scris de> prof Ioan Tuleu

Ostaşii români, cu toate greşelile de comandament, au dat dovadă de mult elan ofensiv în această primă mare bătălie din Uniunea Sovietică, în care armata română a operat singură, sub comandă proprie. În memoriile sale, veteranul Gheorghe Cociuba, din Târnova, Regimentul 1 Roşiori, îl remarcă în mod deosebit pe sergentul Teodor Halic, comandantul lui de grupă: „Mai şezurăm trei zile după care am avut alte trei atacuri. Atunci o fost greu. La un atac numai ce-l auzii pe Halic: Auu f… muma lor de bolşevici, iacă mă puşcară în picior. Da io imediat mă duc la el să văd cum îi, să-l pansez şi să îi dau ajutor. Ne-am băgat amândoi într-o groapă de proiectil, dar nu am putut să stau în sus, să-i trag cizma, că pe sus piu…piu, gloanţele pe lângă capul meu, că ruşii erau aproape. Atunci am îmboţit cizma, am ridicat pantalonul şi am văzut că glonţul a intrat puţin prin pulpă, deci nu era aşa grav. Nici nu o vrut să strice pansamentul Halic, aşa că l-am legat cu batista. Dar nici nu o vrut să plece ca rănit din linia întâi, cum i-o spus locotenentul Drăgulescu: „Hai pleacă de aici”. „Pentru rana asta nu mă duc”. Da să ştiţi că numa colonelul Şuţu (comandantul regimentului n.n.), Halic Teodor şi încă un locotenent de la escadronul doi or fost decoraţi cu „Crucea de Fier”, clasa a doua, germană”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

În Bătălia pentru Moldova din vara anului 1944, sublocotenentul Ioan A. Şuţa, din Regimentul 5 Vânători, Divizia 1 Infanterie, se afla împreună cu unitatea sa la nord de Târgu Frumos. Era sublocotenent activ, promoţia 10 mai 1942, încadrat comandant de pluton aruncătoare brand 81,4 mm, în Batalionul 1, comandat de maiorul Constantin Cosmulescu. Poziţia de apărare încredinţată batalionului avea în centru Dealul Ulmi, cu cota 192, la nord de Târgu Frumos, care domina toată zona cu poziţiile inamicului pe mare adâncime. Aici au avut loc cele mai aprige şi neîncetate lupte, ziua, dar mai ales noaptea, precedate de bombardamente de artilerie şi aviaţie, toate urmărind recucerirea cotei 192. Pentru reuşita atacurilor lor, sovieticii şi-au împins tranşeea întâi mult înainte, ceea ce a făcut ca lupta de apărare să fie deosebit de violentă ceea ce reiese și din relatarea sublocotenentului: „Într-una din nopţile dramatice ce le-am trăit, inamicul şi-a pregătit un nou atac spre cota 192, precedat de o masivă pregătire de artilerie şi aruncătoare.  Auzind şuieratul unui proiectil de artilerie ce se apropia de locul unde eram, repede m-am adăpostit în tranşee şi în spatele meu s-a ghemuit caporalul Ciuciu. O schijă mi-a străpuns cămaşa bluză din spate şi l-a lovit pe Ciuciu într-un ochi. Am reuşit să-l pansez şi am plecat cu el spre bateria de tragere. În timp ce mă aflam acolo inamicul a trecut la atac, a străpuns poziţiile infanteriei, îndreptându-se spre poziţiile noastre. Mă cuprinsese teama, mai ales că fiind întuneric desluşeam greu situaţia ce se crease. Am ordonat sergentului Milutin să se desfăşoare imediat cu toţi servanţii pentru apărarea poziţiei de tragere. Iar eu am trecut la întâmpinarea infanteriştilor care se retrăgeau în dezordine din linia întâi. Cu aceştia şi două puşti mitralieră ce le aveam la dispoziţie am deschis un foc ucigător împotriva inamicului aflat în atac. După un timp, încercând să-mi fac curaj, am strigat din răsputeri: „După mine, la atac, ura” şi spre marea mea satisfacţie toţi ostaşii m-au urmat în strigăte de ura… ura, încât inamicul a intrat în panică, retrăgându-se în fugă pe vechile poziţii”.