scris de:prof Ioan Tuleu

La sfârșitul lunii iunie 1941, imediat după ce România a intrat în război alături de Germania împotriva URSS, la Iași avea să aibă loc un progrom căruia i-au căzut victime mii de evrei. Mulți dintre ei au murit în așa numitele trenuri ale morții care transportau evreii arestați în lagărul de la Caracal. Transportul s-a efectuat în condițiile unei călduri insuportabile iar gurile de aerisire de la vagoane au fost astupate cu scânduri de teama evadărilor.  La Târgu Frumos unul dintre trenuri s-a oprit și au fost deschise patru vagoane (Trenul era format din 40 vagoane de marfă și transportau 2430-2530 de evrei). Atunci s-a putut vedea tragedia produsă de supraîncărcarea vagoanelor, căldură și lipsa apei potabile. Dar iată cum descrie Aurel Totoiescu, primarul de Târgu Frumos, evenimentul în fața procurorului A. Schreiber, în 16 august 1945:

„S-au deschis vagoanele pentru scoaterea cadavrelor și erau cu atât  mai multe cadavre cu cât oamenii fuseseră mai înghesuiți, astfel că unele vagoane au atins cifra de 140-145 de oameni, din care 80-90 erau morți. Am încercat să debarcăm morții cu ajutorul celor rămași în viață, dar aceasta a fost imposibil din cauza slăbiciunii lor și a aerului în care erau cadavrele. Am dat ordin poliției ca să aducă țigani pentru a face această operație. Aceștia, tentați de a lua o gheată sau o haină, au acceptat să facă operația  și aceasta a ajutat la salvarea celor care rămăseseră în viață. Cadavrele erau în număr foarte mare, în unele vagoane erau până la jumătatea vagonului  în înălțime, astfel că era foarte greu ca operația scoaterii să se facă în circa două ore, cum era programată staționarea trenului. Șeful gării din proprie inițiativă a întârziat cu jumătate de oră plecarea trenului, dar el era mereu chemat de delegatul Marelui-Stat Major de la Iași care îi cerea mereu ca trenul să fie expediat, întrucât blochează liniile trenurilor militare. La un moment dat, șeful de gară mi-a comunicat că intervenise un accident pe linia spre Ruginoasa și că trenul nu va putea pleca decât după câteva ore. În gară se strânseseră mormane de cadavre, care se transportau cu greutate. S-a dat apă și pâine fiecărui vagon după scoaterea cadavrelor. Când am încercat să dăm apă la primele vagoane care se găseau pe linia rampei, am fost împiedicați de soldații germani și români care erau în număr foarte mare în gară, dar peste o oră am reușit să alimentăm deținuții cu apă. Aceasta s-a putut face datorită unei scene impresionantă și anume: un om din vagoanele din linia a patra își făcuse din cămașa lui murdară susenițe pe care le-a legat una de alta, le-a scos, pe fereastra vagonului și a făcut să ajungă într-o băltuță mică care era în fața vagonului și sugea apa astfel dobândită. Am arătat această scenă și am reușit să mai ameliorez lucrurile. Când am voit să lăsăm ușile deschise, cei din vagoane ne-au cerut să-i închidem fiindcă erau loviți cu pietre de soldații din gară. Pe la ora 5 după amiază, deblocându-se linia, s-a primit ordin ca trenul să plece imediat. Mai erau câteva vagoane din care nu se scoseseră cadavrele. (Dennis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler. Ion Antonescu și regimul său – 1940-1944, Editura Humanitas, București, p. 148-149)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Ita Straz a fost una dintre foarte puţinele persoane dintre evreii din Vilnius care au supravieţuit pogromului dezlănţuit după ocuparea oraşului de armata germană în vara anului 1941. A supravieţuit însă ca prin miracol pentru că şi ea  a fost destinată morţii. Dar iată cum s-a întâmplat: A fost târâtă de poliţiştii lituanieni până la o groapă care era deja plină de cadavre. Avea 19 ani şi îşi spunea: „Acesta-i sfârşitul. Şi ce am văzut eu în viaţă ?” Gloanţele nu au nimerit-o, dar de spaimă a căzut în groapă. Apoi, a fost acoperită de cadavrele celor care au fost aduşi după ea. Cineva a păşit peste cadavre şi a tras cu pistolul în jos, ca să se asigure că toţi sunt morţi. Un glonţ i-a străpuns mâna, dar ea nu a scos nici un sunet. Mai târziu s-a târât afară: „Eram desculţă. Am mers şi am tot mers peste leşuri. Părea că nu se mai isprăveşte”. La Ponary, locul unde au fost aduşi evreii spre execuţie,  au fost împuşcaţi circa 72 de mii de evrei din Vilnius şi din alte părţi şi aproximativ 8 mii de polonezi şi lituanieni neevrei.