Heinz Linge a fost ordonanța lui Adolf Hitler începând cu 1935 și până când acesta s-a sinucis, în 30 aprilie 1945.

După sfârșitul șefului și protectorului său a încercat să scape din Berlinul înconjurat de armatele sovietice, însă a fost luat prizonier. Începutul a fost oarecum fără probleme,  după cum mărturisea chiar el: „Deodată s-a apropiat de mine un subofițer rus, care mi-a spus: „Nu bun camarade. Tu porta forma cu pasăre pe brațul. Nu e bun. Dai jos aia”. Am înțeles ce voia să spună. Aveam pe umăr vulturul din argint, însemnul ofițerilor SS. I-am ascultat sfatul și am aruncat „pasărea de pe braț”, precum și alte însemne care puteau arăta ce grad aveam. (Avea gradul de maior S.S – n.n.) „Rușii nu sunt atât de răi, precum i-a descris Fuhrerul, mi-am spus eu. Rușii mi-au oferit țigări și tutun și, lucrul care m-a mirat cel mai tare, mi-au lăsat cele două pistoale pe care le aveam asupra mea. Purtam unul chiar la brâu”.

Evident că după ce s-a aflat cine este Linge, acesta a fost dus la Moscova, închis la Lubianka, interogat și maltratat pentru că anchetatorii voiau să afle cum a murit cancelarul Germaniei. Mai ales că aceștia nu credeau că într-adevăr s-a sinucis. Până la urmă a fost internat ca prizonier de război și condamnat la 25 ani închisoare, dar s-a întors în Germania în 1955.

(Heinz Linge, „Cu Hitler până la capăt”, memoriile ordonanței lui Hitler, p, 279-280)

scris de:prof Ioan Tuleu

Locotenentul Ştefan Tureanu a fost luat prizonier de în 16 septembrie 1944, după ocuparea Ineului de către unguri. Prizonierul a ajuns după un marş cumplit şi continuu în lagărul ungar de la Veskeny, unde condiţiile au fost dintre cele mai îngrozitoare: „foamea, frigul, şi bolile îi măcinau pe rând pe cei cu un organism mai puţin rezistent”.

Frontul deplasându-se tot timpul spre vest şi prizonierii au fost evacuaţi pentru ca în cele din urmă să ajungă în Austria, în lagărul de la Keisersteinbruk. Acolo prizonierii au petrecut Crăciunul anului 1944 cu dorul de casă nestins: „Îmi amintes că într-una din serile acestei luni de iarnă ningea din abundenţă. Mâncarea s-a servit afară în curtea lagărului. Prizonierii înfometaţi s-au năpustit spre cazan fără a ţine seama de rândul format. În învălmăşeală, cazanul s-a răsturnat şi cine a mai apucat să strângă ceva a strâns cu pumnii fulgii de ovăz amestecaţi cu fulgii de zăpadă. O parte dintre noi am rămas fără cină. Ningea în continuare şi era seara Crăciunului”.

Dar pentru că frontul se apropiase şi nu se întrevedea nici o posibilitate de a fi stopată ofensiva sovieticilor, prizonierii au fost mutaţi din nou, de data aceasta în inima Germaniei, în lagărul de ofiţeri, nr 8 Wustrau, la nord vest de Berlin. Alte suferinţe, alţi prizonieri morţi de foame şi boli. Mai ales foamea era cea care îi afecta cel mai mult pe prizonieri, aducându-i într-o stare de slăbiciune că abia se mai ţineau pe picioare. : „Hrana era eşalonată  pe perioada unei zile  cu intenţia de a se prelungi foamea. Dimineaţa se dădea ceaiul neîndulcit. Pe la orele 9 se aducea o linguriţă de zahăr şi o bucăţică de margarină de mărimea unei bucăţi de zahăr cubic. La ora 11 se dădea pâinea germană binecunoscută care se împărţea în 12 raţii, circa 200 gram de om. Pentru asigurarea echităţii am confecţionat o balanţă farmaceutică care cântărea cu precizie raţii egale. .

În sfârşit, la orele 13, primeam un litru de ciorbă compusă din sfeclă furajeră, varză, gulii şi alte legume, seara pentru cină se repeta. Din când în când găseam câte un os care se repartiza pe bază de evidenţă. În baracă s-a instituit o lege. Era interzis  a se vorbi despre mâncare pentru că ne producea o senzaţie de foame insuportabilă. Nu se poate descrie lupta pentru existenţă, dorinţa de a supravieţui”.