Carina A. Baba

Acest nou volum monografic ne dă o temă de gândire.

Răsfoind conţinutul, am desluşit atâtea  pretexte clişeice în firul narativ încât personajele ni s-au părut izbite într-o sclipitoare poveste, iar autenticul ne-a produs un sentiment deloc de retragere, ci de parcurgere. Personajele au emoţiile lor, iar încărcătura scrierii provine din construcţia tipică a unei monografii rurale.

Autorul nu lasă lumea satului să dispară,  ci ne invită la masă… într-o bătaie de inimă sau în absenţa ei. Se știe, desigur, autorul nu are pretenția de a fi dregător de neam și țară, și își poartă desculții pași pe mormane de înscrisuri doar pentru suflet și obol, de azi, de ieri, dintotdeauna!

În carte se vorbeşte despre rădăcini, despre felul în care ele i-au bătătorit auorului cărările.

Am intrat în universul cărţii monografice şi ne-am întrebat de ce autorul iubeşte dragostea, cu tot mai multe nuanţe în capitolele cu număr fatidic, treisprezece. Suntem convinşi că nu faima a jurat-o pe autoare să scrie. Mai degrabă cea mai dulce îmbrăţişare spre a nu se pierde pe sine.

Că e mult sau puţin doar autorul poate spune.

Dragostea de iubire nu se poate defini nici mărturisi. Nu trebuie să elogiem patetic efortul autorului, ci să-i ofertăm şi înţelegem ideea inteligent aleasă, deopotrivă.

Deţinătoare a unor date culese fără de oprire, în ani întregi, autorul ne dezvăluie o dragoste neîntreruptă de o viaţă în sute de pagini. Nu ştim când a sunat ceasul, nici când se va fi oprit. E un drum însoţit de o batistă de drumar cunoscător – trecut prin viaţă. Pentru că trebuie să ştim, nu literatura, fie ea şi monografică, a fost cea care s-a adăpat de dragoste, ci dragostea s-a născut din literatură.

Această carte impresionează şi ascunde o pană de gânduri cu o rostită odă satului, dintr-o altă dimensiune spirituală, ridicată la înălţimea culturii imateriale de  la cea materială, ca subtext cu rol comunicativ-reflexiv.

Chiar dacă am fi copleşiţi de o romanţiosul din carte, vom observa prin lectură cum cultura de masă este la îndemâna autorului ca un instrument de conservare a colecţiilor  istorice, geografice, muzeistic preţioase şi nu numai. Autorul a avut nevoie de dragoste spre a se sustrage păcatului arzător al reprezentărilor culturale, pe care şi-a dorit să le surprindă. În încercarea sau în afara încercării de a înţelge patima autorului de a se supune orbeşte  sau de a se transpune la căpătâiul dragostei  îi întrezărim o împreunare şi o reîntoarcere la un timp de care refuză să se despartă.

Sunt capitole despre geografia satului, despre istoria trăită ori povestită, despre tipare, sigilii, nume, cu  porecle, hărţi şi consemnări, dar nu este uitat nici satul Sânmartin, azi depopulat de băştinaşi. Alte înscrisuri vobesc despre interetnicitate şi multiculturalitate care nu au învrăjbit naţia română de alţi plecaţi sau veniţi, din contră! Cartea depăşeşte ariditatea solului de adresare şi este un Tot complet necesar.

Sinteză a informaţiilor, colajul imens al imagografiei, realitatea desecretizată  dintre vecinii din carte, eroii, moştenirile culturale, cuvintele care grăiesc aievea sprijină parcursul cărţii şi-i conferă veridicitate. Cultura satului este pe deplin îmbogăţită. Acum măcenii se întorc la rădăcini. Au rezistat timpului, iar acesta păstrează parfumul anilor.

Cartea numără peste şase sute de pagini, a fost tipărită la Tipografia Gutenberg, este structurată compoziţional pe treisprezece capitole, apoi este adăugat satul Sânmartin, un amplu Glosar ilustrat, Bibliografie, Înscrisuri baladeşti, Înscrisuri mărturisite, Anexe, Rezumat, Traduceri şi Mulţumiri.

Un Semn de Carte cât un Autograf închide fila sau deschide o alta!

AMINTIRI CU SUFLET

Faraonii  aveau o vorbă: „Exiști cât timp ești în mințile și buzele oamenilor!”, de aceea, când am revăzut-o pe Ellis Beatrice punând pe taraba cu soare mascată de arome felurite, un bagaj de manuscrise, mi-am amintit cum, anul trecut, la final de curs, Sala 20, am asistat, involuntar, la o mărturisire către decanul de an, cadru didactic universitar, Alina Costin cu o nonșalanță ascunsă sub păr de abanos și buze de cireșe de noiembrie stelar:„ Știți, aș vrea să vă mai rețin puțin…. Știți ..aici am câteva poeme …Știți ..eu și scriu….în timp ce compun și recompun rețete…v-aș ruga să vă opintiți puțin asupra compunerilor mele.”

Iar Caietul studențesc destinat altor notițe a fost predat profesorului spre a fi lecturat, nu înainte de a i se fi spus: „Foarte bine, mă bucur, abia aștept să citesc”!

SCRIERI CU SUFLET

Volumul „Într-un suflet de femeie” , autor, de-acum semnat  Beatrice Ellis, a fost tipărit de Tiparnița, Arad, 2018, în condiții grafice de excepție, însumează 128 de pagini, ilustrațiile sunt semnate de Sabrina Orban și Luca Popa, concepția grafică a copertei îi aparține directorului tipografiei, ing. Adrian Ioanăș. Pe Coperta IV citim despre câteva „Ornamente lirice”, care împodobesc volumul de debut al studentei de la Asistență Socială, smulse din sondajul prefațatorului, care Prefață îmbie la meditații lirice și compune dantela cărții, prin scrisul prof. dr. Anton Ilica.

Sub învelișul cărții de debut, autoarea, își scoate de sub camuflajul Sinelui scriptural, o măruntă parte din viață: „Sunt născută în Sevilla, în urmă cu un sfert de veac, decantând în sângele meu temperament sârbesc pe linie maternă și tenacitatea andaluziană și maurică a tatălui meu…”, iar alte câteva plăsmuiri biografic-existențiale  le regăsim în chiar Cuvânt înainte semnat de autor.

Iată-ne, acum, intersectându-ne, la Ceas de Noiembrie, cu iz de Prier, din Secretarul Senzațiilor, cu câteva laturi ale scrisului, mistuitoare trăiri Cu suflet de femeie, cu visări parcă fotografiate în vajnic de risipitor colaj cotidian, conceptuală atmosferă și învăluitor talent.

Cartea este rezultatul șlefuit al lucrului bine făcut, o pendulație nedisipită între soare, mare, nisip, în zbor cu ajutorul cuvintelor-monade la început de drum din lumea reală înspre cea imaginară, ca un sarcofag pentru suflet de femeie într-un peisaj sentimental liric.

Autorul se și dialoghează cu Poezia, cu Inima, cu Abstractul, cu Diminețile altor Ceruri, cu Timpul relativ sau cu Dorul din urmă: „Iubito, ai îmbătrânit, ca un vocativ anost, / iar Inima ca un abecedar.”

Abstractizând Nimicul din noi „Suntem apă de ploaie…”

Timpul e un joc fără reguli, un tot și un nimic. Pe Cer de toamnă cu gust amar de vânt….

Din ființa sa umană, autorul își îndreaptă ochii spre labirintice confesiuni percepute expresiv, când prin întrebări, când prin șoapte scris-mărturisite, când prin vorbiri rostite  literar, când prin întrebări la care nu așteaptă un imediat răspuns, când prin adverbe, când creează proprii definiții-axiome, când prin desprinderi din cotidianul mărunt, dar transpuse poematic, fir cu fir în demersul care îi trădează vocație și potențial creativ: „Se schimbă cerul când și cum… / Omul – o sumă schimbătoare… / Suntem un număr de ani / Căci ochii îmi sunt glasul. / Are și sufletul limita lui. / Ianuarie / Noiembrie / Într-un tramvai, linia 11 / Într-un tramvai, linia 18 barat / Timpul e relativ.”

Între beatitudinea simfoniei zilnice și desfătările gândurilor, autorul își dilată pereții gândurilor prin teme, simboluri, mesaje sau lumi vorbitoare cu un dulce venin feminin în care venerează similitudini /atitudini de o mare eleganță și culori pastelate antitetic: „Ochii, acord și dezacord. / Să îți vorbesc cu ochii, nu prin glas. / Și oamenii se citesc / Pe unii îi uităm pe rafturile vieții. / Sunt unii care vând iluzii… / Eu mă retrag./Adevărul e dur.dar eliberează…”

Și totuși, În loc de Concluzii…

ROSTIRI CU SUFLET

Prilejuite de prezentarea volumului, cuvintele rostite nu doar cu mintea ci și cu ochii, vrăjind asistența formată din colegii autorului, apropiați, iubitori de poezie și nu numai au conturat drumul cărții de debut, dar și al autorului.

Moderatorul, conf. dr. Alina Costin, a invitat, pe rând, la cuvânt, pe Manu Danca, Nadina Szakacs, Liliana Bran și, nu în ultimul rând prefațatorul, care s-a ocupat și de îngrijirea volumului, prof. dr. Anton Ilica, acesta spunând: „Beatrice Ellis Al-Badi are un viitor liric și rezerve de sensibilitate în suflet,  iar, precum un vin aristocratic, versurile au aromă, gust, limpiditate cuprinse în nobilitate andaluziană.”

***

Într-un fericit final, în agapa sufletului pătruns de vibrații emoționale, Ellis Beatrice Al-Badi a răspuns, prin culori și petale de trei trandafiri dantian-antonian,  că se retrage, de-acum, ca Într-un suflet de femeie… în muzica versurilor care îi conferă pace, liniște și sfătuire.

Și totuși… am zice, fericită alegere precum numele lui Dante, providențial și Spațiul Paradisului, de-acum o Carte sau Cine poate ști…

Florica R. CÂNDEA 

scris de Florica Ranta Candea

Catedrala Episcopală Sânnicoară din Gyula, Ungaria, Monument istoric şi lăcaş de cult al Comunităţii. Celebrarea Zilei Culturale a românilor, interrelaţionarea confesională, dar şi oficierea parastasului pentru un profesor arădean, chiar la câteva zile după Ziua Mondială a Profesoruui, Teacher-s Day, este vorba de profesorul Iulian -Luci-Bujor Vicol care, de puţină vreme, îşi doarme somnul de veci în Cimitirul Ortodox din Aradul Nou… Născut la Radna, a devenit profesor de muzică absolvind Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din Bucureşti, apoi a profesat la Vinga, Palatul Copiilor, dar şi la fosta Şcoală Gimnazală nr.4 , iniţiind generaţii de discipoli în tainele chitarei, înfiinţând formaţii de fanfară sau binecunoscutul Festival „Ghiocelul de Aur” cu un frumos palmares al carierei… Pedagog, profesor, mentor, profesorul arădean a slujit şi în Gyula, vreme de peste zece ani la Liceul cu predare în Limba Română de la Gyula.

Preotul părinte Faur Teodor de la Biserica Ortodoxă din Aradul Nou a săvârşit Predica cu tematica La Poarta Cetăţii Văduvei lui Nainn, dar a şi deplâns personalitatea celui dispărut alături de mama Vioara, fiica Ioana şi credincioşii arădeni, neamuri, colegi ori prieteni, care au ţinut să îi cinstească memoria.

Răspunsurile liturgice au fost date de cantorul Mihai Morar, nepot al celui plecat, alături de toată suflarea românească prezentă, numind aici pe lect. dr. Camelia Jurcuţ, studenţi şi voluntari, care au interpretat un potpuriu de pricesne, în glas nepieritor de clopot.

Am putea mulţumi tuturor celor prezenţi, mamei Maria a părintelui Marc pentru jertfelnicie, dar şi trudei studenţilor şi voluntarilor, Maria Motorca, Mihaela Michnea, Alin Neag, Mihaela Pecican, Silviu Pecican, Tuhuţ Cătălina, Maria Toma, Tuhuţ Cristina şi, dacă ne este permisă o personificare, am îndrăzni să spunem că în lacrimi a fost şi Grupul Statuar din curtea Bisericii Ortodoxe, Busturile lui Moise Nicoară şi Liviu Rebreanu…

Nu putem omite prezemţa Corului CARP şi a membrilor Formaţiei Datini străbune, a credincioşilor români prezenţi, cât şi a presei scrise Cronica şi Foaia Românească, care au mediatizat despre doi arădeni plecaţi, profesorul Iulian Vicol, dar şi preotul din Bătania, Ilie Ciocan.

O concluzie firească se desprinde, aceea că Viaţa indiferent de confesiune, este un Far, care iluminează pe Pământ şi arde pe Cerul fiecăruia dintre noi!
Iar Muzica, este nu numai o Terapie, ci şi o Evanghelie, de Duh, de Har, de Vindecare!

La a 9 a ediţie festivalul conceput de un localnic Baci Ghiuri a lui Hămfău a căpătat suflu de pe vremea când eram dascăl castelan.

Acum într-o Casă dinainte cu perne pat cu iucă de copil mic, lampă, lămpas, furcă, localnicul şi muieruţa Ciocăneaua au adus de toate ca festivalul părădăicilor să capete animare.

Alţi vecini, neamuri, şogori au venit să ajute cu de toate ştiut fiind faptul că părădaica era o sursă de subzistenţă cultivată pe răzoare iar zama de părădaică se folosea la sosuri sau dată pe grumaz după o răchie cu mărjele ..Văsălie, Nana lui Litău Zmău Visi, mulţi săteni au pomenit strădania lor sub semnul trecerii lor la Casa dinăine cu Semnul Crucii!

Tocana cu crumpe şi pită moale la goştie au făcut casă bună cu murmurul Pădurii unde e situat Castelul. Acum Bacea mneu şi Ciocăneaua au de ce să fie la fală, cu primar, viceprimar căci Tradiţia, Hărnicia, Portul grăiesc măceneşte!

Floare Cândea

Un titlu cât două…poate chiar trei…sau mai bine zis un titlu cât o viaţă pusă jertfă pe altarul culturii, al iubirii de frumos, al iubirii faţă de oameni, flori, al iubirii faţă de creaţia lui Dumnezeu. Toate astea le-am trăit în a treia zi a lui florar din anul 2017, alături de oameni din care musteşte cultura şi aceeaşi iubire faţă de creaţia divină. A fost Ziua Mondială a Presei Libere, a fost ziua când o Floare a privit în urma ei şi a văzut că pe drumul vieţii a semănat  multe flori. A fost ziua când o Floare a văzut că nu este singură, a văzut că are mulţi prieteni care o admiră, o preţuiesc şi chiar mai mult, o iubesc.

Înăuntru? Afară? Poate împreună, şi la bine şi la greu, da, am fost împreună şi am cântat la mulţi ani unei Flori, o Floare născută din pământ Măcean, pământ care de-a lungul timpului a dat multe valori.

O Floare ajunsă la maturitate, dar care are petale  strălucitoare, proaspete, parcă s-au deschis azi, încă picăturile de roua mai sclipesc pe ele, sunt sigur că  aşa a fost mereu şi aşa va fi mereu.

O carte albastră ce simbolizează cariera unei Doamne în peisajul cultural arădean, românesc, o Doamnă şcolită la Timişoara, dar născută la Macea, cartea reflectă  cuvintele spuse-scrise de-a lungul timpului de oamenii care au reuşit să înţeleagă sufletul unei Flori de Macea.

Floarea de Macea are părul bălai, precum grâul copt din holdele Măcene, ochii îi sunt albaştri precum cerul Măcean în dimineţile senine când ciocârlia vrea să ajungă la soare, tinereţea o are din vatra strămoşească  ce dă viaţă şi energie, forţa o are de la strămoşii dumneai care au fost ciobani şi ţărani dar şi inventatori şi mari patrioţi.

Toate acestea spuse pe scurt poartă un nume FLORICA RANTA CÂNDEA, aşa scrie pe coperta cărţii albastre, pentru mine este Floarea de Macea sau Doamna de Macea, mai nou i-am am auzit pe cei mai tineri spunându-i Mama Floare, ce frumos, este comparată cu mama, unul din cuvintele sfinte pentru toţi oamenii.

Felicitări Mamă Floare, felicitări pentru faptul că eşti o lumânare aprinsă ce împrăştie lumină puternică în jur, felicitări pentru copiii cei mulţi pe care îi ai şi te iubesc toţi.

Şi pentru că în a patra zi de Florar în Câmpia Aradului, mai exact, la Macea, s-a născut Florica Ranta Cândea, noi măcenii îi spunem La Mulţi Ani!

Ioan Alexandru Ardelean

Recent, în sala „Ioan Slavici” al Hotelului „Continental Forum” am asistat, eu, împreună cu peste 120 de oameni la o lansare a unui volum biografic sau poate antologic, „Clipe retrăite”, a doamnei profesoare Florica Ranta Cândea sau cum îmi place mie să spun “DOAMNA NOASTRĂ DE LA MACEA”.

Cartea are o prefaţă semnată de cunoscutul şi apreciatul profesor universitar doctor Anton Ilica, care în patru pagini şi jumătate face cunoscută cititorului naşterea volumului şi zbaterile clipelor care merită retrăite.

Prima prezentare a cărţii este adusă în salonul ce poartă un nume mare al literaturii române şi supusă atenţiei auditoriului de către doamna profesoară universitar doctor Lavinia Betea, care în cuvinte meşteşugite încearcă şi reuşeşte să creioneze un portret. Expunerea porneşte de la prima pagină a cărţii care prezintă o fotografie a unei fetiţe îmbrăcată în straiele noastre de la Macea, dar nu este autoarea, este mama ei (fotografia poartă patina vremii). Apoi ne este prezentat obiectul cel mai de preţ pe care l-a creeat omul: cartea; încă din peşteră omul a dorit să-şi înfrângă frica şi singurătatea şi atunci a luat cărbuni din focul ce nu se stingea niciodată sau poate pietre din silex şi a zgârâiat pereţii; vechii egipteni desenau pe sarcofag imaginea celui decedat, la tinereţe, totdeauna la 17 ani, acela considerau ei că este trupul de slavă, forma cea mai perfectă a omului, toate acestea ducând la concluzia că autoarea şi-a sublimat fiinţa spirituală prin poezie şi a dăruit-o  cititorilor.

La rândul dumnelui, profesorul universitar doctor Anton Ilica este de părere că această carte este cartea cea mare, care o consacră pe autoare ca poet şi scriitor şi jocul ei cu cuvintele este făcut fără ifose de poet, doar cu sufletul adolescentin, care vrea clipa să nu se mai termine.

Actorul Valentin Voicilă, simbolul Revoluţiei arădene şi prieten de suflet al autoarei, care scrie versuri şi dumnealui, ne-a copleşit cu recitarea câtorva poezii din cartea lansată. Cu această ocazie i-am strâns mâna, doream acest lucru din 22 decembrie 1989, când mă aflam în faţa Primăriei din Arad, împreună cu alte mii de oameni şi i-am mulţumit pentru felul în care a condus Revoluţia arădeană, când puneam flori în ţevile puştilor din faţa noastră, eh,… vremea a trecut.

Despre carte şi despre autoarea cărţii s-a vorbit mult, preţ de aproape două ore, a vorbit de la Macea, chiar profesorul din şcoala măceană domnul profesor Carol Feher, care a fost vizibil emoţionat, dar care a reuşit prin cuvintele sale  să umple ochii asistenţei de lacrimi.

Alături de autoare a venit şi poeta arădeană care locuieşte la Viena doamna Sava Sifora, care în cuvinte frumoase a adus un omagiu şi un salut vienez.

Printre ceilalţi care au adus laude cărţii s-a aflat şi poetul Teodor Groza Delacodru venit tocmai din Sebia, scriitorul Valeriu Ilica, profesorul Horia Truţă, profesoara Iuliana Pintea şi profesoara Carina Ienăşel Baba.

De la Macea am fost nouă persoane în frunte cu primarul nostru, domnul Mercea Ioan, toţi iubitori de carte şi frumos, de asemenea iubitori ai satului nostru frumos cum nu este altul.

Cartea doamnei profesoare este o carte de adolescentă, scrisă la maturitate, sunt poezii care te trimit poate în trecut, poezii care îţi aduc aminte de satul natal, poezii care…te duc peste tot, sunt poezii care descriu o viaţă, un suflet, frământări singuratice care te fac să te scoli din pat şi să scrii scrisori pentru Crinaria. Scrisorile sunt scrise din Mănăstire, care nu este altceva decât Castelul de la Macea, secret dezvăluit de către autoare în cuvântul-spectacol dăruit nouă de cătrea cea care scrie cu sufletul.

Cartea are 365 de poeme şi aproape tot atâtea pagini, fiecare zi are un poem, fiecare cititor se regăseşte în paginile şi cuvintele potrivite, cartea nu va curge în van, ea va curge lin, chiar fluid picurând încet în sufletul cititorului, poate la prima citire, poate la a doua citire-am încercat să dau un răspuns întrebării pe care a pus-o autoarea pe semnul de carte, scris de dânsa cu roşu, da, este media generală şi este 10 (zece).

În volum am simţit mereu o prezenţă nevăzută, o prezenţă diafană, este vorba despre fiul autoarei, Cristian, un maestru al penelui, recunoscut pe plan international.

Ştii, fiule

                                    Ştii, fiule

                                    Azi noapte

                                    Te-am visat

                                    Cu două mere

                                    Coapte

                                    În cupa

Timpului

                                    De cristal

                                    Opreşte

                                    Timpul

                                    Sau

                                    Dă-i culoarea

                                    Merelor

Sentimente puternice, sentimente materne ascunse în cuvinte puţine, mesaje, metafore, fac parte din cuvintele măiestru puse unul lângă altul, încă o dată se dovedeşte realitatea proverbului, esenţele tari se ţin în recipiente mici.

Seara s-a terminat cu un pahar de vin, o prăjitură şi multe, multe fotografii, clipe retrăite ca într-un perpetum mobile, clipe care toţi am dorit să nu se mai termine şi să le retrăim în veşnicie. Mulţumesc, “DOAMNA NOASTRĂ DE LA MACEA!”

IOAN ALEXANDRU ARDELEAN