Vremea  ajută. Vremea rea a putut să creeze și condiții favorabile, fiind un ajutor pentru tabăra care știa să profite de ea.

Astfel,  în mod paradoxal, debarcarea anglo-americană din Normandia s-a făcut sub protecția furtunii. Prevăzută, după cum se știe, pe 5 iunie a fost întârziată din cauza vremii proaste. Forțele navale aflate deja în mișcare au fost oprite. S-a prevăzut o amânare scurtă până a doua zi pe 6 iunie. Efectul de surpriză a acționat perfect. Germanii nici nu se gândeau că debarcarea putea avea loc în asemenea condiții. Meteorologii lor anunțaseră 10-12 zile de perturbări ale vremii. Rommel plecase liniștit în concediu, în Germania, iar alți comandanți de divizie participau la un joc de război. În acest fel, sub acoperirea vremii, surpriza a fost totală pentru germani care s-au dezmeticit greu, reacționând cu întârziere.

Tot sub acoperirea vremii nafavorabile a început, pe 16 decembrie 1944, ofensiva Wehrmachtu-lui din Ardeni, ultima mare ofensivă germană înainte de ceea ce avea să fie previzibilul sfârșit, cel al înfrângerii totale și capitulării necondiționate a Germaniei. Germanii se bazau pe timpul nefavorabil aviației inamice și pe spiritul combativ scăzut  al soldaților americani. Și, într-adevăr, timp de două săptămâni, vremea nefavorabilă, plafonul jos de nori, a împiedicat atacurile aviației americane care avea supremație totală în aer. Astfel, blindatele germane au reușit străpungerea și înainarea rapidă spre obiectivul țintă, orașul belgian Anvers.

În 21 decembrie 1944, a fost încercuită Divizia 106 americană în fața localității St. Vith și germanii i-au forțat pe cei 6000 de oameni să se predea. Localitatea St. Vith a fost apărat de Divizia a 7-a până pe 21 decembrie, când aceasta a căzut în mâinile lui Manteuffel. În timpul ofensivei din Ardeni, Armata 5 panzere, condusă de Manfred von Manteuffel, a luat circa 9000 prizonieri americani. După ce au fost străpunse liniile acestora, a făcut o breșă de 30 km în linia frontului și nemții au înaintat aproximativ 100 km. Pe flancul de nord, Armata 6 germană, condusă de Dietrich, abia dacă reușea să înainteze din cauza drumurilor proaste și a rezistenței dure întâmpinate, deși detașamentele înaintate cuprindeau cele mai călite regimente, între care Regimentul 1 SS Panzere, aflat sub comanda brutalului Obersturmbannfuhrer SS Joachim Piper.

Ofensiva germană se va opri complet după 25 decembrie, când cerul se va însenina și va deveni favorabil aviației aliate care va ataca în forță blindatele germane. La începutul lui ianuarie, germanii se vor retrage pe liniile de pe care au pornit ofensiva.

Ioan Tuleu

În decembrie 1942, pe frontul de est, sovieticii au dezlănțuit o mare ofensivă care venea să amplifice dezastrul pe care l-au suferit nemții în „Bătălia Stalingradului”. Urmăreau să ajungă la Rostov pe Don, realizând în felul acesta o vastă încercuire a armatelor care se retrăgeau din Caucaz.

Ofensiva a început cu un bombardament teribil de artilerie susținut de mii de tunuri. Efectul asupra luptătorilor germani a fost absolut devastator, după cum povestește și Gunter K. Koschorrek, mitralior în Reg. 21 Panzergrenadier.

„Se năpustește peste noi cu o asemenea forță de parcă ar fi o mie de diavoli în aer și pământul din jurul nostru este mistuit de flăcări ca un infern în clocot. Înainte să ne năpustim înapoi în buncăr, Wilke, aflat de pază afară, vine în fugă spre noi și se prăbușește pe pământ chiar în fața noastră. Ne uităm unul la altul cu chipuri năucite, albi la față. Nimeni nu rostește nici un cuvânt, dar spaima se citește pe fiecare chip. Ochii ne strălucesc febril. Iadul fumegă! Focul și oțelul încins cad din cer de jur-împrejurul nostru. Dacă n-am fi știut că atacul devastator cu obuze venea de la sovietici am putea fi iertați dacă aici, la 13 decembrie, credeam că începea sfârșitul lumii.

Nu mai pot răbda să stau în buncăr: vreau să văd cu ochii mei iadul în care vom pieri cu toții. Ridic capul puțin peste marginea buncărului și rămân paralizat de spaimă. Toată suprafața pământului dansează până la delușor, cuprinsă într-un vârtej de foc. Nici un centimetru pătrat nu pare să stea nemișcat. Jeturi de pământ amestecat cu zăpadă rece și schije strălucitoare de metal răscolesc toată zona presărată cu fragmente de obuze. Nimeni, dar absolut numeni nu poate face nici un pas fără să fie prins în acest cazan. Zgomotul ca de tunet al exploziilor și gemetele aerului sfâșiat sunt atât de puternice, încât nu ne mai auzim unul pe altul. Deasupra buncărului nostru focul de mortiere Stalinorgeln și armele infanteriei ușoare au săpat deja câteva cratere. Dar deocamdată acoperișul, consolidat cu numai două zile în urmă, a rezistat.

Infernul atinge punctul culminant cam o jumătate oră mai târziu, dar nouă ni se pare o veșnicie. Tranșeea de comunicații și poziția noastră  s-au umplut aproape în întregime cu pământ. E un miracol că suntem încă în viață. Ce are de gând inamicul acum? Știm că acest bombardament cu obuze este numai o pregătire pentru atac, dar  dușmanul este ascuns în ceața dimineții”.

(După Gunter K. Koschorrek, Zăpada însângerată, p. 118)

Ofensiva din iarna anului 1942 (ianuarie-martie) a fost prima mare înfrângere a germanilor în campania pe care o desfășurau împotriva Uniunii Sovietice. Frontul s-a deplasat spre vest cu până la 300 de kilometri din fața Moscovei. O altă ofensivă avea în vedere Ucraina, unde se vor desfășura lupte disperate susținute de ambele părți.

În jurul orașului Kursk forțele mareșalului Timoșenko reușesc să îi respingă înapoi pe germani după lupte crâncene. Câmpurile de luptă sunt părăsite. Un ofițer al Armatei Roșii, pe nume Leonid Rabicev, dă peste o fată frumoasă, o centralistă care se ascunsese în pădure de când veniseră germanii. Dorea să se alăture armatei. „I-am spus să se urce în căruță. Puțin mai departe am văzut o priveliște înfiorătoare. Spațiul uriaș care se întindea la orizont era plin de tancurile noastre și de tancuri gemane. Între ele se aflau mii de ruși și de germani șezând, în picioare sau târându-se, înghețați bocnă. Câțiva se rezemau unii de ceilalți, alții erau îmbrățișați Unii erau proptiți în pușcă, alții țineau mitralierele. Mulți aveau picioarele tăiate. O făcuseră cei din infanteria noastră, care nu putuseră scoate cizmele din picioarele înghețat ale friților, așa că le tăiaseră ca să le încălzească, în tranșee. Grișecikin (ordonanța lui) a verificat buzunarele soldaților înghețați și a găsit două brichete și mai multe pachete de țigări. Fata privea toate astea cu indiferență. Era teribil să te gândești la cei răniți, atât la ai noștri, cât și la  germani, înghețați de moarte. Frontul înaintase iar camarazii uitaseră să își îngroape oamenii”.

de prof. Ioan Tuleu: Ofensiva sovietică începută 22 iunie 1944 împotriva Grupului de Armate Centru german a dus la eliberarea a numeroase localități din Bielorusia, ocupate după ce la 22 iunie 1941 Germania a atacat Uniunea Sovietică. În acele condiții au avut loc acte cumplite de răzbunare, mai ales împotriva hiwi, ostași ruși care serviseră în armata lui Hitler. Alți localnici își manifestau răzbunarea personală pentru represiunea sălbatică din Belarus, care dusese la omorârea unui sfert din populație. „Un partizan, un om mărunt”- scria publicistul de pe front Grossman – „ a omorât doi nemți cu un țăruș. A implorat gărzile din coloană să i-i dea lui pe acei germani. Era convins că ei erau cei care îi omorâseră fiica, Olia, și pe cei doi băieți, fii lui. Le-a spart toate oasele, le-a zdrobit craniile și în timp ce îi bătea plângea și striga. „Ia de aici – pentru Olia ! Ia de aici – pentru Colea !”. Când au murit, a proptit leșurile de un ciot de copac și a continuat să îi bată”.  (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, Editura Rao Class, p. 607)

scria de: prof. Ioan Tuleu

Ultima mare ofensivă sovietică de pe frontul de est, în direcția Berlin a început în dimineața de 16 aprilie 1945. A fost o desfășurare de forțe copleșitoare menită să întimideze adversarul și să-l facă să abandoneze lupta și totuși multe unități germane au rezistat cu îndârjire. Numai Frontl 1 Belarus a tras în prima zi a ofensivei 1. 236. 000 proiectile peste tranșeele germane. Cei care fuseseră prinși în tranșeele din zona țintă, puțini la număr de altfel, și care într-un fel sau altul au reușit să supraviețuiască terifiantului bombardament, au putut să descrie această experiență folosind cuvinte ca „iad”, „infern” sau descriind totul ca un cutremur de pământ. Mulți au asurzit. „În numai câteva secunde” – scria Gerd Wagner din Regimentul 27 parașutiști- toți cei 10 camarazi ai mei erau morți”. Când Wagner și-a recăpătat cunoștința, și-a dat seama că zăcea rănit într-un crater de proiectil fumegând. Puțini au scăpat cu viața din acest baraj de artilerie care a distrus tranșeele și i-a îngropat pe ocupanții acestora, pe cei vii laolaltă cu cei morți. Cadavrele acestora continuau să fie descoperite și după jumătate de secol

Linia orizontului era la fel de luminată ca ziua, scria în acea noapte un colonel rus genist celor de acasă. „În partea germană, totul era acoperit de fum  și bucăți mari de pământ ce zburau prin aer. Mai erau și niște stoluri imense de păsări ce zburau de jur împrejur pe cer, fum tunete și explozii constante. A trebuit să ne acoperim urechile pentru a nu ni se sparge timpanele. După care a început vuietul tancurilor, s-au aprins proiectoarele ce luminau întreaga linie a frontului pentru a-i orbi pe nemți. Apoi oamenii au început să strige peste tot „na Berlin” (Antony Beevor, Berlin, căderea, Editura Rao, p 312).

scris de: prof. Ioan Tuleu

În timpul ofensivei armatei române spre Odesa, din toamna anului 1941, comandantul Regimentului de Gardă „Mihai Viteazul, Ştefan Opriş,  a hotărât comemorarea, în 5 octombrie, printr-o slujbă de prastas a eroilor. Trupele s-au adunat sub arme în piaţa de lângă biserica din Beleaevka, un sat de pe malul stâng al Nistrului, unde pe o masă s-au aşezat tăvile cu colivă iar preotul a oficiat slujba, după care comandantul regimentului a ţinut o cuvântare. La ceremonie au participat şi localnici ruşi care au cerut să se oficieze o slujbă şi pentru cei care doresc să-şi boteze copiii în credinţa ortodoxă.

Prin urmare, a doua zi căpitanul preot, Miron Ianculescu, a procedat la botezul copiilor care nu au putut fi încreştinaţi în timpul regimului bolşevic. Iată cum povesteşte acest episod  locot. Gheorghe Petrescu, adjutant al Regimentului 6 Gardă „Mihai Viteazul”: „În ziua stabilită pentru botez, au venit părinţi cu copii până la 8-10 ani, nu numai din Beleaevka, ci şi din alte localităţi apropiate. Copiiii au fost stropiţi cu apă sfinţită de către preot, având ca naşi ofiţeri şi subofiţeri şi chiar soldaţi din cantonamentele respective. Fiecărui copil botezat i s-a dat câte 400 de lei, iar primarului, pentru biserică, 10000 lei, în mărci germane, monedă valabilă în acea perioadă pe teritoriul cucerit.  Sumele au fost oferite benevol de ofiţerii şi subofiţerii regimentului. După slujba botezului, au fost invitaţi toţi participanţii la o gustare- bufet în curtea bisericii unde iarba era încă verde. Colonelul Ştefan Opriş a ţinut o cuvântare (tradusă în limba rusă), care a impresionat şi mişcat mult populaţia rusă când a accentuat că poporul român şi armata română sunt prietenii poporului rus chiar dacă suntem în război cu armata roşie a URSS”.