scris de> prof. Ioan Tuleu

După cum era planificat, englezii au debarcat în 6 iunie 1944   la est de plaja Sword. Acolo luptau și ostașii locotenent-colonelului Terence Otway. Care s-au remarcat prin îndârjirea cu care au luptat precum reiese și din următorul episod povestit de Cornelyus Ryan:

„Cu un zgomot asurzitor, încărcăturile alungite Bangalore făceau breșe mari în sârma ghimpată. Locotenentul Mike Dowling urla: „Înainte ! Înainte !” Din nou, sunetul cornului de vânătoare străpunse noaptea. Zbierând și trăgând neîncetat, parașutiștii lui Otwai se năpustiră prin sârma ghimpată în fumul gros al exploziilor. Înaintea lor, dincolo de pământul nimănui, presărat cu mine, brăzdat de tranșee și șanțuri de apărare pline de oameni, se ridica bateria. Deodată, rachete roșii pocniră deasupra capetelor parașutiștilor care înaintau și un tir dens de mitraliere, Schmeisere și puști porni să-i întâmpine. Oamenii alergau înainte prin focul ucigător, se aruncau la pământ, se târau, se ridicau din nou și alergau mai departe, se aruncau în pâlniile obuzelor, țâșneau apoi afară și iar înaintau. Minele explodau. Soldatul Mower auzi un vaiet, apoi cineva strigă: „Opriți-vă, oprițivă”! Sunt mine peste tot ! Văzu la dreapta sa un caporal grav rănit, căzut jos care cu gesturi largi gonea oamenii care voiau să se apropie și îl auzi strigând din nou: „Nu vă apropiați de mine, nu vă apropiați” !.

Peste pocnetele împușcăturilor, peste tumultul exploziilor și urletele soldaților, locotenentul Alan Jefferson, care se afla mult înainte, continua să sufle din cornul său de vânătoare. Deodată soldatul Sid Capon auzi o mină explodând și-l văzu pe Jefferson prăbușindu-se. Fugi către el , dar acesta îi strigă. „Înainte, înainte”. Apoi întins la pământ, Jefferson duse cornul la gură și se porni din nou să sufle. Acum nu se mai auzeau decât strigăte și urlete în văpaia grenadelor, în timp ce parașutiștii săreau grămadă în tranșee și luptau corp la corp cu dușmanul. Soldatul Capon, ajuns la una din tranșee,  se întâlni nas în nas cu doi soldați nemți. Unul din ei ridică în grabă deasupra capului o trusă de crucea roșie, semn că se preă. O clipă, Capon nu știu ce să facă. Apoi văzu alți nemți predându-se și pe parașutiști împingându-i în tranșee. Le încredință și prizonierii săi și porni mai departe. (Cornelyus ryan, p. 1510)

scris de> prof. Ioan Tuleu

Lupta cea mai cumplită, rezistența germană cea mai înverşunată în timpul invaziei anglo-americane în Normandia, și cele mai numeroase pierderi s-au petrecut în timpul debarcării  americanilor pe plaja Omaha. Unele ambarcații incapabile să-și croiască drum prin labirintul de obstacole, sub tirul ucigător de pe faleze, au trebuit să se retragă, rătăcind de-a lungul coastei în căutarea unui loc de debarcare mai puţin apărat. Altele, încăpăținându-se să acosteze în sectoarele prevăzute, au fost bombardate atât de rău, încât oamenii săriră peste bord în apa adâncă, unde au fost deîndată bombardați fără milă. Alte șlepuri săriră în aer de cum atinseră țărmul. Nava sublocotenentului Edward Gearing, cu treizeci de soldați din Divizia 29, se dezintegră într-o clipă, la treisute de metri de la ieșirea din Vierville. Gearing și oamenii lui fură proiectați în mare. Lovit, pe jumătate înecat, locotenentul de 19 ani ieși la suprafață la câțiva metri de locul unde se scufundase barca sa. Alți supraviețuitori începură să apară în jur. Nu mai aveau nici arme, nici căști, nici echipament. Timonierul dispăruse și, aproape de el, Gearing văzu pe unul din soldații săi zbătându-se sub greutatea unei stații radio prinse de spinare și urlând cât îl ținea gura. „Pentru numele lui Dumnezeu, mă înec”. Nimeni nu putu să ajungă la timp la radiotelegrafist pentru a-i da ajutor. Dispăru sub ochii lor. Încercările prin care aveau să treacă Gearing și resturile gupei sale erau abia la început. Abia după trei ore au ajuns pe plajă. Acolo Gerring a aflat că era singurul ofițer din toată compania care scăpase teafăr. Toți ceilalți muriseră sau fuseseră grav răniți. (Cornelyus Ryan, p. 178)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Debarcarea aliaților anglo-americani pe plajele Normandiei, în data de 6 iunie 1944, a fost un moment crucial în desfășurarea celui de al Doilea Război Mondial. Locul și data debarcării au constituit o mare surpriză pentru germani care se așteptau la o debarcare la Calais, dar și pentru francezii civili din Franța ocupată. Unul dintre primii americani aterizați pe pământul francez a fost soldatul Robert M. Murphy, din Regimentul 505 al Diviziei 82 Aeropurtate, iar doamna Levrault a fost prima care a văzut un militar care venea să elibereze patria sa. Dar iată cum s-au petrecut lucrurile: „Bătrâna doamnă auzi deasupra capului un foșnet straniu venind de undeva de sus. Ridică ochii. Plutind, îndreptându-se spre grădina ei, văzu o parașută sub care se legăna ceva voluminos. Preț de o clipă, un nor acoperi luna și soldatul Robert Murphy rostogolindu-se de-a berbeleacul în grădină, căzu cu un zgomot surd la câțiva metri de ea. Doamna Levrault încremeni.

Parașutistul de 18 ani scoase la iuțeală din cismă un pumnal, tăie chingile parașutei, înhăță un sac mare și se ridică în picioare. Deabia atunci dădu ochii de doamna Levrault. Stătură așa câteva clipe cu privirea pironită unul la celălalt. Parașutistul îi păru straniu și înfricoșător bătrânei franțuzoaice. Era înalt și slab și vopseaua de camuflaj de pe față îi scotea în evidență pomeții și nasul. Părea copleșit de greutatea armelor și a echipamentului. Apoi, în timp ce bătrâna doamnă rămăsese țintuită locului de frică, incapabilă să mai facă vreo mișcare, strania arătare duse un deget la gură, solicitându-i tăcerea, și dispăru ca prin farmec. De-abia atunci, doamna Levrault sări ca friptă. Apucând poalele cămășii de noapte, se năpusti ca o nebună în casă. Văzuse unul din primii americani care pusese piciorul pe pământul Normandiei. Era ora 0 și 15 mintte, marți 6 iunie. Ziua Z abia începuse.” (Cornelius Ryan, Ziua cea mai lungă, Editura Politică, București 1965, p. 100)

scris de: prof. Ioan Tuleu

Se împlinesc 70 de ani de când pe plajele Normandiei, în 6 iunie 1944,  a avut loc cea mai mare operație aero-navală din cel de Al Doilea Război Mondial. Peste cinci mii de nave de transport și de război și aproximativ 12 mii de avioane au luat cu asalt zidul Atlanticului, considerat inexpugnabil de către Hitler, constituind astfel al doilea front în Europa.

A fost o acțiune decisivă în înfrângerea Germaniei naziste, din acea zi a devenit limpede că popoarele din Europa de vest vor fi eliberate iar democrația va reveni acolo unde a fost alungată de un regim criminal și dictatorial. Aceasta este în primul rând semnificația sărbătoririi, acolo pe plaje, a evenimentului la care au participat aliații de atunci, între care se detașau prin importanța contribuției la victoria finală Uniunea Sovietică, Statele Unite ale Americii și Regatul Unit al Marii Britanii.

Numai că, și în astfel de momente aniversare, există oameni neliniștiți, care nu se pot elibera de angoase și de formule ideologizante, care nu își pot aminti detașați de politic un eveniment întâmplat cu multe decenii în urmă. Spunem asta pentru că, iată, un blogger de pe Adevărul live scrie că debarcarea de pe plajele Normandiei a avut rolul de a împiedica cizma rusească să cotropească Europa de Vest. Este un mod cât se poate de rău intenționat și parșiv în a afirma că americanii și englezii asta au urmărit că, în această logică,  nu i-ar fi interesat eliminarea dominației Germaniei pe de pe continent și stoparea tendințelor acesteia de hegemonie mondială.

Trebuie spus că Germania nazistă nu ar fi putut fi înfrântă fără contribuția decisivă a armatelor Uniunii Sovietice, că ceea ce a urmat în Europa de Est este o altă „afacere” politică, sau, altfel spus, a fost prețul plătit pentru marea victorie din 8 mai 1945.