de prof. Ioan Tuleu: Mizeria, teama, lipsa perspectivei de victorie i-a făcut pe mulți soldați români să simuleze boala sau să recurgă la automutilare. Mulți dintre aceștia au fost demascați și trimiși la Curtea Marțială.

Au existat însă şi militari care au avut succes cu actele de simulare, fiind trimişi în spital şi apoi acasă în concediu, scăpând de front. Aceste exemple proliferau, nefiind totuşi un fenomen de masă.

Ioan Cociuba din Târnova a „beneficiat” şi el, mai ales că era ordonanţa comandantului, de o boală mai mult sau mai puţin inventată. „Am fost pe front la Valea Oilor, lângă Târgu Frumos. Acolo într-una s-o tras şi am fost rănit puţin la mâna stângă. M-am dus la Valea Oilor, la un sublocotenent, care era medic. Eu aveam şi ceva la un ochi şi mi-a zis: „Mă Ioane, o să te trimit la domnul căpitan că io nu ştiu ce să-ţi fac”. Când ajung acolo îi zic căpitanului, care mă cunoştea de la regiment: „Uite mi-o căzut ceva aici în ochi. S-o făcut carne rea şi nu se mai vindecă”. La care el îmi spune că o venit o maşină cu nişte ofiţeri şi mă trimite cu ei la spital. Şi ne-am dus, iar când am văzut că am trecut Siretul mi-o părut că am ajuns deja acasă. Mă băgară în spital şi eram singur în salon, dar după aceea veniră mai mulţi şi s-o umplut salonul. Băgau soldaţii boabe de negreaţă, adică praf de cal în ochi şi se făcea roşeaţă. Văzând că sunt atâţia, într-o noapte or venit o grămadă de doctori şi or început să-i caute la ochi. N-or găsit nimic”.

scris de: prof. Ioan Tuleu

Atacul de aviație venea pe front de multe ori repede și pe neașteptate și se termina tot așa de repede, lăsând însă în urmă distrugeri și moarte. Așa ceva povestește și Vladimir Boantă: „Când avionul rusesc s-a reîntors iarăși către noi, el a fost învăluit înr-o pânză de foc viu de către mitraliorii noștri… Ce i s-o fi întâmplat avionului nu mai știu, dar nu voi uita niciodată dezastrul pe care l-am văzut cu ochii mei, atunci când am sosit lângă plutonul bombardat ! Caii erau morți sau sfârtecați, iar oamenii deasemenea ! Era acolo un ostaș tânăr și blond, extrem de drăguț și timid, de parcă ar fi fost fată… Bombardamentul îl lăsase fără picioare și el urla de durere, rugând pe toți să-l împuște! … Un alt ostaș zăcea pe marginea șoselei, având spinarea în așa fel sfârtecată, încât plămânii îi ieșiseră afară și – pe când el respira – vântul îi umplea cu praful de pe șosea cavitatea lui toracică ! În dreapta și în stânga, același îngrozitor spectacol de apocalips”. (Anatoli Marcenko – Mareșalul Malinovski, ostașul patriei, E. Paideia, p, 11)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Sentimentul cel mai des întâlnit pe front la luptătorii din prima linie este frica. Frica de glonțul care nu știi când te va lovi, frica de schijele bombelor, de atacul prin surprindere al unui inamic, de mina care poate exploda sub picioareetc. Frica este prezentă și atunci când necunoscutul și singurătatea te înconjoară, când pericolul nu este prezent decât în închipuirea ta. Două astfel de cazuri, aproape comice, a povestit și sublocotenentul comandant de pluton Nedelcu Nicolae, din batalionul 2 pionieri munte, Divizia 1 Munte. În prima parte a anului 1942 se afla cu unitatea în Crimeea, participând la asediul Sevastopolului. Acolo tânărul sublocotenent rezervist a cunoscut așa cum singur mărturisește Frica. „Da frica, cu F mare și, culmea frica spontană, nejustificată, dar totuși omenească, necontrolată, subconștientă. Două episoade de acest fel relatează el în continuare: „Am rămas pe un flanc înaintea liniei de minare, pentru a putea supraveghea și coordona totul. Lucrul se desfășura bine, normal. Dintr-un obicei mai vechi, țineam pistolul mitralieră pe umăr, gata de intervenție, am trecut cealaltă mână prin spate și, ca sprijin, am apucat cureaua automatului. Am înlemnit ! Un șuvoi de sudoare rece mi-a alunecat pe șira spinării. Cine m-a atacat din spate ? ?… Cine mi-a apucat cureaua automatului ? Totul a durat desigur numai o fracțiune de secundă. Cum nu sunt foarte fricos, mi-am revenit și am înțeles că eu sunt cel care a apucat cureaua automatului și totul a revenit la normal”.

Dar nu a fost singura întâmplare de acest fel pentru că pe când se afla la Balaklava, în sudul Sevastopolului, în misiune pentru a controla dacă portul este minat și în caz afirmativ să dezamorseze minele de pe plajă și din apă trece din nou printr-o frică teribilă: „Mi-am pus bluza plutitoare și am intrat în apă, pentru a începe oprațiunea de control. La intrarea în port exista o plasă antisubmarin, care putea foarte bine să fixeze minele. Făceam controlul de-a lungul plasei de sârmă care închidea întrarea în port. Zece…douăzeci de metri. Nimic. Deodată am auzit un sunet, un fel de fâșiit ușor și uniform. Sunetul semăna cu zgomotul făcut de arderea fitilului. Era, oare, semnalul de declanșare a unei explozii? Am rămas pe loc, paralizat. Am declanșat, oare, vreun fel de aprindere al unui sistem de minare ? În câteva clipe voi sări în aer ? Din nou câteva fracțiuni de secundă de frică. Aceeași frică instinctivă, paralizantă, necontrolată, ca și în primul caz. Dar imediat mi-am revenit. La acea oră începea refluxul și apa mării, care venea din larg spre port trecea prin plasă și producea zgomotul care mă speriase. Mi-am revenit și am terminat controlul”. (De la Nistru la Marea de Azov, Editura Vasile Cârlova, 1997, p. 348)