Deși soldații germani erau foarte disciplinați și suficient de îndoctrinați pentru a se conforma întocmai ordinelor și a manifesta o deosebită voință de victorie, au existat și în armata Reich-ului cazuri de indisciplină și insubordonare pedepsite conform legilor militare.

Despre un astfel de caz, întâmplat în 12 ianuarie 1944 în spațiul Scepetovka-Vinița-Jitomir din Rusia, povestește generalul Hasso Von Manteuffel, comandant, al Diviziei 7 Panzer:

„Într-un sector al frontului o trupă de asalt a Armatei Roșii i-a atacat pe soldații care aparțineau unui post de santinelă și care erau adormiți într-o șură cu fân, după care l-au târât cu ei pe șeful de post, un comandant de rang inferior (unterfuhrer).

Conform relatării comandantului de grup care comanda acolo, cele două santinele desemnate în pază și-au părăsit postul la apropierea Armatei Roșii fără să tragă măcar un foc de avertisment, care să fie auzit de celelalte santinele care se odihneau, aceasta fiind prima lor obligație. Comandantul de grup de luptă voia să ordone împușcarea celor doi pe loc, dar eu m-am codit să dau curs cererii comandantului și am predat santinelele Curții Marțiale. Curtea Marțială a dat sentința de neîndeplinire a sarcinilor și a obligațiilor profesionale. Totuși a decis eliberarea uneia dintre santinele iar pe al doilea soldat l-a condamnat la doi ani de închisoare. Oamenii de la divizie numeau acestă închisoare „vacanță”, deoarece în timp ce ei continuau să lupte împotriva superputerii inamice, santinelele au fost transportate în țară și erau în siguranță…

Între timp un unterarzt și un tiralior al diviziei dezertaseră la dușman, iar acest verdict părea să fie de-a dreptul o încurajare pentru cei care voiau să fugă sau voiau să se vândă fără să țină seama de pericolele care îi pășteau pe camarazii lor”.

În consecință generalul Manteuffel a trecut peste verdictul Curții Marțiale și a ordonat împușcarea unuia dintre cei doi soldați. Mult mai târziu această hotărâre a fost tradusă în justiția Germaniei Federale, care în 1959 l-a condamnat la 18 luni de închisoare.

(După  Hasso von Manteuffel, „Memorii de război”, editura Mii de cărți, 2019. p 99-100)

de prof. Ioan Tuleu: De obicei se pun doar în cârca germanilor represiunea, genocidul, masacrarea evreilor din teritoriile ocupate în est în timpul războiului contra Uniunii Sovietice (1941-1944). Numai că, din nenorocire, populația locală a participat cu „entuziasm”, cu exces de zel, la astfel de activități criminale care nu îi face deloc cinste în fața istoriei. Letonii, lituanienii, bielorușii, polonezii au partea lor de vină la tragedia care a condus la omorârea a milioane de evrei în țările lor.

Iată doar o mică parte din numeroasele exemple ce se pot da spre confirmarea afirmației noastre:

Pe 4 iulie 1941, la Riga, naționaliștii letoni au închis în sinagogă și au ars de vii 500 de oameni; în Kaunas, 4.000 de evrei au fost omorâți în bătaie cu răngile sau înecați; la 10 iulie, în târgșorul Edvabno, din vestul Bielorusiei (în prezent pe teritoriul Poloniei), localnicii au ars de vii 1.600 de evrei, după ce timp de mai multe zile i-au torturat și i-au ucis.

Deseori „activiștii” locali se grăbeau să se ocupe de „treburi” pe care în faza de început a războiului le refuzau până și germanii. Astfel, în Ucraina, prima împușcare masivă a copiilor mici ai evreilor a fost comisă pe 19 august, lângă Bila Țercva, de către forțe ale poliției locale. Pe 6 septembrie 1941, SS-Sonderkommando, după ce a ucis 1.100 de evrei adulți din Radomîșl, au dat dispoziție poliției ucrainene să omoare 561 de copii. Entuziasmul sadic a fost atât de mare și de molipsitor, încât pe 24 septembrie, comandantul Grupului de Armate Sud, feldmareșalul von Rundstedt, a emis un ordin care le interzicea militarilor Wermachtului să „participe la excesele populației localnice”.

de prof. Ioan Tuleu: La 16 noiembrie 1941, armata germană a reluat atacul asupra Moscovei cu intenția de a intra în capitala sovietică și a o cuceri, pentru a da astfel o lovitură mortală sovieticilor.

Germanii au fost favorizați în faza inițială de frigul care a înghețat drumurile și pistele aviatice, permițând deplasarea trupelor în bune condiții. Aceasta, după ce noroaiele din octombrie s-au dovedit un obstacol greu de trecut. Numai că, la sfârșitul lui decembrie termometrele arătau deja treizeci de grade sub zero în timpul zilei și sub patruzeci și chiar mai mult noaptea. Vehiculele automobile și tancurile, pentru care nemții nu aveau pregătite uleiuri, antigeluri și grăsimi pentru iarnă, nu voiau să demareze și nici o forță omenească nu ar fi putut urni mașinile după o noapte glacială. Uleiul înghețat împiedica arborele de transmisie să se învârtă în motoarele ale căror blocuri se spărgeau precum sticla; bateriile erau în întregime golite, șenilele tancurilor și roțile erau un bloc de gheață și trebuiau să aprindă focuri pe sub blindaje pentru a putea pune motoarele în funcțiune și pentru a se putea deplasa. Soldații nu aveau haine călduroase și încălțări de iarnă, apărători pentru urechi și mănuși. Trenurile care transportau echipament de iarnă și mantale îmblănite, colectate de la locuitorii orașelor germane, erau blocate lângă Smolensk, pentru că frigul imobilizase locomotivele, dintre care 70 % erau scoase din uz ori de câte ori gerul se înăsprea. Vagoanele cu muniții, platformele încărcate cu tancuri și camioane erau imobilizate în depouri, sub o pătură de zăpadă. Când primele garnituri au ajuns în sfârșit la trupele epuizate, și-au dat seama că nimeni, în Germania, nu s-a gândit să facă haine îndeajuns de călduroase. Degerăturile au ajuns o adevărată molimă printre soldații de pe front. Într-o singură zi s-a raportat că între 1.500-3.000 de soldați au fost supuși unor operații de amputare de membre înnegrite de ger. În aceste condiții ofensiva asupra Moscovei a fost stopată și Armata roșie a putut să pornească o amplă contraofensivă și să respingă cu circa 300 kilometri germanii din fața Moscovei.

de prof. Ioan Tuleu: Ofensiva sovietică începută 22 iunie 1944 împotriva Grupului de Armate Centru german a dus la eliberarea a numeroase localități din Bielorusia, ocupate după ce la 22 iunie 1941 Germania a atacat Uniunea Sovietică. În acele condiții au avut loc acte cumplite de răzbunare, mai ales împotriva hiwi, ostași ruși care serviseră în armata lui Hitler. Alți localnici își manifestau răzbunarea personală pentru represiunea sălbatică din Belarus, care dusese la omorârea unui sfert din populație. „Un partizan, un om mărunt”- scria publicistul de pe front Grossman – „ a omorât doi nemți cu un țăruș. A implorat gărzile din coloană să i-i dea lui pe acei germani. Era convins că ei erau cei care îi omorâseră fiica, Olia, și pe cei doi băieți, fii lui. Le-a spart toate oasele, le-a zdrobit craniile și în timp ce îi bătea plângea și striga. „Ia de aici – pentru Olia ! Ia de aici – pentru Colea !”. Când au murit, a proptit leșurile de un ciot de copac și a continuat să îi bată”.  (Antony Beevor, Al Doilea Război Mondial, Editura Rao Class, p. 607)

scris de: prof. Ioan Tuleu

La Prohorovka, s-a desfășurat în timpul bătăliei de la Kursk-Orel, dintre germani și sovietici, din iulie-august 1943 cea mai mare bătălie de tancuri din istorie. Unul dintre protagoniștii bătăliei, generalul Rotmistrov, comandantul armatei sovietice de tancuri, avea să-și amintească mai târziu cu claritate marșul din prima zi, de peste 320 kilometri, al armatei sale către linia frontului.

„Pe la ora 8 era deja cald, iar norii de praf se ridicau umflându-se în aer. Spre prânz, praful s-a transformat în nori denși, care se așezau în straturi groase pe tufele de pe marginea drumului, pe câmpurile de cereale, pe tancuri și pe camioane. Discul roș-închis al soarelui abia dacă mai era vizibil prin vălul gros de praf. Tancuri, tunuri autopropulsate și tractoare (care remorcau artileria), transportoare blindate și camioane înaintau într-un flux fără sfârșit. Fețele soldaților erau negre de praf și de la fumul care ieșea pe țevile de eșapament. Era insuportabil de cald. Soldații erau chinuiți de sete, iar tricourile lor leoarcă sudoare li se lipiseră de trupuri.

În cele două luni de lupte de la Kursk, Orel, Harkov se apreciază că germanii au pierdut o jumătate de milion de militari, uciși răniți, luați prizonieri sau dispăruți precum și 3000 tancuri, 1000 tunuri, 5000 autovehicule și 1400 de avioane. Pierderile sovietice la fel de grele adică trei sferturi de milion de soldați.

Bătălia de la Kursk-Orel a început în 5 iulie 1943. Au participat din partea germană 900 mii militari, 2700 de tancuri și tunuri autopropulsate, 10 mii piese de artilerie și 2600 avioane. Rușii conduși de Rokossovski, Vatutin, Konev aveau 1,8 milioane soldați, 3800 tancuri, și tunuri autopropulsate, 20 mii piesede artilerie și 2100 avioane

scris de: prof. Ioan Tuleu

Liviu Beriș, la 87 ani era președintele Asociației Victimelor Holocaustului și își amintea foarte bine drama pe care a trăit-o împreună cu familia sa după 26 iunie 1940, când trupele sovietice au ocupat ținutul Herța, pe care a descris-o astfel:

„Tatăl meu era burghez. I s-a luat tot. La fel au pățit ceilalți meșteșugari din zonă: cizmarii, croitorii, căciularii. Am fost scoși din casa noastră și mutați în alta. Primele deportări au început în 13 iunie 1941, când au fost luate 39 de familii. Dar, în 22 iunie 1941 a început războiul și astfel în 5 iulie au reintrat românii în Herța. Atunci fericiți am plecat să-i întâmpinăm pe români, evrei și români împreună. Eram fericiți că scăpăm de ruși. Însă căpitanul care însoțea militarii a întrebat: „Care sunt jidani dintre voi să treacă la o parte. Descălțați-vă”. Așa am făcut. Ostașii aveau arme și le-au îndreptat către noi, dar românii, vecini și prietenii noștri au stat în fața trupurilor noastre ca să ne salveze. În cele din urmă căpitanul ne-a dat ordin să plecăm acasă. Dar după 3 zile toți evreii din Herța au fost strânși în Sinagogă. Acolo jandarmeria a întocmit o listă. „Nu am știut niciodată și nu am priceput pe ce considerente strigau x, y, z să iasă afară. Atunci o sută de oameni au fost executați la marginea orașului și alți 30 în curtea unui gospodar. Noi, a doua zi, am fost eliberați și ne-am întors la casele noastre. Aici alte necazuri: toate fuseseră vandalizate, nu doar jefuite. Dar ceea ce era și mai tragic, vecinii noștri nu se mai purtau la fel. Nici bună ziua nu era aceeași”.

Dar prigoana a continuat. Pe 10 august li s-a spus că vor fi deportați. Încolonați ca niște vite, au luat asupra lor doar ceea ce puteau duce și au plecat la drum „Mergeam pe jos, pe un drum plin de praf, fără mâncare, dar mai ales fără apă. Era foarte cald. Apă aveam din jgheaburile pentru animale. Nu aveam unde să ne spălăm. Era un miros oribil și acum mi-l amintesc. Pe drum mulți au fost executați de jandarmi care roiau tot timpul în jurul lor și atunci când cineva cădea la pământ era executat. A văzut cu ochii lui cum un bătrân a fost omorât pe câmp, iar imediat dintre coceni au ieșit țărani care l-au dezbrăcat și apoi au aruncat cadavrul pe marginea șanțului. Mulți și-au dat cămașa de pe ei țăranilor pe care îi întâlneau pe marginea drumului pentru o bucată de pâine sau de caș. Mulți și-au continuat drumul dezgoliți: „Ne umpluserăm de păduchi. Îi luam cu pumnii de pe noi. Apoi a izbucnit tifosul exantematic. Prin octombrie am ajuns la Nistru. Dacă până atunci am avut de înfruntat căldura, au început ploile reci de toamnă. Călcam prin noroaie și abia dacă puteai să ridici piciorul să faci pasul următor”. Povestea lui Beriș a continuat cu alte întâmplări la fel de zguduitoare dar el a supraviețuit pentru a fi o mărturie celor ce vor veni.

P. S. După război, Liviu Beriș a ajuns șeful laboratorului de genetică și ameliorare a porcului de la Periș.

scris de:prof Ioan Tuleu

În ziua de 27 mai 1940 în oceanul Atlantic a fost scufundat cel mai mare cuirasat german, Bismark. El se îndrepta spre un port de pe coasta franceză pentru a se pune la adăpost de flota engleză care îl urmărea. Fusese avariat în altă bătălie, rămânând cu cârma înțepenită. Dar a fost ajuns din urmă și bombardat din nou din aer și de pe crucișătoarele urmăritoare până când s-a scufundat, dar agonia sa a fost foarte lungă ceea ce rezultă din următoarea relatare:

„Când artificierul Wilhelm Generotszki a ajuns pe puntea principală, a văzut doi adjutanți Luftwaffe discutând cu calm despre dorința lor de a evita cu orice preț înecul. Și-au strâns mâinile, și-au scos pistoalele și și-au tras un glonț în tâmplă. Alături de el un subinginer a ținut să facă un mic comentariu: „Dacă găsesc o armă voi face același lucru”.

Puntea arăta ca un depozit de fier vechi. Din suprastructuri se prăbușeau tone de oțel contorsionat. Oamenii erau deseori prinși în capcane gigantice, cum s-a întâmplat cu servanții unei turele a artileriei secundare. Un proiectil blocase mecanismul ușii blindate, urletele lor se auzeau înafara turelei, dar orice încercare de a deschide ușa a fost zadarnică. Pe măsură ce pierderile de vieți omenești creșteau, doctorii și sanitarii au încercat din răsputeri să ajute răniții, dar bombardamentul limita mișcările și posibilitățile de a putea face cu adevărat ceva pentru ei. Au continuat să lucreze până când, la rândul lor au fost uciși. Medicul șef și adjunctul său au fost avansați post-mortem. Evacuarea răniților ar fi fost oricum imposibilă. Din bărci nu rămăseseră decât niște resturi. Oamenii se grăbeau să arunce în valuri plutele de salvare din cauciuc, dar majoritatea erau distruse înainte să atingă apa.

Caporalul Herzog, ajuns pe puntea pupa, a încercat să umfle o barcă de salvare, dar o ploaie de schije a transformat-o în franjuri. Un fragment metalic l-a lovit în piciorul drept în timp ce se adăpostea în spatele turelei Dora. Acolo a văzut o altă plută, cu ajutorul câtorva camarazi a umflat-o și apoi au reușit să o arunce în apă. A avut norocul să se poată agăța de ea imediat ce a sărit și el în valuri. Alți doi camarazi au reușit deasemenea să se urce pe plută, ceilalți îndepărtându-se cu fiecare val, sub privirile deznădăjduite ale camarazilor”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Comandamentul german credea, atunci când a început războiul împotriva Uniunii Sovietice, în 22 iunie 1941, că până la venirii iernii campania din est se va fi încheiat și, ca urmare, trupele nu au fost echipate pentru iarnă. S-a întâmplat însă că rezistența sovietică a fost mult mai puternică așa că la debutul iernii germanii se aflau la porțile Moscovei fără a mai putea înainta. Un inamic extrem de puternic s-a dovedit a fi gerul, care în iarna 1941/1942 a lovit Rusia cu cele mai scăzute temperaturi din ultima sută de ani în !

Consecințele lipsei de haine pe timp de iarnă pentru armata germană erau adesea oribile. Jurnalistul italian Curzio Malaparte povestea în romanul său „Kaput”, că fusese prezent la cafeneaua Europeiski din Varșovia și văzuse trupele germane întorcându-se de pe frontul de est:

„Brusc m-a cuprins oroarea, dându-mi seama că nu mai aveau pleoape. Mai văzusem soldați cu ochi fără pleoape pe peronul gării din Minsk, la câteva zile după ce plecasem din Smolensk. Înfiorătorul frig al acelei ierni avea cele mai ciudate consecințe. Mii și mii de soldați își pierduseră limbile, frigul le sfâșiase urechile, nasurile, degetele și organele sexuale. Mulți își pierduseră părul … Mulți își pierduseră pleoapele. Arsă de frig pleoapa cade ca o fâșie de piele moartă… Viitorul nu era altul decât nebunia”. (Andrew Roberts, p. 289).

scris de: prof. Ioan Tuleu

După ce a cucerit Polonia administrația militară germană a introdus un regim de teroare căruia i-a căzut victimă populația „inferioară rasial”. Chiar și cele mai banale infracțiuni erau aspru pedepsite. Un medic din Varșovia nota un incident petrecut în birtul din satul Waver: „Un sătean beat s-a luat la harță cu un soldat german, care s-a ales cu o tăietură în urma răfuielii. Germanii au profitat de acest prilej și au dezlănțuit un masacru general, ca pedeapsă pentru crima țăranului. În total au fost uciși 122 de oameni. Cu toate acestea, se părea că sătenii nu întruneau cota de victime stabilită, astfel că germanii au oprit în gară un tren care se îndrepta spre Varșovia, au scos afară câțiva pasageri complet neștiutori de cele petrecute și i-au executat pe loc. Trei dintre ei au fost apoi spânzurați în fața gării cu capul în jos și lăsați acolo timp de patru zile. O pancartă uriașă suspendată deasupra cadavrelor spunea povestea victimelor și prevenea că cei care vor atenta la viața militarilor germani vor avea parte de o soartă similară”.

scris de:prof. Ioan Tuleu

În octombrie 1941, Zygmunt Klukowschi, locuitor din Polonia ocupată de germani, a fost martor la trecerea unei coloane de 15 mii prizonieri sovietici prin districtul său. A fost șocat: „Erau cu toții scheletici, umbre de oameni care abia se târau. În viața mea nu am văzut așa ceva. Când se prăbușea câte unul, altul mai zdravăn îl prindea în brațe. Parcă erau animale înfometate, nu oameni. Se băteau pe rămășițele de mere aruncate în șanț, fără să le pese de soldații germani care-i loveau cu bastoane de cauciuc. Unii își făceau cruce, îngenuncheau și cerșeau de mâncare. Erau bătuți fără milă. Aceeași soartă o împărtășeau și trecătorii care se milostiveau de ei. În urma sinistrului convoi au venit câteva căruțe trase de cai, cărând prizonierii care nu se mai puteau mișca. Numai în codul moral german poate fi un om tratat în felul ăsta”.

A doua zi, la trecerea altei coloane de prizonieri, localnicii le-au așternut dinainte pâine, mere și alte bucate. Soldații au tras în ei când au început să se bată între ei pe mâncare, mai scria Klukowschi, dar rușilor nu le păsa. Germanii i-au forțat pe localnici să strângă mâncarea de pe jos, dar s-au învoit mai apoi să fie adunată și distribuită prizonierilor.