Artistul plastic și jurnalistul arădean Viorel Simulov a trecut la cele veșnice, la vârsta de 66 ani. Tristul anunț a fost făcut pe pagina de Facebook a artistului: „Cu profundă durere în suflet, anunțăm trecerea la cele veșnice a celui care a fost Viorel Simulov. Fie ca sufletul său să se odihnească în pace. Pentru cei care doresc să îi aducă un ultim omagiu, slujba de înmormântare va avea loc miercuri, 5 noiembrie, la Cimitirul Pomenirea, începând cu ora 12,00. Pentru a respecta normele locale și din grijă pentru mediu, vă rugăm cu blândețe să nu aduceți coroane funerare.”

Viorel Simulov s-a născut la 25 ianuarie 1959, în Arad. A urmat Școala de Arte din Cluj și Arad, secția cinematografie, și a fost unul dintre artiștii plastici de notorietate ai orașului.

A fost pictor și grafician, membru al Uniunii Artiștilor Plastici – Filiala Arad, dar a făcut parte și din prima generație de artiști ai grupului kinema ikon, unde a realizat filme experimentale apreciate de critici, cum ar fi „Ocular”, „Manuscript” sau „Peisaj lichid”.

În calitate de artist plastic, a avut expoziții personale și de grup între anii 1986-2006, la Arad, Oradea și în Ungaria (Gyula, Budapesta).

Activitatea artistică a fost completată de o remarcabilă carieră în mass-media locală. A fost:

• redactor la TV Arad
• redactor artistic al revistei de cultură Arca
• tehnoredactor al revistei Conversația(editată de kinema ikon)
• secretar de redacție și director de imagine la Observator Arădean
• redactor-șef al săptămânalului Buletinul de Arad
• redactor la Săptămâna arădeană
• grafician la săptămânalul SuperInfo
• tehnoredactor la săptămânalul Flacăra Roșie.

Dispariția sa întristează întreaga comunitate artistică și jurnalistică arădeană.

Dumnezeu să-l ierte și să îl odihnească în pace!

A plecat spre o lume sigur mai bună Petre Don, un reper al jurnalismului arădean, dar și un remarcabil poet și prozator. La o lansare a unuia dintre volumele sale, i-am spus: „Petre, știi de când ne cunoaștem noi? De când ai filmat aia cu cățelul, pe vremea lui Ceaușescu!” (Un scurt film experimental, în care Petre plimba un cățel mic și simpatic pe Corso, el având însă o față fioroasă, brăzdată de o cicatrice uriașă, care șoca dar și atrăgea. O chestie interesantă). A rămas surprins, și mi-a replicat: „Florine, chiar că sunt mulți ani!”.

În toți acești „mulți ani” ne-am întâlnit de sute și sute de ori, la atâtea și atâtea evenimente, am povestit, am schimbat păreri pe „n” subiecte. Chiar și pe stradă, când ne intersectam, stăteam câteva minute la taifas, așa ca pe vremuri oamenii la sat, punând țara la cale. Vorbeam de sănătate, de familii, de presă, de Arad, de Curtici și, inerent, atacam subiectul UTA, amândoi fiind bolnavi incurabili de „Bătrâna Doamnă”. Ce mult îmi vor lipsi aceste întâlniri, și ce multe ar mai fi de spus. Dar, ce să mai spui? E greu, iar Petre se adaugă unei liste de prieteni jurnaliști care i-am cunoscut și prețuit. E deja o „redacție” acolo sus, iar aici ne rărim tot mai mult.

Dumnezeu să te primească, Petre, acolo, în ceruri! Condoleanțe, Dacian!

Petre Don s-a născut în orașul Curtici, la 3 martie 1951. A absolvit Școala Poligrafică „Dimitrie Marinescu” din București și Liceul Teoretic Nr.3 din Arad, în 1975. În urma absolvirii școlii bucureștene, a obținut calificarea de tipograf (paginator) și a lucrat în calitate de tipograf, până în anul 1990, la Tipografia Gutenberg din Arad.

A debutat în presă în 1971, la cotidianul arădean Flacăra Roșie, publicație cu care a colaborat până în anul 1989. Prima redacție în care a fost angajat a fost Tribuna Aradului, devenită ulterior Curierul Aradului, potrivit „Dicționarul Jurnaliștilor Arădeni” în care îi este dedicată o pagină.

De-a lungul anilor, Petre Don a colaborat cu numeroase reviste culturale, printre care Arca, Luceafărul, Cariatide, Orizont, Tribuna, Transilvania, Aradul Literar, Relief și Alfa Magazin. A mai lucrat și la publicațiile Comerțul Arădean și Piața Aradului (la care a fost redactor șef), Observator Arădean sau Oglinda. Din anul 2007 a fost redactor, corector și editorialist la „Glasul Aradului“. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Arad.

A publicat următoare volume: Noi Poesis, antologie de poezie, Arad, 1983, în colaborare cu Dumitru Siniteanu, Voluptatea firescului, poezie, Editura Mirador, Arad, 2002, Pur și simplu, poezie, Editura Mirador, Arad, 2012, Gânduri ciobite, proză lirică scurtă, în colaborare cu Hedir Al-chalabi, Editura Mirador, Arad, 2012, Roua din adâncuri, poezie, Editura Mirador, Arad, 2013, Dialoguri Deschise, proză, convorbiri culturale, Editura Mirador, Arad, 2016 sau Povestiri din Cotidian, proză scurtă, Editura Gutenberg Univers, Arad, 2020.

A publicat recenzii literare în Revista „ARCA“ și în Cotidianul „Glasul Aradului, la cărți semnate de: Eugen Dorcescu, Gheorghe Mocuța, Otilia Țigănaș, Monica Rodica Iacob, Constantin Butunoi, Camelia Chifor, George Schinteie, Petru M. Haș, Domnica Pop, Ioan Dehelean, Anda Maria Neagoe, Ovidiu Someșan, Hedir Al-chalabi, Lazăr Magu, Florin Matei, Dimitrie Otavă, Constantin Novăcescu, Bogdan Butariu, Ionel Costin, Eugenia Ponta.

A plecat Florin Matei. Mi-e greu să scriu câteva cuvinte despre un om pe care l-am cunoscut în urmă cu mai bine de 25 de ani. Cu care am împărțit atâtea, în lumea asta a presei sportive. Și bune și rele. A fost jurnalist, scriitor, poet. Un redutabil rebusist.

Dar în primul și în primul rând a fost un om de o demnitate și o corectitudine extraordinare. Ne-am întâlnit și reîntâlnit de sute și sute de ori pe stadioane, în redacțiile în care am fost colegi și apoi la „șuetele” care aveau acel farmec al despicării firului fotbalistic cel puțin în patru.

Poate ciudat, sau poate nu, am fost de cele mai multe ori pe aceeași „frecvență”, în variile subiecte abordate, fie ele sportive sau nu. Am avut și discuții în contradictoriu, dar nu țin minte să ne fi certat. Îmi plăceau mult poveștile lui, cu fotbalul mic, îmi plăcea ceea ce scria și cum scria. Îmi plăcea și jurnalistul și omul, felul în care își apăra principiile, modul în care vedea viața.

Ultima noastră întâlnire a fost una „bătrânească”, nostagică, am povestit despre copii și nepoți, despre nucul și florile din grădină, despre Țara Zărandului și Țara Moților, dar mai ales despre fotbalul acela simplu și curat, care aducea atâta bucurie în tribune. Am povestit multe. Nu credeam că nu vom mai apuca să vorbim. E vina mea, o mărturisesc, că am amânat o nouă întâlnire, care ne-ar fi bucurat pe amândoi. Știam că e un luptător, speram că va mai câștiga timp. Cineva, acolo sus a hotărât însă altfel.

A plecat prietenul meu Florin Matei. E acum în „valea inorogilor albaștri”, privind cu nesaț la „fotbalul care zâmbește”!

Un început de an mai trist ca oricând! A plecat Ovidiu Păcurariu! Coleg și mai ales prieten drag!

Ce pot să spun despre un om pe care l-am cunoscut acum vreo 45 de ani, iar timp de vreo alți 30 ne-am întâlnit cel puțin o data pe săptămână, inoculați iremediabil de microbul fotbalului și de pasiunea de jurnalist. Ne-am revăzut la alte zeci de evenimente oficiale – gale, festivități, lansări de carte – plus cele neoficiale, cele mai frumoase, acele de neuitat șuete fotbalistice, cu verb, sare și piper.

Ovidiu a fost mai mult decât un simplu jurnalist, părea omniprezent și etern în lumea fotbalului din această parte de țară. Se mișca la fel de dezinvolt și în Arad și în Timișoara, dar și în Reșița sau Hunedoara. Cunoștea pe toată lumea și toată lumea îl cunoștea, era un fel de „monstru sacru”.

Ar fi atâtea de spus, de povestit… Ne-am întâlnit la aproape toate meciurile UTA-ei pe noul stadion, stăteam aproape unul de celălalt, schimbam impresii, sufeream împreună. La următorul meci, voi fi surprins că scaunul lui Ovidiu va fi gol. Că nu vom fi aproape unul de altul, că nu vom povesti și schimba păreri despre ce se întâmplă jos în iarbă.

Va fi greu, dar voi înțelege că Dumnezeu a hotărât ca Ovidiu să povestească din nou despre fotbal cu bunul său prieten Ionuț Popa, cu Miki Junea sau Duki Popovici. Voi înțelege, dar va fi greu, tare greu. E frig și parcă ne prea rărim!

Drum liniștit, Ovidiu!

scris: prof. Ioan Tuleu

Violențele comise de soldații sovietici asupra femeilor germane, după intrarea pe pământul Germaniei, au indignat până și pe scriitorul și jurnalistul sovietic de origine evreiască, Vasili Grossman. Cel puțin așa reiese din următoarea povestire despre fapte de acest fel petrecute în orașul Schwerin: „Totul arde în jur…O bătrână sare pe fereastră dintr-o clădire în flăcări…Au loc nenumărate jafuri…Noaptea se vede ca ziua fiindcă totul este în flăcări…La biroul comandantului din oraș se afla o nemțoaică îmbrăcată în negru, cu buze livide, care șoptește ceva cu o voce slabă. Este cu o fată care are urme negre în jurul gâtului și vânătăi mari pe mâini. Fata a fost violată de un soldat de la grupa de comandă a companiei de transmisiuni. Este și el acolo. Are o față rotundă, roșie și pare adormit. Comandantul îi interoghează pe toți deodată.

Grossman a remarcat groaza din ochii femeilor și fetelor…„Lucruri groaznice li se întâmpla nemțoaicelor. Un neamț de familie bună explică cu gesturi expresive și frânturi de cuvinte rusești cum soția sa fusese violată de zece bărbați în ziua aceea…Și fetele sovietice care fuseseră eliberate au avut de suferit. Noaptea trecută, unele dintre ele s-au ascuns în camera corespondenților de război”. Grossman mai notează apoi ce i se povestise de către o tânără mamă: „Aceasta a fost violată continuu într-un hambar. Rudele ei veniseră acolo ca să-i roage pe soldați s-o lase să-și hrănească copilul, fiindcă acesta nu se mai oprea din plâns. Toate acestea aveau loc în văzul ofițerilor care se presupunea a fi însărcinați cu menținerea ordinii”.