Echipa din ceruri a UTA-ei se întărește din nou, spre tristețea noastră, a celor care am rămas aici, să suferim mai departe pentru culorile alb-roșii. A plecat, parcă neașteptat, Gabi Biro, „fundașul de fier” al „Bătrânei Doamne”, unul din stâlpii marii echipe a anilor ’60-’70, cu două titluri de campion la activ și glorioasa eliminare a Feyenoord-ului.

Povestea lui fotbalistică o știu toți fanii UTA-ei, dar trebuie să spun că dincolo de dăruirea și ambiția din teren a fost OMUL Gabi Biro. Cel care, deși născut la Sfântu Gheorghe, a iubit enorm Aradul și UTA, pe care nu le-a părăsit niciodată. „Eu nu pot sta altundeva decât în Arad și nu pot ține cu altă echipă decât cu UTA” spunea, tranșant, la lansarea cărții pe care i-au dedicat-o Radu Romanescu și Ionel Costin.

L-am văzut jucând puțin, eram copil, dar am înțeles cum simțea fotbalul, atunci când, la amicalul UTA ‘70 – România ’70, l-a „parcat” pe Mircea Lucescu pe zgura de pe marginea terenului. Chiar dacă trecuseră ani de la memorabilele lor dueluri fotbalistice, pentru el nu era „marele Lucescu”, ci doar „adversarul”, care nu avea voie să treacă. Confirmând celebra zicere fotbalistică „poate trece omul, poate trece mingea, dar niciodată amândoi”.

L-am întâlnit de multe ori, la aproape toate evenimentele dedicate UTA-ei, acolo unde avea discursuri memorabile, tranșante, încărcate cu umor, cu inconfundabilul său accent secuiesc. În care ghiceai însă, dincolo de duritatea fostului fundaș, exact ceea ce spuneam, OMUL Gabi Biro, vorbind cu drag de foștii camarazi din iarbă, de memorabilele bătălii duse alături de aceștia, în tricoul alb-roșu, aplaudat de mii de oameni.

E seară când scriu, cu greu, aceste rânduri! UTA a bătut Oțelul, dar afară e frig și plouă, și simt multă tristețe. Rămas bun, Gabi Biro!

,,E doliu în familia Bătrânei Doamne, în această dimineață s-a stins din viață Gabor Biro, dublu campion cu UTA și om de bază al superbei generații care a scris clipe unice contra lui Feyenoord, în 1970, sau în primăvara europeană din 1972.

Gabi Biro s-a născut pe 11 august 1945 la Sfântu Gheorghe, acolo a început fotbalul, după ce cochetase o vreme și cu hocheiul. În 1965 a fost convocat în lotul național de juniori al României, într-o linie defensivă din care mai făceau parte Lajos Sătmăreanu sau Sandu Boc. Coco Dumitrescu l-a remarcat într-un amical cu Turcia și l-a chemat la Arad.

 Până în toamna anului 1976, numele apărătorului din banda dreaptă a rămas același: Gabor Biro. Renumele lui, „fundașul de fier al Aradului”, descrie perfect tot ce a însemnat pentru UTA.

Loial Bătrânei Doamne, a devenit antrenor, mai întâi la Centrul de Copii și Juniori, apoi secund și principal al primei echipe. A stat pe băncile tehnice a mai multor echipe importante ale Aradului, dar inima lui mare a bătut mereu pentru UTA, căreia i-a fost alături întotdeauna, mai ales în clipele grele.

E, pentru totdeauna, campion din prima linie a legendelor noastre.

Odihnește-te în pace, nea Gabi!” se spune în comunicatul clubului UTA.

A plecat Florin Matei. Mi-e greu să scriu câteva cuvinte despre un om pe care l-am cunoscut în urmă cu mai bine de 25 de ani. Cu care am împărțit atâtea, în lumea asta a presei sportive. Și bune și rele. A fost jurnalist, scriitor, poet. Un redutabil rebusist.

Dar în primul și în primul rând a fost un om de o demnitate și o corectitudine extraordinare. Ne-am întâlnit și reîntâlnit de sute și sute de ori pe stadioane, în redacțiile în care am fost colegi și apoi la „șuetele” care aveau acel farmec al despicării firului fotbalistic cel puțin în patru.

Poate ciudat, sau poate nu, am fost de cele mai multe ori pe aceeași „frecvență”, în variile subiecte abordate, fie ele sportive sau nu. Am avut și discuții în contradictoriu, dar nu țin minte să ne fi certat. Îmi plăceau mult poveștile lui, cu fotbalul mic, îmi plăcea ceea ce scria și cum scria. Îmi plăcea și jurnalistul și omul, felul în care își apăra principiile, modul în care vedea viața.

Ultima noastră întâlnire a fost una „bătrânească”, nostagică, am povestit despre copii și nepoți, despre nucul și florile din grădină, despre Țara Zărandului și Țara Moților, dar mai ales despre fotbalul acela simplu și curat, care aducea atâta bucurie în tribune. Am povestit multe. Nu credeam că nu vom mai apuca să vorbim. E vina mea, o mărturisesc, că am amânat o nouă întâlnire, care ne-ar fi bucurat pe amândoi. Știam că e un luptător, speram că va mai câștiga timp. Cineva, acolo sus a hotărât însă altfel.

A plecat prietenul meu Florin Matei. E acum în „valea inorogilor albaștri”, privind cu nesaț la „fotbalul care zâmbește”!