scris de: prof. Ioan Tuleu

Războiul, chiar de apărare, nu este doar o manifestare a eroismului şi vitejiei, ci, dimpotrivă, aceste două calităţi coexistă cu cu laşitatea şi trădarea, împreună dând adevărata dimensiune a realităţilor de pe câmpul de luptă. Este adevărat că rar sunt pomenite actele de trădare şi laşitate, pentru a nu afecta moralul luptătorilor sau pentru a nu influenţa asupra imaginii de ansamblu a naţiunii. Şi totuşi sunt mărturii care vin să înlăture vălul asupra situaţiilor neplăcute în care soldaţii români, spre exemplu, au pactizat cu inamicul şi un astfel de exemplu ne aduce col (R) Nicolae Bălteanu, pe front maior, comandantul Batalionului 3 în Regimentul 10 Vânători aflat pe frontul din Moldova din vara lui 1944. Evenimentul povestit s-a petrecut în ziua de 23 iulie când compania 9 a batalionului a afectuat un atac asupra poziţiilor inamice reuşind să captureze prin lupte grele cu grenade traşeele şi punctele de observare înaintate ale sovieticilor. Compania a luat 6 prizonieri, între care ofiţer superior. Elementele inamice surprinse de atacul impetuos al românilor au luat-o la fugă dar după un timp s-au regrupat şi cu forţe proaspete au pornit la contraatac. Acesta este momentul surprins de maiorul Bălteanu, comandantul batalionului: „S-au observat infiltrări numeroase, prin stânga plutonului 2 al sublocotenentului Scutaru, căutând să-l separe de plutonul 1 al locotenentului Mihăilescu. Acesta din urmă înfricoşat, a uitat de jurământul ostăşesc, împreună cu cei trei agenţi ai săi aflaţi în jur. De la postul de observaţie înaintat unde mă găseam, am observat clar, cu stupoare, cum toţi patru s-au ridicat în picioare, cu mâinile sus, decum s-au apropiat de ei trei pistolari sovietici care i-au înconjurat şi i-au escortat până în lunca Nistrului şi apoi peste apă. Am privit ca la film cu toţi cei care se găseau la postul de observaţie fără a putea interveni într-un fel oarecare”.

scris de:prof Ioan Tuleu

Locotenentul Ştefan Tureanu a fost luat prizonier de în 16 septembrie 1944, după ocuparea Ineului de către unguri. Prizonierul a ajuns după un marş cumplit şi continuu în lagărul ungar de la Veskeny, unde condiţiile au fost dintre cele mai îngrozitoare: „foamea, frigul, şi bolile îi măcinau pe rând pe cei cu un organism mai puţin rezistent”.

Frontul deplasându-se tot timpul spre vest şi prizonierii au fost evacuaţi pentru ca în cele din urmă să ajungă în Austria, în lagărul de la Keisersteinbruk. Acolo prizonierii au petrecut Crăciunul anului 1944 cu dorul de casă nestins: „Îmi amintes că într-una din serile acestei luni de iarnă ningea din abundenţă. Mâncarea s-a servit afară în curtea lagărului. Prizonierii înfometaţi s-au năpustit spre cazan fără a ţine seama de rândul format. În învălmăşeală, cazanul s-a răsturnat şi cine a mai apucat să strângă ceva a strâns cu pumnii fulgii de ovăz amestecaţi cu fulgii de zăpadă. O parte dintre noi am rămas fără cină. Ningea în continuare şi era seara Crăciunului”.

Dar pentru că frontul se apropiase şi nu se întrevedea nici o posibilitate de a fi stopată ofensiva sovieticilor, prizonierii au fost mutaţi din nou, de data aceasta în inima Germaniei, în lagărul de ofiţeri, nr 8 Wustrau, la nord vest de Berlin. Alte suferinţe, alţi prizonieri morţi de foame şi boli. Mai ales foamea era cea care îi afecta cel mai mult pe prizonieri, aducându-i într-o stare de slăbiciune că abia se mai ţineau pe picioare. : „Hrana era eşalonată  pe perioada unei zile  cu intenţia de a se prelungi foamea. Dimineaţa se dădea ceaiul neîndulcit. Pe la orele 9 se aducea o linguriţă de zahăr şi o bucăţică de margarină de mărimea unei bucăţi de zahăr cubic. La ora 11 se dădea pâinea germană binecunoscută care se împărţea în 12 raţii, circa 200 gram de om. Pentru asigurarea echităţii am confecţionat o balanţă farmaceutică care cântărea cu precizie raţii egale. .

În sfârşit, la orele 13, primeam un litru de ciorbă compusă din sfeclă furajeră, varză, gulii şi alte legume, seara pentru cină se repeta. Din când în când găseam câte un os care se repartiza pe bază de evidenţă. În baracă s-a instituit o lege. Era interzis  a se vorbi despre mâncare pentru că ne producea o senzaţie de foame insuportabilă. Nu se poate descrie lupta pentru existenţă, dorinţa de a supravieţui”.