celelalte tancuri, s-a retras spre nord folosind unghiurile moarte ale terenului”. (Armata română în vâltoarea războiului – 1941-1945, p. 136)

scris de: prof.Ioan Tuleu

Bătălia pentru Germania a început în iarna lui 1945. Soldații germani luptau apărând propriul pământ. Pe 17 februarie rușii au atacat dealul Lindenberg, unde se apărau valonii SS comandați de obersturmfuhrerul Capelle. Tancurile inamice sovietice erau peste tot. Nu mai exista nici un fel de front, doar câteva puncte de rezistență încercuite. Într-unul din acestea toți burgunzii mor pe poziții, fără să se miște din gropile lor individuale, copleșiți și uciși cu lovituri date cu patul puștii sau cu lopețile. Obersturmfuhrerul Capelle trimite un ultim mesaj: „Postul meu de comandă e încercuit. Sunt la câțiva metri…

Tânărul ofițer nu spune că este grav rănit. Punând receptorul în furcă, își scoate pistolul și îi așteaptă pe ruși. După ce doboară câțiva dintre cei ce se năpustesc asupra lui păstrează un ultim glonte și își zboară creierii.

Din compania lui nu se vor mai întoarce în liniile proprii decât 4 răniți, care ajung la pozițiile deținute de divizia Wallonie SS la căderea nopții.